Interviu luat de Michael Friedrich 

– adaptare EcoLife – 

Interviu cu Dr. Tewolde Behran Egziabher (Etiopia, 61 ani), care reprezintă ţările în curs de dezvoltare la conferinţele asupra ingineriei genetice, biodiversităţii şi brevetării genelor. Acest ecologist conduce Autoritatea Etiopiană de Protecţie a Mediului şi Institutul pentru Dezvoltare Durabilă. El vorbeşte limpede şi fără ocoliş despre riscurile ingineriei genetice.

Greenpeace: Sunteţi mulţumit de ofertele giganţilor agricoli care vor să combată foamea cu ajutorul unor plante noi, create cu ajutorul ingineriei genetice?

Tewolde: Nu, chiar deloc. Ar fi naiv şi prostesc din partea noastră să ne închipuim că plantele şi caracteristicile lor genetice, care au evoluat de-a lungul a milioane de ani, pot fi îmbunătăţite prin simpla înlocuire sau adăugare a unei gene. Interacţiunea dintre gene şi proteine este mult prea complexă. Tocmai de aceea eşuează atât de multe experimente genetice.

Greenpeace: Prin urmare, nu le luaţi oferta în serios?

Tewolde: Nici vorbă, pentru că ei se prefac că nu înţeleg esenţialul. Foametea în ţările în curs de dezvoltare este, de fapt, rezultatul unei distribuţii nedrepte a alimentelor care defavorizează săracii. Adevărul este că astăzi, în lume se produce mai multă hrană decât oricând, dar cu toate acestea sînt şi mai mulţi oameni care mor de foame decât înainte. A produce tot mai multe alimente nu înseamnă deloc că cei săraci vor beneficia vreodată de ele. Ei, pur şi simplu, nu au bani să cumpere aceste alimente. Ingineria genetică nu are cum să schimba acest lucru, modul de distribuţie a hranei este cea care trebuie să se schimbe.

Greenpeace: Industria ingineriei genetice nu ar putea produce plante care să se adapteze mai uşor solurilor aride sau sărate?

Tewolde: Se poartă multe discuţii în acest sens, însă nu există nici o dovadă că aceste plante sunt mai prolifice. Marile companii au, de fapt, cu totul alte scopuri decât cele pe care le declară: ele vor să ofere fermierilor specii care sunt imune la anumite pesticide, pentru că acestea sînt dependente de aceste pesticide, adică nu pot fi cultivate fără ele. Şi atunci cultivatorul plăteşte de două ori... Această industrie mai are şi un al doilea scop: să obţină controlul asupra seminţelor şi rezervelor genetice ale acestor ţări în curs de dezvoltare, pentru ca, în final, să aibă monopol. Strategia este întotdeauna aceeaşi: companiile oferă într-o primă etapă gratuit seminţe, până când fermierii îşi epuizează propriile resurse sau acestea devin inutilizabile, iar apoi încep să pretindă bani grei pentru ele.

Greenpeace: Aceasta este o acuzaţie foarte serioasă!

Tewolde: Dar coincide cu experienţele pe care le-am avut în trecut cu pesticidele şi cu fertilizatorii artificiali. Şi este vorba despre exact aceleaşi companii agrochimice care promovează astăzi ingineria genetică. A controla seminţele şi a pretinde apoi, cu viclenie, bani fermierilor săraci pentru acest serviciu nu va rezolva câtuşi de puţin problema foametei, ci o va agrava într-o măsură şi mai mare.

Greenpeace: Dar dacă recoltele fermierilor vor fi mai bune, atunci ei îşi vor permite să plătească.

Tewolde: Aproximativ 30 de companii diferite deţin brevete pentru cunoscutul „grâu auriu“. Nici una dintre ele nu cere, deocamdată, bani. Însă, în momentul în care îi vor avea pe fermieri la cheremul lor, îi vor spolia fără milă. Companiile agricole se folosesc de brevetele lor doar pentru a ne face dependenţi de seminţele lor. Credeţi că există o formă mai eficientă de colonialism? Dacă lucrurile continuă în felul acesta, industria ingineriei genetice va reuşi să ne facă sclavii ei. Fără îndoială, nu aceasta este calea spre pacea mondială. Mai degrabă, se va produce o revoluţie fără precedent, care va avea ca rezultat valuri de refugiaţi ce vor pleca spre ţările mai bogate.

Greenpeace: De ce credeţi că programul Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru dezvoltare, UNDP, sprijină ingineria genetică?

Tewolde: Deoarece activitatea acestuia este finanţată din banii marilor companii. Raportul discreditează, cu siguranţă, UNDP. Adesea, mă întreb dacă mai serveşte în vreun fel ţările în curs de dezvoltare.

Greenpeace: Cum pot ţările bogate ale lumii să ajute în această situaţie?

Tewolde: Sprijinind încercările ţărilor în curs de dezvoltare de a-şi îmbunătăţi infrastructura. Avem nevoie de drumuri bune pentru a transporta spre pieţele de desfacere produsele obţinute aici. Avem nevoie să putem păstra alimentele şi să avem mijloace să le procesăm. Şi mai avem nevoie de depozite în care să ne păstrăm surplusul de alimente bune pentru perioade mai dificile.

Greenpeace: Nici unul dintre lucrurile enumerate de dumneavoastră nu este în neconcordanţă cu utilizarea ingineriei genetice, totuşi.

Tewolde: Ar trebui să începem să ne gândim la această nouă tehnologie doar când am rezolvat toate celelalte probleme. Nu mai avem nevoie de alte plante şi animale; natura ne oferă, din belşug, toate elementele hrănitoare de care avem nevoie. Aceste elemente trebuie doar împărţite şi distribuite în mod corespunzător. Ingineria genetică nu oferă soluţii, ea prezintă doar riscuri. Tropicele sunt căminul unei multitudini de specii extraordinare şi un rezervor genetic valoros şi de neînlocuit. Dacă speciile manipulate genetic vor fi eliberate în mediu, ele vor contamina acest rezervor genetic şi multe specii sau rase ar putea dispărea. Iar acest lucru ar fi ireversibil.

Greenpeace: Consideraţi că agricultura durabilă poate produce suficiente culturi pentru a elimina complet foametea?

Tewolde: Da, chiar cred aceasta. Studiul lui Jules Pretty oferă o mulţime de exemple pentru a sprijini această viziune. Agricultura în nord a încetat să mai devină a alternativă pentru noi. Ea distruge solul şi contaminează pânza freatică, ce este sursa noastră de apă potabilă. Putem folosi fertilizatori artificiali, dar numai dacă aceştia îmbunătăţesc calitatea solului, în loc  să îl distrugă. Toate tehnologiile noi trebuie să treacă un test al firii: nu este permis ca ele să afecteze ciclurile şi procesele naturale, care sînt stabile şi binefăcătoare. Bioagricultura nu mai reprezintă astăzi un lux. În realitate, ea este singura speranţă care ne-a mai rămas.