Marturii despre Parintele Arsenie BOCA Vol. III

Categoria părinte: Articole
08. 12. 14

Evaluare utilizator: 4 / 5

Steluță activăSteluță activăSteluță activăSteluță activăSteluță inactivă
 

Parintele Arsenie BOCAPĂRINTELE ARSENIE, O PERSONALITATE DE ÎNALTĂ STATURĂ MONAHALĂ, CUM N-A MAI AVUT BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ
Arhim. Vasile Prescure
Ţara Făgăraşului a fost binecuvântată de Dumnezeu şi odată cu ea întreaga noastră ţară, trimiţându-ni-l pe Părintele Arsenie Boca spre a trezi, sfătui, mustra duhovniceşte şi îndruma pe oameni pentru a trăi viaţa în duhul şi spiritualitatea autentic creştină, asemenea primilor creştini.
A fost o mişcare care a cuprins zeci de mii de creştini de toate vârstele şi treptele sociale. Din rândul acestora a făcut parte şi un tânăr dintr-o comună din apropierea Mănăstirii Brâncoveanu, care a auzit vorbindu-se despre Părintele Arsenie şi astfel s-a născut în sufletul său dorinţa de a-l vedea, de a-l cunoaşte şi, mai ales, de a se lăsa îndrumat de Sfinţia sa.
După ce au trecut câţiva ani, angajat sufleteşte şi perseverând pe calea vieţii duhovniceşti; cu râvnă sporită, cu multe rugăciuni şi osteneli, a ajuns să se spovedească la Părintele Arsenie. A fost cea mai mare bucurie a vieţii sale până la acest moment binecuvântat. Stările de har, de trăire duhovnicească nu le putea descrie, dar le simţea din plin şi mulţumea lui Dumnezeu cu lacrimi pentru această binecuvântare.

A trecut un an de la spovedania făcută la Părintele Arsenie când, pe neaşteptate, a simţit în suflet un gând vrăjmaş, păgân, hulitor de Dumnezeu şi de tot ce este sfânt. Cu trecerea timpului aceste stări au luat proporţii aşa încât, după încă un an, uraganul necredinţei, al ateismului s-a dezlănţuit cu o furie pe care numai iadul, duhul negaţiei şi al minciunii putea să-l dezlănţuie. Luptându-se din răsputeri cu ispita satanei, a ateismului, tânărul se îngrozea, gândindu-se că va ajunge să-şi piardă credinţa şi odată cu aceasta şi mintea.
Singura lui scăpare era Dumnezeu şi Părintele său duhovnicesc, Arsenie, pe care s-a hotărât să-l caute la mănăstire. Durerile lui sufleţeşti nu le-a destăinuit nimănui, nici chiar părinţilor lui, adică a păstrat o tăcere desăvârşită în acest sens. Răvăşit sufleteşte, tulburat, îngrozit, aproape de pragul sau doaga nebuniei, s-a înfăţişat la Parintele Arsenie care, văzându-l, l-a întrebat, înainte ca tânărul să-i spună durerea sa: „Ce fac cei din sat, care spuneau că nu este Dumnezeu şi tu spuneai că este?“. Părintele s-a referit la gândurile de referinţă care îl luptau furibund în timp ce el era în sat. Tânărul i-a spus cu ochii în lacrimi: „Părinte, mă chinuieşte cumplit gândul necredinţei“. A confirmat personal ceea ce Părintele i-a spus cu câteva momente înainte. „Dacă nu veneai se putea să ajungi ateu“, i-a spus Părintele Arsenie şi apoi l-a îndemnat să cheme în ajutor mila şi harul lui Dumnezeu, spunându-i: „Spovedania şi Împărtăşania“. Aşa a luat sfârşit chinul tânărului greu încercat de ispita necredinţei.
După câţiva ani de zile s-a găsit la Mănăstirea Brâncoveanu o copie a unui manuscris al Părintelui Arsenie în care se descriau stările sufleteşti ale celor care, datorită păcatelor înaintaşilor lor sau poate ale celor în cauză, trăiau momente asemănătoare cu cele pe care le-a trăit tânărul respectiv.
*
O tânără dintr-o comună de lângă Făgăraş s-a hotărât să intre într-o mănăstire cu dorinţa de a se călugări, după ce, câţiva ani de zile, a cercetat Mănăstirea Brâncoveanu - Sâmbăta de Sus - unde l-a cunoscut pe Părintele Arsenie. Sfinţia sa, după un scurt timp, a primit-o la Sfânta Taină a Spovedaniei, fapt care a fost o surpriză în viaţa celor care se osteneau cercetând această mănăstire. Uneori au fost situaţii când credincioşii aşteptau ani de zile până le venea rândul să se spovedească la Părintele Arsenie.
Formată duhovniceşte în atmosfera de evlavie a acestei mănăstiri, tânăra Viorica - în călugărie Veronica - a intrat în Mănăstirea Bistriţa - Vâlcea, apoi la Mănăstirea Ţigăneşti - Ilfov şi, la urmă, la Mănăstirea Horezu, unde a urmat câţiva ani Seminarul teologic monahal. Prin decretul de expulzare a monahilor din mănăstiri, monahia Veronica a plecat din mănăstire cu inima îndurerată, împreună cu alte monahii, lucrând apoi în viaţa civilă în domeniul sanitar ca, după câţiva ani, să înceapă un şir de suferinţe fizice, care au durat 12 ani.
Înzestrată de Dumnezeu cu o sensibilitate sufletească deosebită, interiorizată, la care s-au adăugat roadele nevoinţelor călugăreşti, monahia Veronica a atins un grad de puritate morală, de viaţă duhovnicească deosebită, fiind o pildă vie pentru toţi cei care au cunoscut-o. După trecerea sa la cele veşnice în anul 1985, surorile sale duhovniceşţi din Mănăstirea Prislop, cu care a făcut ucenicie la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, au întrebat pe Părintele Arsenie: „Prea Cuvioase părinte, care va fi acum starea sufletului Maicii Veronica, având în vedere lunga ei suferinţă, pe care a purtat-o mulţumind lui Dumnezeu pentru că a cercetat-o astfel, apoi curăţia îngerească a vieţii sale, râvna pentru cele duhovniceşti şi viaţa sa de adevărată călugăriţă?“. La această întrebare Părintele Arsenie a dat un răspuns pe care numai un părinte duhovnicesc de talia Sfinţiei sale a putut să-l dea: „Dacă aţi şti voi în ce lumină se află acum sufletul Maicii Veronica!…“. Părintele ştia ceea ce se petrece cu un suflet după ce a trecut dincolo.
*
Părintele Arsenie a aflat, prin darul lui Dumnezeu, că un episcop nu şi-a mântuit sufletul plecând din lumea aceasta şi a ajuns la locul de osândă. În viaţa lui se îngrijise foarte mult de o mănăstire şi călugării 1-au pomenit la Sfânta Liturghie şi la parastase. După 30 de ani, în timpul unei Sfinte Liturghii, Părintele a spus că în acel moment episcopul acela a ieşit din chinurile cele veşnice şi, şi-a mântuit sufletul.
Părintele Arsenie, referindu-se la realităţile cereşti, a afimat că după plecarea sa din lume, el va merge acolo unde a mai fost: „Eu ştiu unde mă duc, eu am mai fost acolo“. De asemenea, a spus fiului său duhovnicesc - părintelui SimionTodoran - următoarele cuvinte, care se referă tot la realităţile cereşti: „Mă duc, dar de acolo de unde mă voi duce, eu vă ajut mult mai mult decât am făcut până aici“.
Preotul Constantin Prescure din parohia Berivoii Mici din Ţara Făgăraşului mergea adeseori la biserica parohiei Drăgănescu, pe care o picta Părintele Arsenie. Erau apropiaţi sufleteşte, aşa încât Părintele, la un moment dat, i-a destăinuit un gând, care 1-a uimit pe preotul respectiv: „Mă, să ştii că eu, dacă vreau, pot să trăiesc până în anul 2000″. Întâlnirea dintre ei, când a rostit aceste cuvinte, a avut loc în jurul anului 1970. Preotul respectiv este fratele semnatarului acestor rânduri şi, pentru că a auzit un lucru care 1-a uimit, a simţit nevoia să-1 spună şi altora. În situaţia aceasta mi s-a adresat, spunându-mi: „Auzi, mă, să dispună cineva de viaţa sa încât să poată muri atunci când vrea el“.
Mai spunea Părintele: „ Mă, să creşteţi în Hristos!“.
*
CONFERINŢA DE LA TIMIŞOARA, 24 NOI.2004 (EXTRASE):
Firea sa retrasă, reţinută, interiorizată şi puţin comunicativă avea ca suport un caracter moral inflexibil, vulcanic, dinamic, fapt dovedit în momentul în care a început lucrarea de trezire religioasă realizată la Mănăstirea Brâncoveanu. La această mănăstire era, în acea vreme, un pelerinaj de proporţii, „bulboană spitituală uriaşă“- cum a numit-o Nichifor Crainic — „când toată ţara lui Avram Iancu se mişca în pelerinaj cântând, cu zăpada până la piept“. Dar nu numai atât, ci credincioşi din aproape toate regiunile ţării îşi îndreptau paşii spre Mănăstirea Brâncoveanu pentru a-1 asculta pe Părintele Arsenie, fapt care 1-a determinat pe Părintele Stăniloae să spună: „Părintele Arsenie a.fost un fenomen unic în istoria monahismului românesc, adică o personalitate de o înaltă statură monahală, cum n-a mai avut Biserica noastră Ortodoxă Română“.
În lucrarea duhovnicească săvârşită de Părintele nostru este de presupus că avea, pe lângă însuşirile native de excepţie, şi o pregătire intelectuală şi o latură harismatică, un dar deosebit dăruit de Dumnezeu ca urmare a nevoinţelor şi a purităţii vieţii sale morale, fapt care i-a determinat pe colegii săi de liceu şi de la teologie să-i spună „sfântul“. Că a fost un harismatic, că s-a învrednicit de vederea unor persoane sfinte, a Mântuitorului Hristos, a Maicii Domnului şi a Sfântului Serafim de Sarov a mărturisit-o Sfinţia Sa însuşi câtorva din apropiaţii săi. Fiind la Sfântul Munte Athos, în Grecia, s-a rugat Mântuitorului Hristos şi Maicii Domnului să-i călăuzească paşii spre un duhovnic cunoscător al tainelor vieţii duhovniceşti, care să-1 îndrume în viaţa călugărească. După rugăciuni stăruitoare la Fecioara Maria s-a învrednicit de o vedenie în care Maica Doninului l-a luat de mână, 1-a urcat pe un munte înalt, cu o prăpastie atât de mare încât cu greu putea cineva să meargă cu piciorul liber, şi 1-a încredinţat Sfântului Serafim de Sarov (1759-1833), care 1-a îndrumat în viaţa monahală. În momentul acela Maica Domnului s-a făcut nevăzută. Când avea nevoie de duhovnic mergea singur în acel loc, iar Maica Domnului 1-a întărit încât a postit 40 de zile, timp în care a fost îndrumat de sfântul care i s-a arătat.
Părintele Teofil de la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus ne-a arătat în cartea sa: „Cine sunt eu?“ că în anii liceului a ascultat o predică a Părintelui Arsenie în care a spus că Mântuitorul Hristos i s-a arătat în biserica Mănăstirii Brâncoveanu sub chipul unui copil care plutea în aer, Mântuitorul fiind în acel timp în cadrul uşii din peretele care desparte naosul de pronaos. În această vedenie Domnul i-a arătat haina cu care Părintele era îmbrăcat, deşi albă şi curată, avea totuşi o pată. Această pată reprezenta un păcat (Părintele nu a spus niciodată ce a fost acel păcat).
Altădată Domnul Hristos i s-a arătat în sfântul altar deasupra Sfintei Mese, tot sub chipul unui copil, căruia i s-a adresat cu cuvintele: „sfinte îngere, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, păcătosul“. Neprimind nici un răspuns şi-a dat seama că nu este un înger, ci Însuşi Domnul, Căruia i s-a adresat apoi: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,miluieşte-mă pe mine, păcătosul“ şi a primit răspunsul din care a înţeles că va trebui să rămână acolo, la acea mănăstire, şi să săvârşească lucrarea duhovnicească rânduită.
Într-o conferinţă pe care a ţinut-o în faţa unor preoţi a spus următoarele cuvinte: „Aşa că, în deplină cunoştinţă a misiunii noastre, putem păşi la lucru că noi nu suntem singuri. Mântuitorul este cu noi. Personal am această cunoştinţă de care nu sunt vrednic. Mi-am văzut Stăpânul şi mi-a arătat păcatele! Aşa se deosebeşte adevărul de părere căci mi-a arătat păcatele mele, nu ale altora. Harul lui Dumnezeu, sălăşluit în sufletele celor care au fost luminaţi cu Sfântul Botez, devine lucrător în măsura în care credinciosul colaborează cu el, adică prin nevoimţe, rugăciuni, postiri, privegheri, ajunări, prin lacrimi de pocăinţă. Urmarea acestei nevoinţe este că cel în cauză ajunge până la o măsură dumnezeiască încât se face vrednic să săvârşească lucruri mai presus de puterile omeneşti, de a săvârşi fapte supranaturale, atunci când şi unde voieşte Dumnezeu“.
De asemenea daruri s-a învrednicit Părintele Arsenie. Dovadă sunt faptele săvârşite înaintea multor credincioşi, despre care aceştia dau mărturie.
Un fost cântăreţ de la Mănăstirea Sâmbăta îşi aminteşte că atunci când Părintele Arsenie era stareţul mănăstirii, într-o dimineaţă, ieşind Părintele din biserica cea veche pentru a merge spre altarul din pădure pentru a săvârşi Sfânta Liturghie, uitându-se în urmă să vadă dacă Părintele vine, s-a cutremurat şi a zis: „Vai, Părinte, sunteţi în foc?“. „Am simţit şi eu că mă arde ceva“ a zis Părintele. Şi atât. S-a ferit să comenteze sau să comunice stările de har ale milei lui Dumnezeu care nu l-au părăsit niciodată.
Ne spunea Părintele că ne ştie toate păcatele noastre şi ale neamului nostru, că a vorbit cu sfinţii pe care-i pictează. Cei care mergeau la el îi simţeau puterea şi ajutorul şi pe mulţi îi vindeca pe loc.
*
În lucrarea Părintelui Arsenie avem şi cazuri de vindecări miraculoase. A vindecat un orb pe care mai întâi l-a spovedit şi l-a împărtăşit şi apoi i-a zis să iasă din biserică. Cei prezenţi au vrut să-l ajute fiind orb, dar Părintele i-a oprit zicându-le să-l lase să meargă singur. Ajungând la uşă bolnavul a zis: „Măi, fraţilor, eu văd?“. În acel moment i-a revenit vederea pentru toată viaţa.
*
Un om paralizat la pat a fost dus cu căruţa la mănăstire şi Părintele i-a zis să coboare din căruţă. El a coborât şi de atunci a mers normal.
*
La Mănăstire la Sâmbăta a venit o femeie care era adventistă. Părintele o cunoştea şi i-a spus să-şi facă cruce. Ea a început o rafală de cuvinte la adresa Sfintei Cruci. Părintele i-a spus din nou să-şi facă cruce. Dar ea mai vehement vorbea cuvinte de hulă împotriva Sfintei Cruci. Atunci Părintele a luat crucea şi a lovit-o peste gură, spunând:„Arză-te Sfânta Cruce!“. În acel moment femeia a căzut jos ca leşinată.După câteva momente s-a ridicat. În acest timp s-a văzut o dihanie care a trecut pe lângă ea şi a dispărut. Toţi au rămas încremeniţi. Părintele a zis: „Vedeţi cine a oprit-o pe femeie să-şi facă Sfânta Cruce?“. Primul lucru pe care l-a făcut femeia după ce s-a ridicat a fost Sfânta Cruce.
Ultima serbare a Sfintelor Paşti la care a participat Părintele Arsenie la Mănăstirea Sâmbăta a fost în anul 1948. Am fost şi eu acolo. Între cei care au participat a fost şi părintele Stăniloae şi o mulţime de tineri, cei mai mulţi studenţi la diferite facultăţi din ţară. La sfârşitul Slujbei Învierii, Părintele a citit o rugăciune de dezlegare. Finalul acestei rugăciuni a fost mişcător până la lacrimi, mai ales când Părintele a rostit cu ochii plini de lacrimi: „Iartă-i, Doamne!“. Toţi cei prezenţi plângeau, gândindu-se, poate, că acesta e momentul solemn al despărţirii Părintelui de Mănăstirea Sâmbăta. După câteva luni a fost mutat la Mănăstirea Prislop, ca să urmeze calvarul închisorilor, canalul Dunăre - Marea Neagră, urmărirea permanentă de către autorităţile de atunci.
*
L-am cunoscut de timpuriu pe Părintele Arsenie şi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a învrednicit să cunosc un om sfânt. Cu cât trece mai mult vremea cu atât conştientizez mai mult faptul că omul acesta a fost, într-adevăr, trimis de Dumnezeu. Părintele Arsenie mi-a fost de ajutor în multe din împrejurările vieţii. Mi-a spus de o suferinţă pe care o aveam. Înainte de a pleca în armată m-am dus la părintele, care era la Prislop, să-mi dea un sfat înainte de a pleca şi aveam o durere sufletească pe care nu o spusesem nimănui. Eram foarte tulburat sufleteşte. Când m-am dus acolo mi-a spus el de ce m-am dus! Mi-a dat un remediu foarte simplu: Spovedania şi Împărtăşania. Mai era acolo părintele Dometie Manolache, care este înmormântat la Mănăstirea Râmeţ. L-am mai întâlnit şi la Bucureşti în câteva rânduri.
Niciodată nu voi putea să mulţumesc lui Dumnezeu că am întâlnit un om sfânt cu care ne-a binecuvântat pe noi, românii. Aproape la toţi oamenii se adresa: „Mă…“. Era foarte categoric şi foarte deschis. A fost preţuit de foarte multă lume, l-au preţuit până la a-i acorda un cult; dar a fost şi detractat de oameni care l-au bârfit, lucru care l-a mâhnit foarte mult. Spunea că a suferit mai mult din partea creştinilor decât din partea Securităţii.

