- extras oferit cu permisiunea traducătorului -
Constituind un sistem puternic de clasificare a personalităţii, Eneagrama este de fapt un model dinamic de structură a fiinţei umane care descrie nouă moduri distincte de gândire, de simţire şi de acţiune, influenţate de nouă impregnări subconştiente sau compulsiuni ale sufletului. Acest sistem se diferenţiază de alte abordări psihologice prin faptul că pune accentul pe motivaţiile interioare, fără a neglija, totuşi, comportamentul exterior. Oferim, în rândurile de mai jos, un extras din cartea Eneagrama. Un itinerar al descoperirii de sine, autori Maria Beesing, Robert Nogosek, Patrick O’Leary.
Alexis Carrel, autorul studiului despre rugăciune pe care vi-l prezentăm mai jos, a scris în anul 1940, în limba engleză, un articol despre puterea rugăciunii. Acest articol era destinat magazinului american Reader's Digest. El a fost publicat la începutul anului 1941, după ce fusese prescurtat şi adaptat de către unul dintre editori. Apoi articolul a fost tradus în limba franceză, probabil în Elveţia, şi a apărut în „Journal de Geneve“. Mai târziu, publicaţia franceză „La Semaine Religieuse“ l-a inserat şi ea în paginile sale. Abia atunci, autorul a luat cunoştinţă de această traducere. Fiind nemulţumit de calitatea ei, a hotărît să scrie un nou eseu asupra Rugăciunii.
PUSTNICUL PAFNUTIE
De mult, în vremuri cărunte, trăia într-o peşteră din munţii Moldovei, un pustnic bătrân, pe nume Pafnutie. El a luat în moştenire peştera după ce a îngropat pe învăţătorul şi părintele său Ilarion, la care îşi făcuse ucenicia. Înainte de Ilarion alţi pustnici bătrâni ajunară, se rugară şi bătură mătănii în peştera aceea blagoslovită. De când a rămas pomenire între oameni se vorbea de pustnicul de la peşteră. Deşi nu mai era acelaşi, ci, din veac în veac, altul. Şi alţii erau şi ucenicii, care pe urmă duceau ruga şi înţelepciunea mai departe. În vremurile acelea îndepărtate erau mulţi creştini care se retrăgeau în munte, fie în mănăstiri cu mai mulţi fraţi, fie la schituri, fie singuratici, în peşteri. Erau mai râvnitori, drept măritorii după slava lui Dumnezeu şi mântuirea sufletului. Cei care înţelegeau deşertăciunea lucrurilor lumii şi se scârbeau de ea, veneau în singurătatea muntelui, se pierdeau în codrii de brad şi între gadinile (jivinele, vieţuitoarele) pădurii, şi slujeau după mintea şi inima lor, Domnului din ceruri.
Cuviosul Serapion ne povestea: Mergând eu în pustia cea mai dinăuntru a Egiptului, la părintele Ioan, stareţul cel mare şi, luînd binecuvîntare de la dînsul, am şezut să mă odihnesc după osteneală. Dormind, am avut o vedenie în somn şi am văzut doi sihaştri venind şi luînd binecuvîntare de la stareţ, zicînd între ei: „Acesta este ava Serapion, să luăm binecuvîntare de la dînsul“. Şi le-a zis lor ava Ioan: „Acum a venit din pustie şi foarte mult este ostenit; lăsaţi-l puţin să se odihnească“.