Dragobete, numit şi Cap de Primăvară, este sărbătorit în România în funcţie de zona etnografică, într-una din zilele de la sfârşitul lunii februarie şi începutul lunii martie, data generică fiind 24 februarie. După legendă, el este fiul Babei Dochia şi reprezintă simbolic, în opoziţie cu aceasta, principiul masculin, pozitiv. Dragobetele, purtătorul dragostei şi al bunei dispoziţii, are atribuţii care corespund cu cele ale zeului dragos­tei la romani, Cupidon. El este sărbătorit în ziua împerecherii păsări­lor care se strâng în stoluri, ciripesc şi încep să-şi constru­iască cuiburile. De aceea, fetele şi băieţii aşteptau cu nerăbdarea şi sărbătoreau Dragobetelui pentru a fi şi ei îndrăgostiţi tot anul. În această zi, considerată, local, prima zi de primăvară, fetele şi băieţii se adunau în grupuri şi ieşeau hăulind şi chiuind în câmp, de unde adunau viorele şi tămâioare. La Sânziene culegeau alte două flori, roji (un fel de trandafir sălbatic) şi oglici (flori mici galbene), nu­mite surioarele viorelelor şi tămâioarelor, le tăceau bu­chete şi le slobozeau pe apă. Tradiţia susţine că împreu­narea florilor surori, vitregite de natură să nu se întâlnească niciodată, echivala cu o faptă bună, reprezentând jumătate de sărindar („Şezătoarea“, XII, 1904).

O, ce veste minunată

O ce veste minunată

În Viflăem ni s-arată

Astăzi s-a născut

Cel făr' de-nceput

Cum au spus proorocii.

Că la Viflăem, Maria,

Săvârşind călătoria,

Într-un mic sălaş,

Lâng-acel oraş

A născut pe Hristos

Pe Fiul în al său nume

Tatăl l-a trimis în lume

Să se nască

Şi să crească,

Să ne mântuiască.

De mii de ani, în spaţiul carpatic este cunoscută sărbătoarea Crăciunului. De-a lungul timpului, s-au făcut tot felul de studii, mai mult sau mai puţin academice, despre originea sărbătorii şi a cuvîntului Crăciun.
Domnul Gabriel Gheorghe, unul dintre cei mai buni specialişti în istorie veche românească şi lingvistică, a cercetat ipotezele anterioare şi urmărit să pună cap la cap toate elementele, elaborând o ipoteză savantă şi provocatoare, în care îmbină istoria cu religia şi tradiţiile populare!
Desigur, adevărul îl ştie numai Bunul Dumnezeu, iar noi, oamenii, putem încerca să-l descoperim, cu mijloacele noastre limitate! Redăm în continuare întregul studiu, aşa că înarmaţi-vă cu răbdare şi atenţie, vă va solicita serios!

După adoptarea de către strămoşii geto-daci ai românilor a credinţei în Hristos, în urma predicării Evangheliei de către Sfîntul Apostol Andrei, fondul străvechi al credinţelor şi ritualurilor nu a putut fi, în ciuda tuturor străduinţelor, eliminat total, ci doar transformat. Tradiţiile populare româneşti, relicve ale multimilenarei spiritualităţi carpatice, matcă a tuturor culturilor europene din vechime, mai însoţesc şi azi sărbătorile creştine, conferindu-le culoare. Un bun exemplu în acest sens este sărbătoarea din noaptea de Sfîntul Andrei.

Din câte ştim noi, Mărţişorul nu se găseşte în lume decât în Spaţiul primordial al Cetăţii Carpatice şi în zonele pericarpatice, la români şi la unele populaţii, româneşti sau foste româneşti, din preajma fruntariilor actuale ale României (vezi marteniţa în Bulgaria). Obiceiul urcă în timp până în neolitic şi este strâns legat de tradiţia sacră, originară, a românilor. Înţelesul său esenţial este acela de sărbătoare de început de an. De aproape 300 de ani, românii sunt singurii din Europa care sărbătoresc, cu sau fără ştiinţă, de două ori Anul nou, o dată după calendarul oficial, internaţional, iar a doua oară după calendarul popular, străvechi, geto-dac.

Pentru mulţi autori clasici greci şi latini, Dacia este spaţiu primordial încă din preistorie. Ea este punct de plecare şi de referinţă, Centru spiritual al lumii vechi europene. După vechii greci, şi nu numai, prin muntele Omu trecea axa lumii (axis mundi). În jurul ei se rotea, ca în jurul unei axe ideale, ce trecea prin Centrul pământului, întreaga sferă cerească. Aici, în Hiperboreea, se găseau ţâţânele lumii (cardines mundi).