PĂRINTELE SERAFIM BĂDILĂ
Mănăstirea Căşiel
Am în mână fotografia Părintelui Arsenie, aşa cum 1-am cunoscut şi pot să zic că din câţi oameni ai lui Dumnezeu am cunoscut, unul mai plin de Duh Sfânt nu am întâlnit.
Când am fost la Drăgănescu, unde picta Părintele, dânsul a stat de vorbă cu fiecare, deci, a stat de vorbă şi cu mine. L-am întrebat: „Părinte, pe ce să pun accent? Pe Psaltire, pe acatiste, pe «Doamne Iisuse…», pe cărţi sfinte…? Cam asta e rânduiala mea de rugăciune“. Părintele a zis: „Mă, dar cine ţi-a spus să faci asta? Zi rugăciunea minţii şi «Tatăl nostru» la care te poţi gândi toată ziua“. După această discuţie şi altele am plecat de la biserică - unde era foarte multă lume care dorea să vorbească cu sfinţia sa, în auzul tuturor - să ajungem în Bucureşti ca să venim înapoi. Mama mea a zis că Părintele s-a urcat în trenul în care suntem noi. Am mers din vagon în vagon şi am ajuns să-1 găsesc pe Părintele şi eram bucuros că acum pot să stau de vorbă cu dânsul. Dar n-am putut! Părintele era urmărit de Securitate; ei erau îmbrăcaţi civil şi eu nu puteam să ştiu cine sunt. O putere mă ţinea şi nu puteam să vorbesc un cuvânt. Văzând că timpul trece şi eu nu pot vorbi cu Părintele, m-am gândit să pun în practică ceea ce mi-a zis şi să zic şi eu „Tatăl nostru“. Când am tenninat „Tatăl nostru“, Părintele a întors privirea la mine şi a înclinat din cap, ca şi cum a aprobat această rugăciune. Acest lucru m-a făcut pe mine să-mi dau seama că Părintele are darul clarviziunii, e înaintevăzător.
M-am convins şi mai mult pentru că un oarecare cetăţean şi-a pus haina lui, pardesiul la agăţătoarea de la geam, unde stătea Părintele, dar nu a vorbit nimic. Dar, la un moment dat, înainte de a se încetini mersul trenului, pentru că urma o gară unde acel cetăţean trebuia să coboare, Părintele i-a pus mâna de sus până jos pe pardesiu şi omul radia de bucurie. Imediat, apoi, trenul a încetinit, omul a coborât, fericit că i-a fost binecuvântată haina de Părintele.
Deci, aşa a zis Părintele: „Rugăciunea minţii şi «Tatăl nostru» care este rugăciunea cea mai puternică adusă de Domnul Hristos, care cuprinde toate trebuinţele noastre“.
Părintele Arsenie stătea de vorbă cu oamenii şi zicea: „Mă, mă duc să vorbesc cu sfinţii“. Iată cine a fost Părintele Arsenie: un om care a vorbit nu numai pentru un om, ci pentru toată omenirea, că a vorbit tot de la Dumnezeu, pe care-L avea în inimă şi care-i stăpânea mintea şi viaţa.
La una din primele întâlniri ale mele cu Părintele Arsenie, dânsul mi-a zis păcatele în faţă, dar nu m-am supărat pentru că mi-am dat seama că este un sfânt şi nu zice ca să te batjocorească. Faţa îi strălucea de nu te puteai uita la dânsul, aşa radia faţa de lumină. Era îndumnezeit.
Pentru ce zic eu că avea darul clarviziunii? Am fost învăţător la clasele I-IV 20 de ani: Mi-a spus: „Tu trebuie să pleci de acolo! Să te duci să faci teologia!“. La aceasta, eu i-am răspuns Părintelui cu gândul, pentru că nu îndrăzneam cu vorba. În gândul meu am zis: „Nu mi-am strâns bani şi trebuie bani să faci o şcoală“.
Părintele mi-a spus: „Mă, iţi pui problema că n-ai bani? Are mama ta!“. Fără să-i spun eu că tatăl meu a fost miner şi a trecut la cele veşnice şi mama mea a avut pensie, deci mă putea întreţine, pentru că fratele meu era căsătorit şi surorile mele erau la mănăstire. Deci, mama, din pensie mă putea ţine. La acest cuvânt al Părintelui că mă poate ajuta mama mea, m-am opus a doua oară, spunând că nu sunt în stare să învăţ limbi străine. Părintele îmi răspunde şi la această împotrivire a mea: „Ce, acum îţi pui problema că tu nu poţi învăţa limbi străine? Iaca înveţi!“. Eu m-am împotrivit şi a treia oară spunând că nu sunt aşa deştept… Părintele strigă la mine: „Mă, tu n-auzi că trebuie să pleci de acolo?“.
Realitatea a fost că surorile mele au plecat la Oradea, iar eu am mai rămas o lună acolo şi am fost conştient că, dacă şi mama şi surorile au plecat, întâmpinam nişte greutăţi şi nu puteam face faţă singur acolo. Deci, s-a împlinit cuvântul că am plecat de acolo. Nu s-a terminat cu asta şi la Afteia am rămas până a venit de hram Înaltul Andrei - Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena - şi a zis: „Frate Nicolae, aş vrea să te sfinţesc diacon la hram“. Cu îngăduinţa lui Dumnezeu am primit diaconia şi la câteva luni preoţia şi am facut Teologia, cum a zis Părintele.
Nu prea l-am ascultat eu pe Părintele. Mergeam pe la dânsul şi de fiecare dată îmi zicea: „Mă, de ce vii la mine dacă tu nu asculţi? Să te duci la mănăstire“. „Mă, acum te duci la Părintele Cleopa şi spui: «Părintele Arsenie Boca m-a trimis la Sfinţia ta să mă primiţi la mănăstire»“. Astfel, am fost sprijinit de rugăciunile Părintelui Arsenie. În primul rând de harul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului, de ocrotirea îngerilor şi a sfinţilor, dar povăţuit şi de Părintele Arsenie.
În 28 noiembrie 2007 a fost al 18-lea parastas al Părintelui şi am văzut aşa mulţime de oameni la parastasul Părintelui încât cred că Părintele este un sfânt canonizat de Dumnezeu şi de popor, pentru că pe măsură ce trece timpul simt ajutorul lui Dumnezeu prin rugăciunile Părintelui Arsenie. Eu îl consider unul din cei mai mari sfinţi pe care i-a dat România.
Mi-aduc aminte de un cuvânt al Părintelui care este o îmbărbătare pentru omul aflat în ispite şi în păcate, în necazuri şi în scârbe: „Dumnezeu iubeşte pe cel mai mare păcătos cu mult mai mult decât iubeşte cel mai mare sfânt pe Dumnezeu“. Deci, multă nădejde a dat oamenilor Părintele Arsenie şi în viaţă şi prin cărţile care au rămas şi prin îndrăzneala pe care o are înaintea lui Dumnezeu să se roage lui Dumnezeu pentru noi. Printre alţi mulţi sfinti ştiuţi şi neştiuţi, canonizaţi şi necanonizaţi de Sinod, dar canonizaţi de Dumnezeu şi de popor, este printre cei de frunte şi Părintele Arsenie.
Îţi mulţumim, Părinte Arsenie, şi avem nevoie şi în continuare de rugăciunile Sfinţiei tale! Roagă-te pentru ţara aceasta, pentru poporul acesta ortodox ca să păstrăm credinţa ortodoxă, să nu fim prinşi de erezii, tineretul să priceapă că evoluţionismul care li se predă este o otravă şi să ne izbăvim de mass-media care este - cum zicea Părintele Rafail Noica -„împotriva Bisericii Ortodoxe“ şi care transformă poporul acesta creştin - de la Sfântul Andrei şi până acum, de 2.000 de ani - într-o Sodomă şi Gomoră. Sunt mari ispitele în slujba lui Antihrist care sunt concentrate asupra mântuirii sufletului creştinesc din vremurile în care am ajuns noi şi avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului şi al tuturor sfinţilor.

PR. DAVID STOICA
Mănăstirea Sadinca (jud. Sibiu)
Când era copil, Dan Stoica se afla şi el la mănăstire când Părintele Arsenie îi binecuvânta pe toţi oamenii îngenuncheaţi. Dar pe el l-a ocolit. Atunci, copilul Dan a simţit nevoia sa tragă pe capul lui mâna Părintelui Arsenie. A strâns mâna Părintelui cu mâinile sale, pe creştetul capului său şi atunci Părintele a spus: „Călugăre, mă arzi!“ şi apoi: „Tu vei fi călugăr, te vei numi David şi vei sta sus, într-un vârf de munte. Îţi vei căuta multă vreme calea prin alte locuri, dar până la urmă vei veni să ridici o mănăstire tot aici, în Ardeal, aproape de casă…“. Acestea s-au întâmplat întocmai. La 19 ani a devenit călugăr. După Căldăruşani, Drăgănescu, Cozia, Pătrunsa şi Sibiu, a ajuns, în sfârşit, să ridice acea mănăstire, la Sadinca, nu departe de Ocna Sibiului.
Părintele David merge adesea cu credincioşii pe acolo pe unde a trecut Părintele Arsenie (Prislop, Măn. Brâncoveanu…). „La Prislop, mi-am dat seama de puterea Părintelui Arsenie chiar şi după moarte. O copilă de 4 ani, cu familia, venise la mormântul de la Prislop al Părintelui Arsenie. Nu putea merge pe picioruşe. Era paralizată total. Stăteau toţi îngenuncheaţi în jurul mormântului, cu.frunţile lipite de pământ. Se rugau fierbinte, toţi cu ochii închişi. Şi, deodată, văd copilaşul cum se ridică dintre ei, în picioare. Stătea aşa, cumva speriată, nevenindu-i să creadă că este adevărat. Pe urmă a început să sară într-un picior, de parcă vroia să se dezmorţească. Pe urmă a făcut câţiva paşi. Atunci şi-au ridicat şi părinţii frunţile din pământ şi-au văzut-o… Ce bucurie poate fi mai mare? Ce fericire mai mare, decât să fii vindecat prin puterea inimii şi a rugăciunii?“.

PR. NICOLAE STREZA
-Sibiu-
Primele întâlniri cu Părintele Arsenie
Mulţumesc tinerilor din A.S.C.O.R. care m-au invitat şi au acceptat să vorbesc despre personalitatea marelui duhovnic Arsenie Boca, pe care l-am cunoscut când eram elev de liceu, în anul 1942, când şi-a început activitatea la mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, din Ţara Oltului. După ce 1-am cunoscut, în toate vacanţele mergeam din satul meu natal, Ludişor, (cam 15 km depărtare de mănăstire), şi chiar în fiecare zi de duminică şi sărbătoare, să-1 văd şi să-1 ascult, alături de mii de credincioşi. Împărtăşindu-ne din darul lui, am fost pe urmele părintelui, iată, aproape 60 de ani. A vorbi despre marea personalitate a părintelui Arsenie Boca este o temeritate şi o îndrăzneală, atât în faţa conştiinţei noastre cât şi în faţa, mai ales, a Părintelui care ne priveghează de dincolo, ne vede şi ne ajută tuturor celor ce-l cinstim.
Părintele Arsenie alegea în fiecare duminică la uşa mănăstirii un grup de 70-80 de credincioşi, pe care îi chema în biserică, le citea molitva spovedaniei, le dădea un cuvânt de învăţătură şi apoi le spunea să rămână la mănăstire toată săptămâna. Mâncau la bucătăria mănăstirii, ajutau la trebuinţele mănăstirii, şi unii aşteptau la uşa bisericii (7-8 inşi) ca să intre la spovedanie. Prin taina spovedaniei pătrundea în adâncul, în profunzimea fiinţei oamenilor şi îi îndemna să-şi schimbe viaţa creştină, să se apropie de Dumnezeu mai mult. Erau adunaţi câteodată sute de oameni, iar părintele arăta cu degetul pe cei pe care-i chema la el sau le zicea chiar pe nume. Cei care erau strigaţi mergeau şi intrau în biserică. Eram elev în clasa a şasea de liceu şi mă aflam la marginea acestei mulţimi cu încă cineva din satul meu. La un moment dat, când Părintele alesese deja 7-8 inşi, am zis că uite pe noi nu ne mai cheamă şi, credeţi-mă, la puţine clipe Părintele a arătat cu mâna şi a zis: „Măi, Nicolae, vino şi tu!“. Avea darul înainte vederii. Aşa a devenit duhovnicul meu pe parcursul vieţii, până când autorităţile de atunci au obligat Episcopia Aradului să-1 scoată din monahism şi să-1 trimită cu domiciliul forţat la Bucureşti, fiind supravegheat. Dar nu ne-a lăsat! L-am căutat şi acolo cu toate greutăţile, silindu-ne să nu-i facem probleme.
*
Părintele Arsenie s-a născut în satul Vaţa din ţinutul Zarandului, unde a făcut şi şcoala generală, urmând apoi cursurile liceului „Avram Iancu“ din oraşul Brad. După mărturisirea colegilor săi contemporani (din care unul a trăit până nu demult la Sibiu), a fost unul din cei mai deosebiţi elevi ai liceului, şef de promoţie în 1929. Dirigintele clasei împreună cu colegii, l-au pus pe Zian Vălean (căci aşa îl chema înainte) să sădească un stejar în curtea liceului, pe care mai târziu colegii 1-au numit gorunul lui Zian Vălean Boca. Apoi, se înscrie la Teologia din Sibiu în 1929 pe care o absolvă în 1933. La Teologie, de asemenea, a fost remarcat de colegi printr-o ţinută ascetică, prin interiorizare, prin capacitatea de a învăţa şi de a se orienta nu numai în domeniul Tealogiei, ci şi în cel al ştiinţelor, în special al desenului (devenind cel mai mare pictor), dar şi al muzicii; cânta la flaut. Liturghia pe care o cântă maicile la Prislop a fost organizată şi armonizată de părintele Arsenie. Unul din colegii săi a spus că Părinteie a fost şi „infirmier al teologiei“. După terminarea Teologiei, este trimis cu bursă de către Mitropolia Sibiului la Belle Arte în Bucureşti, unde audiază şi cursuri de medicină, în special de anatomie ale unui mare anatomist de atunci. Acestuia îi prezintă o experienţă cu fotografia (pe care anatomistul Reiner Franz a văzut-o). Aceasta consta în următorul lucru: a tăiat figura sa perpendicular şi din faţa (partea) dreaptă a făcut o figură şi din partea stângă alta şi au ieşit două feţe diferite (ştiţi că nu suntem simetrici, numai ochii noştri văd simetria dintre feţe). Când a văzut Reiner figura provenită din partea dreaptă a scris: sfântul; iar din figura provenită din faţa stângă a ieşit o altă figură, sub care Reiner, cunoscutul anatomist, a scris: omul cavernelor, căci aşa arăta. Mai târziu, Părintele a spus că poate de aceea a pus Dumnezeu inima în partea stângă, ca să-1 mai domolească pe omul cavernelor şi să-l întoarcă spre partea dreaptă, spre Dumnezeu. La Bucureşti a studiat şi cursurile de mistică ale lui Nichifor Crainic (primul profesor de teologie care a propus mistica în Teologia de la Bucureşti). Nichifor Crainic a fost ocrotit mai târziu de părintele Arsenie Boca atunci când a fost urmărit. A fost în închisori şi la canal, ca şi părintele Arsenie.
Prin 1952-1953 când părintele a fost la canal, cei de acolo ca să-şi bată joc de Sfinţia Sa, l-au băgat într-o baracă cu delicvenţi de rând. Rezultatul a fost că delicvenţii s-au întors de la faptele lor rele, văzându-1 şi ascultându-1 pe părintele, şi 1-au ocrotit. Când trebuiau să lucreze la canal, să sape şi să care cu roaba, ei îl scuteau pe părintele de munca pe care trebuia să o facă, lucrând ei în locul lui. Erau cronometraţi să vadă cât au lucrat. Iată ce influenţă a avut asupra unor delicvenţi de rând un om al lui Dumnezeu!
După ce s-a întors de la studii din Bucureşti în 1940, a fost tuns în monahism la mănăstirea Sâmbăta de mitropolitul Nicolae Bălan, apoi a fost trimis la Muntele Athos, pentru ca să cunoască felul de viaţă, de organizare şi de trăire de acolo. A mărturisit o singură dată că a căutat un mare duhovnic care să-1 înveţe şi pe dânsul să fie duhovnic. S-a rugat Domnului Hristos să-i scoată în cale un mare duhovnic de acolo, însă nu a reuşit. S-a rugat şi Maicii Domnului, care l-a dus în vârf de munte, în Athos, şi a fost dat în grija unui duhovnic care a trăit cu 200 de ani înainte de dânsul!
Alături de Părintele Arsenie
Întorcându-se de la Athos, în 10 aprilie 1942 a fost hirotonit preot ieromonah pentru mănăstirea Brâncoveanu, rectitorită de mitropolitul Nicolae Bălan. Astfel devine duhovnic al mănăstirii. Spovedania era cea dintâi pe care o făcea pentru rezidirea omului. În 1947 în postul Sfintei Marii, după sfânta Liturghie şi spovedanie, părintele Arsenie citea şi explica părţi din Cărarea Împărăţiei.
Înainte de a fi eu student la teologie, i-am zis părintelui să ne arate chilia dânsului din stăreţia veche de la Sâmbăta. Seara pe la 10 ne-a arătat chilia (care era în faţa bibliotecii): ferestrele erau spre munte, o masă în colţ, pe care era o Biblie, o cruce şi alte cărţi; mai era un dulap şi un cuier, dar lipsea soba. .. în rest nu prea avea nimic. Ne-a spus că vom dormi acolo ca să vedem şi noi cum e călugăria. După ce am spus cu toţii câteva rugăciuni, am stins lampa (nu era electricitate atunci), părintele s-a aşezat pe scândura dânsului, aşa cum era îmbrăcat cu rasa, şi noi pe podeaua din mijlocul camerei. Noi nu am putut să ne odihnim, dar părintele ne-a întâmpinat dimineaţa zâmbind. A mai dormit odată părintele Arsenie, la noi acasă, când fiul meu avea câteva luni. Copilul adormea foarte greu seara. I-am spus Părintelui că o să plângă. Înainte de a ne culca părintele s-a uitat la copil, a fluierat spre el, iar acesta a dormit toată noaptea încât preoteasa i-a spus Părintelui că ar fi bine să mai vină pe la noi.
În 1946 începuse lucrarea la chilia din munte şi am lucrat acolo o săptămână dormind pe jos, pe cetină de brad. Dintr-un perete de stâncă curgea un mic pârâiaş de apă, nu 1-am întrebat pe Părintele, dar am înţeles, că pentru rugăciunea lui, Dumnezeu a lăsat acest pârâiaş pentru trebuinţele noastre. Autorităţile au interzis apoi lucrarea, iar în 1948 Părintele a fost mutat de către Mitropolit la mănăstirea Prislop, fiind stareţ aici între 1949-1950. Părintele spunea că cu fiecare dintre noi Dumnezeu are un rost pe care trebuie să-l împlinim, iar marii duhovnici ne ajută să ni-1 descoperim. Părintele Arsenie pe unii i-a trimis în monahism, pe alţii în viaţa de familie pentru a naşte copii după rânduială.
… Părintele spune undeva că pentru cei păcătoşi chiar un gând spre Dumnezeu, o lacrimă pentru viaţa lor păcătoasă, poate să aibă ultimul cuvânt înaintea judecăţii Sale. Numai să ai acest moment, chiar şi în ultimele zile ale vieţii! Dar la bătrâneţe, cu un trup dogit şi mintea pierdută, nu mai foloseşti la nimic. Deci, să ne întoarcem până avem conştiinţa minţii, până suntem conştienţi de ceea ce facem.
Diferite învăţături
-Cum îi trata părintele pe catolici? Odată ne-a zis că greco-catolicii sunt „căpuşa în cojocul ortodocşilor“. Vorbind despre unirea creştinilor, care ar trebui să fie şi pe care să o facem noi cei de acum, părintele spunea că se va ajunge la unire numai când oamenii vor avea astfel de suferinţe îndurate de la alţii, care vor cere să nu se mai facă sfânta Liturghie, încât abia poate atunci le va veni în minte să se unească, ca să poată împreună rezista încercărilor mari care vor veni asupra lumii prin lucrarea lui Antihrist. A zis părintele: „Papa vrea unirea, dar numai cu Roma, de aceea poartă şi o cruce strâmbă“ (aşa are cârja). Totuşi, unii teologi şi episcopi catolici caută nişte punţi de legătură (cum ar fi icoana).
-Părintele îl laudă pe Sadhu Sundar Sing care nu era ortodox. De ce? Pentru că va veni vremea când va trebui să trecem peste confesionalitate, care ne învrăjbeşte şi ne desparte. Acest om (provenit dintre hinduşi şi nu se ştie exact care era religia lui în India) a venit să cunoască adevărul. A făcut o şcoală engleză unde a aflat de creştinism. A ajuns şi la ideea sinuciderii. Când i s-a arătat Domnul Hristos a devenit apostot al Lui în Europa creştină şi în India. De aceea, Părintele a avut numai cuvinte de apreciere faţă de acest om care a devenit apostol al Domnului Hristos în veacul XX.
Ce importanţă are citirea Sfintei Scripturi? Poate orice creştin să o citească?
Părintele le spunea celor care ziceau că nu se prea pot ruga să înceapă cu citirea Noului Testament; să înceapă cu Evanghelia de la Matei şi să citească cu mare atenţie Predica de pe Munte de mai multe ori până ce va pătrunde şi în minte ceva din Duhul Evangheliei. Părintele a zis despre sectari că „se duc în iad cu Biblia în mână“.
Ce semnifică un vis în care îţi apare Iisus cu spatele? Dar un vis în care-l simţi pe diavol urmărindu-te?
Eram la Drăgănescu şi a apărut un tânăr din Alba-lulia cam 1a 23 de ani, înalt, deşirat, subţire, cu o figură cadaverică şi îl căuta pe părintele. Părintele nu prea i-a dat importanţă la început. I-a cerut părintelui ajutorul spunându-i că toată noaptea îl chinuieşte diavolul cu fel şi fel de vedenii venindu-i şi gândul sinuciderii. Părintele îi spune: „Mă, da’ aia ce o faci unde ai învăţat-o, în armată?“. Era vorba de onanie, păcatul lui Onan din Vechiul Testament. Aceasta ţi-a mâncat energia din sistemul nervos simpatic. I-a mai spus: să te duci să te spovedeşti, să posteşti, să te rogi, să te căsătoreşti şi să nu mai faci onanie. I-a spus să se ducă la o scenă din biserică şi să arate ce diavol vede el în vis. M-a trimis şi pe mine cu el. Am mers acolo şi a pus mâna pe dracul onaniei.
Două scrisori de la Părintele Arsenie
V-a marcat în mod deosebit un cuvânt sau o faptă a părintelui Arsenie?
Sunt multe. Am primit de la părintele două scrisori în împrejurări foarte grele din viaţa noastră. Prima a fost când urma să se nască băiatul nostru, soţia mea având probleme cu sarcina, ajungându-se până la consensul medicilor de a face avort. Atunci i-am scris părinteiui. Iată ce mi-a răspuns: „Necazul vostru e destul de mare, dar trag nădejde că îl veţi depăşi cu ajutorul Sfintei Împărtăşanii. Aşa se ţin ispitele de orice hotărâre eroică pentru legea lui Dumnezeu. Dragii mei, greu sfat îmi cereţi. Nădăjduiesc că Stăpânul vieţii nu va arăta deşartă osteneala atâtor rugători pentru viaţă. Poate că vreţi să vă vorbesc şi ca un om mai real. N-aş putea decât: 1.consultând cele mai autorizate păreri ale medicilor dintre care unii ar.fi de părerea întreruperii sarcinii, iar alţii ar conta pe puterea de supravieţuire a organismului uman (să renunţi la medicii care propun întreruperea sarcinii, să asiguri mamei toată liniştea…2.grija sufletească prin Sfintele Taine, care sunt un factor neprevăzut în medicină“.
Altă scrisoare: eram diacon la Sibiu şi, aşa cum sunt şi azi absolvenţii de teologie, vroiam să-mi găsesc o parohie la oraş. Era o parohie în Sibiu, singura care avea post de diacon, şi preotul de acolo a venit (după ce diaconul pe care-1 avusese plecase) la rectorul de la teologie
-părintele Nicolae Neaga- cerându-i să-i recomande un diacon. Am fost recomandat eu, dar pe parcurs lucrurile au luat o întorsătură destul de grea. I-am scris părintelui Arsenie pentru că nu ştiam ce să facem. Iată ce ne răspunde părintele în 14. VIII. 1950: „Dragii mei, odată mi-a fost pe limbă să vă întreb de ce rămâneţi în Sibiu într-o situaţie cam neprecisă, provizorie. Poate că atunci nici nu m-aţi fi ascultat. Frate Nicolae, mi-ai dat trei alternative: renunţarea la diaconie şi salariu, renunţarea la cooperaţie şi salariu (lucram ca funcţionar civil) şi renunţarea numai la salariul diaconiei. Din alternativele acestea lipseşte a patra: preoţia la ţară. Dacă nu te-ai gândit la ea, nu ţi-o pot da nici eu, fiidncă nu te încântă perspectivele ei sau chiar ai vrea să o ocoleşti. Totuşi situaţia de funcţionar nu-i o perspectivă, nu-i poţi împlini condiţiile totale şi rămâi pe dinafară [cum s-a şi întâmplat: lucram la un birou de facturare şi după ce au aflat cei de acolo că sunt şi diacon m-au dat afară]. Pe cât îţi cunosc sufletul şi datorită examenului pe care l-ai trecut cu soţia ta, îţi propun, totuşi, să laşi Sibiul şi să te retragi la ţară, până şi în Chirpăr (un sat din Ţara Făgăraşului). E mai bine popă decât un număr în Sibiu! Rămânerea ta în Sibiu era motivată dacă te ţineai de carte. (dar nu am putut pentru că au venit copiii şi greutăţile, iar doctoratul se dădea doar la Bucureşti). Dar cartea şi cu serviciul nu merg bine nici una. Mai aveai un motiv să rămâi în Sibiu dacă părinţii şi socrii puteau să te ajute. Du-te în Chirpăr şi vezi ce oameni sunt acolo, şi dacă-ţi place rămâi la ei (Părintele a fost acolo; când era la Sâmbăta îl chemau oamenii şi se ducea prin diferite sate. Îmi spunea şi cum să merg). Poţi să iei trenul până la Nochrih şi de acolo nu mai e mult; sau poţi să ajungi şi de la Arpaş, Săsăuş, Chirpăr. În satul tău să nu te duci oricât ar trage tatăl tău de tine. Consătenii s-ar târgui cu creştinismul şi ar pierde. Străinii ţi-i poţi apropia mai bine decât consătenii şi rudeniile. Rămâi la soluţia a patra: preoţia, că prin ea ai să te mântuieşti. O conştiinţă preotească n-are nimic de pierdut, ci totul de câştigat în orice împrejurări. Ăsta-i sfatul meu. La toţi de bine, Arsenie“. Rezultatul a fost că am plecat preot la ţară, am stat la o parohie de lângă Sighişoara 16 ani şi jumătate, apoi, prin concurs, m-am mutat la Târgu-Mureş, unde am stat 31 de ani.
După ce ne-am dus la Târgu-Mureş, unde am avut o parohie de foşti greco-catolici şi ne-a fost destul de greu, părintele care a fost în Lazaret (Sibiu) a fost numit profesor de teologie. Am vrut să ne mutăm în Sibiu. I-am spus aceasta părintelui Arsenie care, însă, a zis: „Acolo-i canonul vostru, la Târgu-Mureş, până ieşi 1a pensie. Că în adevăr o spun: oamenii aceia au nevoie de voi, mai mult decât cei din Sibiu care sunt credincioşi, iar bisericile de aici sunt pline“.
Închei cu un cuvânt al Părintelui:
„Nimeni pe lume nu este absolut necesar pentru nimic. Vei fi sau nu, vei interveni sau ba, progresul, lumina tot se va, face, cu tine sau fără tine. Există o energie ascunsă care mână lucrurile înainte. Să nu-ţi închipui, sărmană făptură pieritoare, oricât de bine ai fi înzestrat, că dacă nu eşti tu lucrurile n-au să meargă înainte. Lumina se face şi fără tine pe deasupra capului tău. Poţi fi folositor; dar absolut trebuitor nu eşti pentru nimic.
Prin urmare, la ce străduinţa? Oricum vor sta lucrurile, tu îndeplineşte-ţi înainte menirea pe care o simţi, dacă o simţi. Câtă vreme auzi în tine glasul unei misiuni, continuă-ţi calea mai departe, oricâtă experienţă brutală ar fi venit să-ţi arate că ţelul crezut al străduinţei tale s-ar putea lipsi de munca ta. Ţi-a fost rănită prezumţia pe care ai avut-o? Poate că nu mai înţelegi rostul încordării, ci sensul utilităţii tale? Nu înceta să fii ceea ce ai fost. Isprăveşte ceea ce făceai ca şi cum n-ai fi încercat nici o dezamăgire.
Poate că, fără ştiinţa noastră, noi slujim vreunui scop al naturii, un scop care-i prea mare ca să-1 înţelegem, prea vast ca să ni-l închipuim şi pentru care Dumnezeu ne-a pus în suflet impulsia oarbă pentru noi, dar luminată pentru El. Soldatul nu pricepe planul generalului, dar fără să-1 priceapă îl aduce la îndeplinire. Întocmai aşa sună cuvântul Scripturii din Vechiul Testament: ori pricep, ori nu pricep, ori ascultă, ori nu ascultă, tu spune-le cuvântul Meu“… (4 apr.2002 - Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca)

PR. IOAN CIUNGARA, COPĂCEL
Vorbind despre Părintele Arsenie, parcă Dumnezeu v-a adus aici în această zi (7 noiembrie) căci ieri am participat în parohia vecină la înmormântarea unui ucenic al Părintelui-Morar-cumnatul Măicuţei Stareţe de la Mănăstirea Prislop. În predica de la înmormântare, părintele duhovnic de la Mănăstirea Prislop a spus că Morar a fost un ucenic al Părintelui Arsenie şi că Părintele i-a spus: „Mă, tu când vei muri vei fi conştient. Vei fi bătrân, dar vei avea mintea întreagă“. Într-adevăr, a fost un om înţelept şi a murit într-o zi de duminică, fiindu-i copiii acasă (un fiu de-al lui 1-a căutat des pe Părintele, acum este preot la Bucureşti şi redactor la nişte reviste teologice). Aşa a murit cum i-a spus Părintele: a fost conştient până când s-a despărţit de lumea aceasta.
L-am cunoscut pe Părintele chiar de când am fost la Seminar; la început am mers la dânsul împreună cu alţi colegi care-1 cunoşteau. Când am mers la dânsul, fie singur, fie cu colegi de la seminar, fie cu colegi preoţi mai târziu, cu toate că avea mult de lucru se cobora de pe schele şi zicea: „Mă, cu voi trebuie să stau de vorbă!“. Nu totdeauna se întâmpla aşa pentru că era multă lume la Drăgănescu, iar Părintele lucra şi vorbea fară să se uite înapoi, spunea fiecăruia de ce a venit, ce ar trebui să facă şi, mai ales, să se ferească de multe păcate. Era, parcă, Sfântul Ioan Botezătorul care biciuia foarte mult păcatul.
Ne-a sfătuit şi pe noi ca teologi, ne-a dat sfaturi şi pentru preoţie. Ca preot am învăţat multe de la Părintele şi pot spune că am şi asistat la lucruri minunate. Ne spunea să nu ne batem joc de cele sfinte pentru că vom dă socoteală în faţa lui Dumnezeu. Apoi să fim cu luare aminte la pomelnicele pe care le pomenim, mai ales că sunt însoţite şi de banul văduvei, deci să le pomenim cu toată grija şi dragostea faţă de cel care-1 aduce.
Despre Taina Spovedaniei nu ne-a spus prea multe pentru că trimitea pe credincioşii care îl căutau la preotul lor duhovnic: „Mergeţi, mă, în satul vostru şi vă spovediţi acolo“. Ca să înţelegem noi, ca preoţi, cât de dificilă şi de grea este această Taină, ne-a dat un exemplu: ne spunea că a venit odată cineva la dânsul la spovedit şi şi-a dat seama că este de la Securitate, care căuta să-i găsească motive ca să îl aresteze. I-a spus direct: „Părinte am omorât un rus“. Apoi a făcut o pauză; aştepta răspunsul. L-am întrebat pe Părintele ce i-a spus, pentru că dificilă întrebare i-a pus la spovedanie. Părintele i-a spus: „Mă, dacă tu l-ai omorât şi tu vei muri“. Apoi Părintele ne-a explicat: „Dacă îi spuneam că bine a făcut că l-a omorât, că uite, suntem sub stăpânirea lor, imediat mă aresta. Dar dacă i-am spus că şi tu vei muri, el nu şi-a dat seama, pentru că muritori suntem. Astfel nu avea cum să mă prindă în acest cuvânt meşteşugit“.
Părintele ne învăţa să predicăm împotriva păcatului, să nu ocolim păcatul, să nu încurajăm păcatul; de aceea, o parte din învăţătura Părintelui era îndreptată spre păcat. Le spunea celor de faţă: „Mă, pentru cutare păcat ai ajuns în situaţia asta de boală, ai ajuns în situaţia de a te părăsi copilul, de a nu te asculta copiii…“.
Părintele ţinea foarte mult să fie ascultat. Dacă mergeai de câteva ori şi vedea că starea ta sufletească nu s-a îndreptat te mai şi certa; spunea: „Mă, ajută-mă ca să te ajut! Degeaba spun eu să faci cutare lucru dacă tu nu mă asculţi!“. Se supăra pe unii care veneau des, dar nu-1 ascultau şi nu se îndreptau prin trăirea şi viaţa lor. Părintele a învăţat, dar la cuvânt adăuga şi fapta. Într-un cuvânt de-al Părintelui, dânsul zicea că în lume nu se face mai mare abuz ca de cuvântul Evangheliei; Împărăţia lui Dumnezeu nu stă în vorbe, ci stă în fapte; nu trebuie să vorbeşti că eşti creşţin, ci trebuie să taci şi să arăţi că eşti creştin! Acest lucru 1-a arătat Părintele de multe ori, de multe ori îl găseam în tăcere. Ne îndemna, mai ales, la fapte.
Când eram la teologie, am îndrumat pe mulţi colegi să meargă să-1 caute pe Părintele, printre care şi pe (viitorul) PS Daniil, care adesea venea în clasă şi-mi spunea: „Frate Ioane, mai spune-mi câte ceva despre Părintele Arsenie“. Apoi am avut bucuria să aflu că a ajuns un apropiat al Părintelui. Şi părinţii mei 1-au căutat pe Părintele. Tatălui meu, care se pregătea să meargă în război, i-a spus: „te vei întoarce, dar roagă-te mult acolo“. A stat vreo 7 ani în război, a fost şi rănit şi îngropat de un obuz, dar cuvântul Părintelui s-a adeverit. S-a întors sănătos şi mereu îl pomenea pe Părintele. Am avut şi un unchi care a fost foarte apropiat, un cărăuş al Părintelui Arsenie; avea o trăsură cu cai şi Părintele mereu apela la dânsul şi la drumuri mai lungi… Mărturisea acel unchi al meu că la Sâmbăta, când a fost ridicat de securitate, a fost pus în maşina care venise să-l ducă 1a Făgăraş. Părintele le-a spus: „voi mergeţi cu maşina că eu vin pe jos şi ajung înaintea voastră“. Ei nu au vrut. Le-a spus că o să ajungă înaintea lor pe jos. Dar când s-a urcat în maşină aceasta nu a mai pornit… Părintele a rămas să meargă pe jos şi a ajuns înaintea celor care vroiau să-l aresteze.
*
Eram într-o zi la Bucureşti şi era o tânără însoţită de un tânăr. La un moment dat ea zice: „Părinte, e viitorul meu logodnic. E un băiat credincios“. La care, Părintele îl întreabă: „Unde eşti student?“. A zis că la Drept. „Crezi în Dumnezeu?“. „Cum să nu cred, Părinte?“. „Şi Îl mărturiseşti pe Dumnezeu?“. „Cum să nu, Părinte?“.„Păi, mă, dacă tu ieşi un mare avocat şi mai marii tăi te pun să scrii împotriva lui Dumnezeu, tu scrii sau nu scrii?“. Cu aceste cuvinte 1-a blocat pe acel tânăr şi nu a ştiut ce să răspundă. La care Părintele îi dă răspunsul: „Măi, dacă vei scrie împotriva lui Dumrzezeu nu mai eşti creştin, aşa cum mărturiseşti. Dacă nu scrii împotriva lui Dumnezeu vei avea mult de suferit din partea celor care te pun la această încercare“. Şi-a dat seama că Părintele i-a spus un mare adevăr.
*
Părintele m-a chemat, chiar de departe din curte, în biserică. Venise o doamnă mai tânără de la Târgu Mureş. Şi mi-a zis: „Iată, părinte, haide să arăt lumii că nu ghicesc, că nu-s ghicitor“. Şi a întrebat-o: „Mă, te bate?“. „Mă bate, Părinte“. „Bea, se îmbată?“. „Da, Părinte“. Şi a spus Părintele: „Şi bunicul său a fost beţiv şi tatăl lui şi el. Şi dacă nu-1 vei lăsa, dacă nu te desparţi şi nu pleci de la el are să te împuşte, are să te omoare“. Eram în vremea regimului comunist şi n-am înţeles atunci aceste cuvinte şi după ce Părintele s-a retras iar în biserică să picteze am întrebat-o pe doamnă cine este, ce este soţul dânsei. Mi-a spus că soţul ei lucrează la securitate şi că are grea cruce cu el. Mi-a mai spus că nu ştie cum Părintele i-a aflat taina că nu i-a spus nimeni. Părintele ţinea să le spună celor care aveau soţi cuprinşi de patima beţiei să-i părăsească, lucru pe care nu 1-am înţeles atunci. Am înţeles că patima beţiei stăpâneşte pe câte un om, pe câte un creştin, pe câte un soţ, toată viaţa şi, într-adevăr, strică toată familia.
*
Părintele a fost întrebat şi de mine şi de alţi preoţi despre acele dezlegări ale Sfântului Vasile, despre Molitvele Sfântului Vasile cel Mare. Mi-a spus să nu le citesc, să-i las, eventual, pe cei de la mănăstire să le citească, pentru că diavolul e lăsat de Dumnezeu să stăpânească pe cineva şi dacă Dumnezeu vrea să mântuiască pe acel om prin chinul diavolului, n-ar trebui noi, ca preoţi, să intervenim acolo. Acest lucru îl mai spunea şi Părintele Cleopa.
În legătură cu aceasta Părintele mi-a dat mai multe exemple, unul chiar din împrejurimile Făgăraşului: „Mă, vezi, dacă preotul cutare s-a ţinut mereu să citească aceste molitve, ce a păţit? Ştii că eşti de acolo?“. L-a lăsat preoteasa, l-au părăsit copiii, a avut scandal cu oamenii în parohie, a mai inventat şi alte rugăciuni care nu erau în tipicul Bisericii noastre şi, iată, că a ajuns să fie batjocură diavolului. Părintele spunea că diavolul este ca un stup de albine: dacă treci pe lângă ele nu se întâmplă nimic, dar dacă bagi băţul în stup, atunci vin albinele asupra ta.
*
Mulţi preoţi şi credincioşi care au fost la Canal spuneau că Părintele a fost deosebit, i-a impresianat pe toţi prin puterea credinţei, prin puterea şi energia trupească, deşi mâncarea, de multe ori, o dădea altora mai slabi trupeşte. Chiar şi cei care îl păzeau şi îl chinuiau au regretat când Părintele a plecat de la Canal.
*
La Sâmbăta, într-o perioadă, Părintele nu a mai vorbit. Povestea cineva din Voivodeni că după o vreme, la o Sfântă Liturghie în mănăstire, la acea rugăciune de prefacere a darurilor în Trupul şi Sângele Domnului, i-a venit aşa un grai şi un glas de putemic, încât s-a zguduit mănăstirea.
Altădată, Părintele săvârşea Sfânta Liturghie la altarul din pădure şi toată lumea a văzut că vine un nor pe deasupra, a început să picture; oamenii (cu umbrele şi fără umbrele) aproape să părăsească locul de rugăciune. Părintele a spus: „Puneţi umbrelele la loc că nu mai plouă“. Aşa s-a şi întâmplat.
Acest lucru s-a întâmplat şi la Prislop când am fost şi eu la primele parastase ale Părintelui. Plouase cu vreo 2 zile înainte şi în acea zi m-am dus cu maşina pe ploaie până la Prislop. În toată ţara ploua din abundenţă. Eram mulţi preoţi şi ne-am gândit să slujim în biserică, dar în cele din urmă am zis să ieşim afară fiindcă era lume foarte multă. În momentul când s-a dat binecuvântarea la Liturghie în altarul pregătit lângă biserică, ploaia a încetat. Am mers şi la mormânt si după ce s-a terminat parastasul, după „veşnica pomenire“ din nou s-a pornit ploaia şi abia am ajuns până acasă pe o ploaie torenţială.
Părintele a venit odată la Ludişor (un sat vecin) într-o vară secetoasă, fiind chemat la un maslu de obşte. I-au zis: „Părinte, veniţi că murim de foame, noi şi satele învecinate“. Părintele a venit, s-a rugat cu preoţii de acolo, au făcut Sfântul Maslu. Părintele a plecat pe jos. Oamenii i-au spus că-1 duc cu căruţa până la Sâmbăta. Dar dânsul le-a zis că vrea să meargă pe jos şi spun oamenii că Părintele ar fi binecuvântat satele şi locurile pe unde a trecut şi după acea secetă a dat Dumnezeu şi ploaie şi un an cu belşug, încât toamna oamenii ziceau că mâna lui Dumnezeu a lucrat prin Părintele Arsenie şi i-a salvat de la pieire.
*
Cineva din satul vecin mergea des la Părintele, era o femeie credincioasă. Părintele când a văzut-o i-a zis: „Du-te acum înapoi cu ce poţi pentru că nora ta se urcă în căruţă să meargă la doctor să-şi facă avort. Du-te şi opreşte-o“. A ajuns cu ce a putut de la Bucureşti la Făgăraş şi a ajuns acasă chiar când nora era urcată în căruţă să meargă la Făgăraş la medic. Le-a spus că Părintele a trimis-o ca să spună să nu facă acest păcat pentru că va fi greu de toată familia. Nora nu a mai făcut avort şi chiar a mai avut şi alţi copii. Era împotriva păcatului uciderii, aşa cum ne învaţă Sfinţii Părinţi şi Biserica. De multe ori Părintele spunea: „Mă, de ce nu-1 omori pe fiul cel mare, că e botezat? De ce să omori pe unul care nu este încreştinat?“. Spunea asta pentru ca să-i sperie pe oameni, să-i facă conştienţi de fapta 1or, nu cu gândul ca să-l omoare.
Mereu le spunea celor cu avorturi: „Măi, nu numai că veţi da răspuns în faţa judecăţii, dar cei care rămân copii în familie (cei neavortaţi, cei născuţi) vor fi foarte chinuiţi şi veţi avea de lucru cu ei“. Unei femei i-a spus: „Câţi copii ai?“. Ea a spus că unul. Şi Părintele i-a zis: „Dar ceilalţi 9 unde sunt? Vai, vai, ce va fi de capul tău! Acest copil te va chinui mai mult decât ceilalţi nouă“. Şi aşa a avut să se întâmple, fiind un copil problemă.
O femeie din satul vecin care-l căuta des pe Părintele, mi-a spus într-o zi că avea obiceiul de a drăcui şi nu se putea stăpâni. S-a dus la Părintele şi i-a spus să o ajute. Dar Părintele, până să zică ea acest cuvânt, i-a spus: „Tu, decât să-1 mai pomeneşti pe cel rău mai bine prinde-te cu dinţii de masă să-ţi rupi dinţii“. Atunci ea a început să plângă, Părintele a binecuvântat-o şi a zis: „Dumnezeu să ne ajute“. Şi din acea clipă nu a mai rostit şi nu a mai pomenit numele celui rău.
Părintele a zis: „Mă, eu nu ghicesc. Eu îi spun omului ce are pe suflet“. Părintele este cinstit aici, în Ţara Făgăraşului, în mod deosebit. Eu ca preot am fost ajutat de Părintele. Nu mi-a spus taina vieţii mele, ca preot, dar mi-a zis: „Mă, după ce nu mai sunt, mai strigă câteodată: Părinte Arsenie, ajută-mă!“. Cred astăzi că şi Părintele ne-a ajutat, de acolo de unde este, pentru a redobândi liniştea şi a scăpa de marile frământări de după revoluţie, de aici din sat (cauzate de neînţelegerile dintre ortodocşi şi uniţi).
N-ai cum să nu te gândeşti la ceea ce ne-a învăţat, la ceea ce a făcut, la atâtea minuni făcute de Părintele în viaţa oamenilor. N-avem cum să nu-1 pomenim pe Părintele Arsenie că a fost atât de aproape de noi. Foarte multă lume spune că este un sfânt al nostru şi mai ales al făgărăşenilor şi foarte multă lume ar dori să fie canonizat, să fie trecut în rândul cuvioşilor părinţi, al sfinţilor plăcuţi lui Dumnezeu pentru că L-a slujit pe Dumnezeu, pentru că a avut un dar deosebit. Eu întotdeauna spun celor care 1-au cunoscut şi nu 1-au cunoscut, că un Părinte Arsenie se mai naşte doar la 1000 de ani. Nu ştiu ce mă face să rostesc mereu acest cuvânt.
Poate vreodată Sfântul Sinod se va apleca să cunoască mai bine viaţa, trăirea, sfaturile Părintelui Arsenie şi îndemnurile sale deosebite, ca ale Sfântului Ioan Botezătorul, şi, poate, printr-o minune a lui Dumnezeu şi prin vrerea lui Dumnezeu să-1 cinstim şi în calendarul Bisericii noastre. O parte din ierarhii noştri 1-au cunoscut pe Părintele, unii au fost chiar ucenici ai Părintelui.
Noi îl pomenim şi în rugăciunile noastre cu nădejdea că şi Părintele ne pomeneşte. Foarte multă lume, credincioşi din toată ţara merg la Prislop şi peste săptămână şi în zi de sărbătoare şi de duminică. Părintele nu poate fi uitat, iar credincioşii transmit cuvânt bun şi sfânt despre Părintele şi va fi tot mai cunoscut în neamul românesc…

ARESTAREA PĂRINTELUI ARSENIE
(scrisori)
Pr. Dr. Mihai Săsătujan
…Personal, în arhiva Episcopiei Aradului, am găsit trei documente în legătură cu arestarea Părintelui Arsenie, o arestare absolut brutală: 10 oameni au venit să-l aresteze într-o noapte, au intrat în chiliie maicilor de la Mănăstirea Prislop, au folosit un limbaj absolut murdar şi l-au ridicat pe Părintele Arsenie pentru a fi anchetat. După un timp oarecare Părintele Arsenie se întoarce la mănăstire şi scrie episcopului său - Andrei Magieru al Aradului - o scrisoare impresionantă. Voi cita un text în legătură cu arestarea din Mănăstirea Prislop a Părintelui Arsenie Boca:
„În noaptea de 15 spre 16 ianuarte 1951, orele 5 dimineaţa, a fost ridicat de un grup de 10 oameni din partea autorităţii de stat. Aceştia nu au prezentat nici un ordin, procedeul a fost brutal, au intrat în chiliile surorilor; vorbind foarte necuviincios, toate acestea fără nici o motivaţie“.
Vă citesc acum o scrisoare pe care dânsul o scrie, la întoarcerea la Prislop, episcopului Andrei Magieru al Aradului. Textul este absolut impresionant pentru verticalitatea morală şi profunzimea sufletească a Părintelui Arsenie:
„De Buna Vestire, cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns acasă, la Prislop, sănătos, mult folosit şi tot atâta de senin. Bucuria n-are multe vorbe, de aceea, dimpreună cu obştea v-o împărtăşim aşa cum e, cu recunoştinţă şi smerită metanie, pentru că faceţi parte, în toate privinţele, din motivele ei. Am aflat că după Paşti veniţi la noi. Vă aşteptăm aşa cum vechii creşti îşi aşteptau părinţii. Dar, pe lângă motivul străvechi, mai e şi unul local, mai nou: îndeplinirea ultimelor.forme în conducerea obştii de aici, ceea ce îmi va asigura şi mie răgazul preocupării de ceilalţi talanţi care-i am, cu care încă nu am lucrat încă nimic pentru Iisus. Al Preasfinţiei Voastre fiu duhovnicesc, Arsenie“ (Prislop, 3 aprilie 1952). Documentul este convingător prin conţinutul lui. El exprimă atmosfera duhovnicească specifică Mănăstirii Prislop la acea dată şi liniştea sfletească profundă a celui deţinut mai mult de 1 an pentru anchetele impuse de autorităţile comuniste ale vremii.
Revin la momentul arestării Părintelui Arsenie şi aş vrea să vă citesc o scrisoare a obştii Mănăstirii Prislop pe care întreaga obşte - Monahia Zamfira şi celelalte maici de la Mănăstirea Prislop - o trimit episcopului Aradului Andrei Magieru, insistând, rugându-1 să intervină la Patriarhul României, iar acesta la puterea de stat pentru a se rezolva cât mai repede problema Părintelui Arsenie. Din scrisoarea obştii Mănăstirii Prislop către episcopul Andrei Magieu reiese importanţa personalităţii Părintelui lor duhovnicesc -Arsenie Boca - pentru ele, în acea vreme, la mănăstire:
„Preasfinţite Stăpâne, cu strângere de inimă, vă aducem la cunoştinţă, precum ni s-a spus, ridicarea Părintelui nostru Stareţ şi duhovnic, Arsenie, de către autorităţi. O facem din ascultare. Pentru noi el este mereu prezent în formarea creştinească pe care ne-a dat-o. Şi o mai facem cu nădejdea că cel pe care îl socotim ca pe părintele nostru mai mare, ca pe episcopul nostru, în mentalitatea de creştinism primar cu care ne-a deprins Părintele Arsenie, Preasfinţia Voastră veţi veni până la obştea Prislopului, încercând personal sau prin delegaţi, să arătaţi Înalt Preasfinţitului Patriarh rolul şi activitatea Părintelui Arsenie în această mănăstire şi, prin ea, în această regiune. Cunoaşteţi caracterul pur religios al activităţii Părintelui Arsenie, încadrată în întregime în spiritul sfânt al Bisericii. Cunoaşteţi înflorirea pe care a luat-o mănăstirea noastră sub conducerea Sfinţiei sale. Cunoaşteţi caracterul ortodox pe care îl imprimă, pe nesimţite, în rândul foştilor uniţi, fapt pe care-1 ştie mai îndeaproape părintele protopop Ciobanu al Haţegului, care ar putea fi delegat. Având în vedere cele de mai sus, fiţi sigur, Preasfinţite Stăpâne, că numai o neînţelegere a putut provoca ridicarea Părintelui Arsenie din partea autorităţilor. Ştim că numai Înalt Preasfinţitul Patriarh poate interveni pentru a lămuri această neînţelegere. Credem că nu ne veţi părăsi. Aşteptăm clipă de clipă întoarcerea Părintelui nostru Stareţ şi duhovnic. Până atunci, rămânem după putinţă, mărturii ale Ortodoxiei, conştiinţa obştii monahale că sunt mărturii ale Ortodoxiei. După faptele noastre ne veţi cunoaşte ca ucenice ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos, rod al activităţii Părintelui Arsenie în această mănăstire. Întru aceasta ne sprijină poporul şi cu aceasta vă vom putea mulţumi de sprijinul pe care nu ne îndoim că ni-I veţi da. Cu smerită metanie, vă sărutăm dreapta, ale Preasfinţiei Voastre fiice duhovniceşti“ -semnează părintele Dometie şi numele şi semnăturile monahiilor de atunci de la mănăstire.
…Iată, de data aceasta, nu doar mărturii orale, ci documente scrise, de arhivă, care vin să contureze profilul unui cleric, al unui slujitor al Bisericii Ortodoxe, într-o anumită stare de fapt, socială şi politică din România… Ierarhul Aradului a intervenit de nenumărate ori la Petru Groza-primul ministru, la ministrul cultelor- Stanciu Stoian, la patriarhul României pentru ca să rezolve situaţia preoţilor din acest moment… (Timişoara)

CÂTEVA ÎNVĂŢĂTURI DE LA PĂRINTELE ARSENIE
Pr. Simion Todoran
- Cuvânt la Parastasul din 28 noiembrie 2007 -
1. „Fiecare dintre noi duce un ateu în spate, trupul pe cate-l avem. De la starea aceasta trupească până la a face din trup «Templu al Duhului Sfânt» (I Corinteni 3, 16), de a face din el «Biserica lui Dumnezeu», este de luptat, de cele mai multe ori, o viaţă întreagă“ spunea Părintele. Deci, trebuie să ştim că lupta aceasta nu este o luptă de o zi, de două, de trei, ci că trebuie să avem răbdare, îngăduinţă şi o viaţă întreagă ne trebuie ca să ajungem la măsura desăvârşirii.
2. „Firea trupului fiind oarbă, surdă şi mută, nu te poţi înţelege cu trupul decât prin osteneală şi foame. Aceasta, însă, trebuie să fie condusă după dreapta socoteală, pentru că s-au făcut şi s-au văzut şi ştim din Pateric că foarte mulţi au căzut şi în dreapta, adică atunci când s-au luptat, vrând să ajungă la desăvârşire au căzut în păcat, în mândrie, în slavă deşartă“. De aceea, spune că trebuie condusă după dreapta socoteală ca să nu ne dăuneze sănătăţii. Postul şi rugăciunea sunt două lucruri pe care le avem şi cu care putem să alungăm poftele din noi. Aşa cum spunea şi Părintele foarte pe scurt, dar şi din Sfânta Scriptură şi din viaţa noastră „foamea îmblânzeşte fiarele“. Când înţelegem postul ca pe o stare în lupta spre desăvârşire înseamnă că începem urcuşul nostru duhovnicesc.
3. „Când dreptatea lui Dumnezeu se întoarce asupra noastră a sosit vremea de plată sau ispăşirea“. De multe ori venim, aici la Prislop la Părintele, şi, în general, avem necazuri, avem încercări. „Ispăşirea nu-i o pedeapsă de la Dumnezeu, ci un mijloc de înţelepţire, o îndreptare mai aspră. Iar fiindcă dreptatea lui Dumnezeu mereu se ţine între faptă şi răsplată, putem vorbi chiar de o lege a dreptăţii, ca de o lege milostivă pentru care ne curăţim de petele, faptelor rele. Dacă răbdăm necazurile de bună voie, neumblând cu ocolirea, ne ajută Dumnezeu, iar de nu vrem să primim cele ce vin peste noi că nu le înţelegem, nu ne ajută Dumnezeu, deşi El ar fi vrut“.
Cu alte cuvinte, Părintele spunea aici să luăm încercarea ca o binecuvântare. Dânsul a luat în viaţă toate încercările ca o binecuvântare şi când a fost în închisoare şi când a fost scos din mănăstire; a stat 30 de ani, ca să nu slujească pentru că a făcut ascultare, deşi au fost voci care au spus că trebuia să slujească pentru că putea. N-a putut pentru că a ascultat de ierarhie aşa cum se cuvine pentru că a depus votul ascultării. Un călugăr se remarcă, mai ales, prin voturile pe care le are asupra lui şi, mai ales, dacă le respectă. Părintele Arsenie a fost, deci, un exemplu şi din acest punct de vedere.
4. „E ştiut că pentru a scoate un gând rău din inimă trebuie să o învălui de mai multe ori în cuvântul cel bun ca să o izbăveşti din robia gândului rău. Asta e calea cea mai lungă: calea de la minte la inimă“. Ca să-l faci pe om să înţeleagă trebuie să te adresezi inimii. Inima, ca să poată să fie luminată, trebuie să fie aşezată în minte.
5. „Când auzi pe cineva făcându-te tobă de blesteme, nu te pripi cu mintea şi nu sări cu gura, răspunzându-i ce nu trebuie. Nu-l întreba pe el: «De ce mă ocărăşti?», ci întreabă-te pe tine: «Oare de ce mă ocărăşte omul acesta?». În orice caz, răspunde Dumnezeu pentru păcatele mele“.
Personal nu 1-am auzit niciodată pe Părintele să vorbească de rău pe cineva. N-a vorbit de rău niciodată, ci dacă a putut să spună a spus doar cuvinte de mângâiere şi dacă a putut să ajute pe cineva, a făcut lucrul acesta. Părintele îţi spunea păcatul în faţă, pentru că avea această putere duhovnicească deosebită. Părintele Arsenie avea un dar deosebit. Părintele Arsenie era un om instruit, a studiat: Teologie, Belle Arte, cursuri de medicină şi a fost un om care citea cu o plăcere deosebită.
Într-o situaţie la Bucureşti, când m-a vizitat cu ocazia sfinţirii bisericii de la Drăgănescu, a stat la mine acasă şi l-am văzut cu câtă pasiune citeşte şi se interesează de tot cea ce este nou. Îl preocupau, mai ales, problemele de antropologie creştină şi faptul că o familie, cum a fost familia Sfântului Vasile cel Mare, a putut să aibă copii numeroşi şi mulţi sfinţi. Se interesa şi se întreba: oare cum este posibil să se facă lucrul acesta? Tot cu lucrarea lui Dumnezeu.
6. „Încercările nu sunt o pedeapsă, ci o şcoală, lumină pentru mine şi milă de la Dumnezeu. Că le simţim noi ca suferinţe? Spune Părintele: De nu le simţim ca atare, n-am învăţat nimic. Precum plăcerea e dascălul păcatelor, aşa durerea e dascălul înţelepciunii. Iar din odihnă până acum n-a ieşit ceva de folos“. A făcut lucrul acesta şi toate încercările şi toate ispitele care i-au venit în viaţă le-a luat şi le-a pus în seama lui Dumnezeu.
7. „Toate necazurile ne vin de la greşeli, nu de la Dumnezeu. El numai le îngăduie şi spală cu ele vinovăţiile noastre. Oamenii nu înţeleg că vindecarea prin necazuri nu dovedeşte părăsirea lui Dumnezeu“. Adesea auzim: m-a părăsit Dumnezeu, mă bate Dumnezeu că am atâtea necazuri în viaţă. Atunci când ai necaz să ştii că Dumnezeu se milostiveşte de tine: „Ba chiar prin aceea că Dumnezeu are grijă de noi, dacă avem necazuri“. Mântuitorul spune: „În lume necazuri veţi avea. Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea“ (In. 16, 33).
8. „Nu fericiţi pe cei ce n-au necazuri în lumea aceasta, căci cunoscându-i Dumnezeu că n-au minte să-I înţeleagă căile, nu le rânduieste o îndreptare prin încercări în lumea aceasta, ci osândă în cealaltă“.
9. „Până nu vom ajunge de aceeaşi părere cu Dumnezeu despre viaţa noastră pământească, despre cealaltă de pe celălalt tărâm, nu vom avea linişte în suflet, nici unii cu alţii şi nici sănătate în trup şi nici în orânduirea omenească“. Acest lucru ar trebui să-1 citim şi să-1 înţelegem foarte bine. Deci, trebuie să ne punem de aceeaşi părere cu Dumnezeu. Nu pe Dumnezeu să-L punem de acord cu noi, ci noi trebuie să fim de acord cu Dumnezeu. Până nu vom face lucrul acesta nici noi, nici între noi şi nici în societatea noastră nu va fi pace.
„Trebuie să ne plecăm înţelepciunii atotştiutoare a lui Dumnezeu, Care, în tot ceea ce face, urmăreşte înţelept firea noastră, ori pricepem, ori nu pricepem aceasta. Când plecăm capul şi vrem şi noi ce a vrut Dumnezeu, în clipa aceea căpătăm liniştea sufletului, orice ar fi dat peste zilele noastre“. Atunci când Îl ai pe Dumnezeu, orice greutate devine o binecuvântare şi este foarte uşoară.
Mântuitorul spunea: „Luaţi jugul Meu că este uşor şi sarcina mea că este uşoară“. De ce? Pentru că Dumnezeu este Cel ce ne poartă şi pe noi şi greutăţile noastre.
10. „Credinţa este un risc al raţiunii, dar nicidecum o anulare a raţiunii; ci, dimpotrivă, o iluminare a ei. E o absolvire a sufletului într-un «dincolo» al lumii acesteia, în spaţiul divin al existenţei. Conştient de această dezamăgire fără să fii mort deloc şi în lume, experimentezi, trăieşti la intensităţi nebănuite sentimentul libertăţii spiritului. Acum scapi de frică. Va urma, apoi, o realitate de o evidenţă absolută“. Astfel înţelegea Părintele subtil ce este credinţa- care este această iluminare, această angajare ca să treci dincolo. În momentul în care eşti un om credincios, pătruns de Dumnezeu, orice s-ar întâmpla cu tine, vei învinge!
Am văzut oameni din toate părţile, din străinătate, din întreaga ţară care sunt prezenţi aici cu ocazia acestui sfânt parastas. Ştim că Părintele, de acolo de unde este, ne binecuvântează şi se roagă pentru noi. Sunt convins şi de acele cuvinte pe care le-a spus Părintele, că „Va lua ţara foc din Prislop“ - şi de la alte mănăstiri, focul spiritual al renaşterii noastre.
Pr. Petru Vamvulescu
Părintele Arsenie zicea că, în cazul muceniciei, puţin la început este mai greu, dar după aceea, Dumnezeu încercând bunăvoinţa, credinţa şi dragostea noastră ne uşurează durerile încât nu mai simţim focul lor, cruzimea lor.
Sfinţii de demult ştiau de Părintele Arsenie pentru că erau în legătură. Ne spunea Părintele Arsenie: „A fost Sfântul Vasile pe la mine şi m-a mustrat că prea vă canonesc pe voi“.
Fumatul atacă mintea şi credinţa omului, nu doar plămâni, inima, sângele şi organele respiratorii.
Să ne spovedim din toată inima şi din tot sufletul nostru.
Despre Sfânta Împărtăşanie Părintele Arsenie spunea: „Nici prea rar dar nici prea des pentru nevrednicia noastră, că noi nu avem viaţa mucenicilor şi a creştinilor de demult“.
Părintele zicea că Dumnezeu nu răsplăteşte şi nu pedepseşte cele mai multe aici, ci dincolo, la judecată. Dar aici dă, din când în când, câte un semn.
„Când Dumnezeu nu va mai asculta rugăciunile sfinţilor pentru tot felul de păcate şi de necazuri care sunt în lumea aceasta, mai este una care nu se poate să nu fie ascultată: Maica lui Dumnezeu care are o milă şi o stăpânire nemăsurată. Ea şi Sfânta Liturghie“.

PR. OPREA (CINCIŞ)
Prin anii ‘50, un credincios, cântăreţul Morar Ionică din Cinciş, a fost de faţă la o întâmplare. Când Părintele Arsenie a ieşit din biserica Mănăstirii Prislop, toţi oamenii care stăteau jos pe pajişte, lângă izvor, s-au ridicat în picioare să-i sărute mâna Părintelui. Doar un copil a rămas jos. Unchiul copilului i-a zis Părintelui să-1 ierte pe copil că nu s-a ridicat deoarece acesta nu poate să se ridice, niciodată nu şi-a putut folosi picioarele. „Ba poate“ a zis Părintele şi a întins mâna copilului. Copilul a prins cu mâna un deget al Părintelui şi s-a ridicat în picioare. De atunci copilul n-a mai avut nimic şi a putut să meargă.

MAICA STAREŢĂ MARINA, MĂNĂSTIREA HUREZ
Să-i iubeşti pe toţi care te batjocoresc
Erau două persoane din Oraşul Victoria - mama şi fiică - şi l-au întrebat pe Părintele Arsenie, că nu ştiau ce să facă: Să meargă la mănăstire sau să se căsătorească? şi l-au întrebat pe Părintele Arsenie. Părintele a zis: e grea călugăria, dar e mai grea căsătoria ca să ţi-o duci aşa cum trebuie“.
Eu nu am fost la înmormântarea Părintelui Arsenie. Când a murit, eu eram la Seminar la Craiova. Eram foarte tulburată, dar nu ştiam de ce. Numai după ce am ajuns în gară la Craiova a venit cineva şi mi-a spus: „Aţi auzit că a murit Părintele Arsenie?“. Atunci parcă mi-am găsit răspunsul de ce eram aşa de tulburată. Nu ştiu din ce cauză a murit Părintele, aşa a vrut Dumnezeu. Părintele s-a rugat să fie mucenic, să moară mucenic. Părintele a fost mucenic toată viaţa!
Părintele era pentru naştere de fii. Mi-aduc aminte că, la un moment dat, în mintea mea încolţise ideea ca, dacă mă căsătoresc, să trăiesc în curăţie. M-am dus cu un băiat din Sibiu la Părintele şi aveam în minte acest lucru, şi pentru că acest băiat mi-a garantat că se va lăsa cum vreau eu, adică se va conduce şi după cum vreau eu în familie. Aveam părul scurt şi aveam batic pe cap şi pe sub batic îmi cădea puţin păr pe frunte şi când am ajuns la Părintele, dânsul mi-a dat cu mâna pe frunte şi mi-a zis: „Nu vrei să ai frunte?“. Dar fără să-mi dau seama că „fruntea e ceea ce sunt acum“. I-am spus: „Ba da, Părinte, dar mi-am spălat părul şi de asta mi-a căzut“. Părintele mi-a zis a doua oară: „Nu vrei să ai frunte?“. I-am spus: „Ba da…“, îi tot explicam. Dar Părintele zice: „Ştiu, mă, ştiu“. Dar, probabil o fi zis: nu înţelegi nimic… A zis: „Dacă vrei să te căsătoreşti să nu crezi că trăieşti aşa cum te-ai gândit tu“. Asta nu o ştiam decât eu, că vroiam să trăiesc în curăţie, dar căsătorită. Mă făceam că nu înţeleg ce vrea să zică, dar eu ştiam foarte bine, însă ca să nu mă întrebe cei din jur. .. Părintele mă apasă încă o dată: ,,Dacă vrei să te căsătoreşti să aduci toţi copiii că asta-i familie binecuvântată, nu să crezi că trăieşti în feciorie aşa cum gândeşti tu“.
Şi mamei mele tot aşa i-a zis: „N-ai vrut să-l ai şi de asta ai probleme cu copiii“.
În momentul în care i-am cerut binecuvântare pentru mănăstire, Părintele a zis: „Mă, du-te, dar vă va mai mătura“. În mintea mea am zis că să nu ne măture Dumnezeu. Apoi Părintele a continuat: „Şi pe mine m-a măturat, dar nu m-a măturat Dumnezeu“. Nu ştiu la ce s-a referit, pentru că dacă nu murea Ceauşescu deja era decretul care urma să fie pus în aplicare sau că va veni ceva de acum încolo peste noi.
Părintele mai zicea: „Dacă te duci la mănăstire să-i iubeşti pe toţi care te batjocoresc“. Eu ţineam foarte mult la fratele meu cel mic, care avea problemele lui, şi a zis Părintele: „Ia vezi, dacă, fratele tău ţi-ar da două palme, îl mai poţi iubi la fel ca înainte?“. Şi după ce am ajuns acasă, nu după multă vreme le-am primit, deşi nu mă aşteptam. Lupta a tost extraordinară ca să-1 pot iubi la fel, mai ales că atunci lucram pentru el un pulover şi mă gândeam atunci să i-1 stric.
Deşi înainte duceam o viaţă mai lumească, am fost şi la Părintele; intrarea încă în mănăstire se datorează Părintelui Arsenie. Pot să zic că intrarea mea în călugărie e numai a Părintelui. Părintele mi-a zis şi de Mănăstirea Horezu. Nu am lăsat să-mi spună dânsul la ce mănăstire să mă duc. Am zis eu: „Ce ziceţi de Horezu?“. Fără să ştiu că Părintele a fost pe la Horezu şi-1 cunoaşte foarte bine şi are fiice duhovniceşti. Părintele a zis: „Mă, du-te, dar o să-ţi fie greu la Horezu că e multă muncă“. Poate că s-a gândit la lucrul acesta şi pentru faptul că starea sănătăţii mele nu prea era bună. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Părintelui şi al Sfinţilor Brâncoveni am reuşit, până acum.

MAICA TECLA, MÂNĂSTIREA CÂRŢIŞOARA - ARPAŞUL DE SUS
Când vorbeam cu sfinţia sa, când mă uitam în ochii Sfinţiei Sale, parcă Îl vedeam pe Mântuitorul, parcă vedeam cereul senin şi multe alte lucruri minunate.
Un frate de-al mamei mergea la Prislop cu încă un vecin şi Părintele le-a spus: „Mă, voi aţi venit aici cu tămâia diavolului, cu tabachera“. După ce a terminat Sfânta Liturghie le-a spus să meargă pe un deal din apropiere să taie nişte crăci pentru un gard. Şi o să vină şi dânsul. Când au ajuns s-au pus să se odihnească. Dar Părintele Arsenie era acolo. Şi i-au spus: „Părinte, cum aţi venit aici?“. Le-a spus: „Pe lângă voi, mă“. O maică le-a zis că Părintele merge prin aer. Nu 1-aţi văzut pentru că nu aţi fost vrednici.
Într-o noapte au venit să-1 aresteze şi 1-au urcat în maşină, dar nu au putut să plece cu maşina. Părintele le-a spus că nu o să poată să plece de acolo până nu se dă dânsul jos din maşină. Când s-a dat jos a pornit maşina şi le-a spus: „Vedeţi, mă, numai eu dacă vreau vin, nu mă puteţi duce voi“. L-au închis şi dimineaţa au găsit camera descuiată şi stătea acolo şi se ruga.
Multă lume mergea la dânsul. A fost o femeie la dânsul care plângea mult pentru că avea un singur băiat care a fost închis şi acum nici nu a scăpat bine şi l-au închis din nou. I-a zis Părintele: „Numai pe acesta îl plângi. Dar pe aceia cărora le-ai făcut chiuretaj nu-i plângi? A ceia pe care nu i-ai lăsat în lume îl amărărsc şi pe acesta şi pe tine“.
A1tă femeie a mers la dânsul la Drăgănescu şi i-a spus că i-a adus nişte unt bun de oaie. Părintele i-a spus: „Bine că ai adus. Du-te în faţa bisericii şi unge stâlpii ăştia cu untul tău“. Femeia a zis: „Cum, Părinte, eu l-am adus pentru sfinţia ta“. S-a dus şi a uns stâlpii cu unt şi au ieşit vreo şase şerpi care lingeau untul. A zis părintele: „Vezi, mă, ăia sunt copiii tăi pe care nu i-ai lăsat în viaţă. Mie nu-mi trebuie untul tău“.
Când era în biserică a venit un sectar ca să-l urmărească; cum a intrat în biserică le-a spus oamenilor să facă loc şi i-a spus aceluia să iasă afară pentru că e sectar. A spus să nu stăm de varbă cu ei pentru că ne atrag cu minciunile şi cărţile lor. Tuturor ne spunea să mergem la biserică; să ne rugăm, să citim Psaltirea, să facem bine, să facem milostenie, să-i ajutăm pe săraci. .. Ne spunea să nu mergem nici la catolici, nici la sectari şi să nu vorbim cu ei…

TRAGEŢI DE VOI CĂTRE CREŞTINISM.
CITIŢI CĂRŢI EGALE CU TESTAMENTUL.
ÎNVĂŢAŢI SĂ MÂNCAŢI CU LINGURA MICĂ!
Scrisoarea Părintelui Arsenie către N.
Rememorează-ţi: «N., trage de tine la creştinism!». Tu nu faci decât că-1 studiezi pe dinafară, din cărţi. Tu încă nu te-ai angajat existenţial în creştinism, adică cu toată sinceritatea de conştiinţă şi cu toate «riscurile» acestei angajări. «Riscuri» faţă de tine, întâi; şi apoi: faţă de «firea omenească», în general. Toate instinctele tale sunt «în primejdie» în faţa creştinismului, în faţa trăirii lui Hristos. Acestea sunt cele dintâi «alarme» ale naturii slăbite de păcat în faţa «primejdiei» de-a fi «înghiţite» de Viaţă- adevărata Viaţă.
Îţi descrisei o latură a slăbirii tale sufleteşti.
Mai este una.
Un psiholog francez contemporan a făcut o mare descoperire, care sună, în cuvintele lui, cam aşa: «Intelectul nostru e structurat dialectic; adică: orice idee apare în câmpul luminos al conştiiţei, trezeşte, prin inducţie, şi ideea contrară. De aceea, să nu te miri că: plecând să realizezi o idee, te poţi «trezi» făcând exact contrar ei».
Cu aceste elemente de ajutor poţi mai uşor să te înţelegi pe tine însuţi, să-ţi explici aproape toate «împotrivirile» tale şi faţă de tine şi faţă de oameni (taică-tău, de pildă) şi, şi faţă de Omul ce1 pogorât din Cer- făptura noastră cea nouă - cum se exprimă Sfântul Pavel.
Ce pot să te ajut este să te cunoşti pe tine însuţi, în cea mai intimă «şurubărie» a naturii tale şi să decizi tu însuţi cum trebuie, cu destinaţia ta în lume.
De această parte a ta de osteneală sincercă cu «reparaţia» ta, în lumina credinţei şi a cunoştinţelor pe care le primeşti (datorită nevoinţelor părinţilor tăi) nu te poate scuti nimeni. Nici tu nu te vei putea scuti.

MAICA STAREŢĂ MARINA LUPOU, MĂNĂSTIREA BIC - SĂLAJ
Eu mă duc seara în bisericuţă, la icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni, mă închin, citesc ceva, mă opresc la Cărarea Împărăţiei, o las deschisă… Cineva a donat-o. Să nu creadă lumea că eu fac ceva exagerat (mai ales că se ştie că am fost la Prislop). Duhul Sfânt, printr-o femeie oarbă din Zalău, a adus Cărarea şi buchetul de Acatiste al Maicii Domnului şi icoana Părintelui, pe care le-a donat mănăstirii, dar să le ţinem în biserică, pentru ca oricine vine să aibă ocazia să citească fie o rugăciune, fie din Cărarea Împărăţiei. Şi pe Părintele lângă Cărare. Asta a fost dorinţa ei. Şi a zis: „Aşa a fost voia lui Dumnezeu“. Dacă am fi pus-o noi ziceau ca am pus-o noi de capul nostru şi poate ne şi sancţiona cineva. Nimeni nu ne-a întrebat niciodată că de ce le ţinem acolo sau de ce le-am pus. În Cărare ne vorbeşte Părintele. De n-ar mai fi scris nimic şi de n-am mai citi nicio carte, dar Cărarea este cutremurătoare.
A zis Părintele când era la Prislop: „Mă, citiţi cărţi care sunt egale cu Testamentul“!
Când am auzit eu prima dată despre Părintele Arsenie am avut vârsta de 17 ani. Eram în Timişoara, şi acolo aveam o gazdă credincioasă sibiancă. Îmi povestea de la Mănăstirea Sâmbăta, că era un Părinte călugăr acolo şi acum e la Bucureşti unde pictează o biserică; stă pe scară şi spune la oameni tot.
De la 17 ani mi-am dorit eu să ajung la acel Părinte. Şi tot atunci m-am hotărât şi pentru mănăstire. Acolo la T’imişeni, la mănăstirea Bodrog, mergeam eu când eram în Timişoara. Acolo am văzut lumina credinţei şi dragostea de mănăstire şi multe lucrări dumnezeieşti. În 1974 am intrat în mănăstire. Când am ajuns la mănăstire la Govora, ne-a povestit Maica Stareţă Emanuela (Dumnezeu să o odihnească), despre Părintele Arsenie. Părintele a trecut pe la dânsa cu o săptămână înainte de a merge noi acolo, un grup de fete de la Timişeiu. Acolo la mănăstire n-avea personal, era în perioada comunistă. I-a spus Părintelui: „Mă duc la episcopie şi spun că mă retrag“ şi că se întoarce înapoi la Horezu, pentru că dacă nu are personal nu poate să facă faţă acolo. Părintele zice: „Nu te necăji, mă, că-ţi vor veni“. Maica nu a realizat, dar peste o săptămână noi am fost acolo. Vă daţi seama, despre noi era vorba că mergem la Timişeni, nu la Govora! Aşa a lucrat Dumnezeu!
A trecut vremea şi eu eram bolnavă foarte rău. Însă nu am spus la maica Stareţă că sunt bolnavă şi am tras şi eu în ascultare acolo; eram în mijlocul verii, în 1975. Aveam cancer la ficat, dar eu nu ştiam. Erau nişte medici cazaţi la mănăstire care i-au spus maicii stareţe: „Să trataţi fata asta că moare“. Am fost pe la toţi doctorii la Bucureşti, la Sibiu, la Timişoara, de prin iulie până prin noiembrie. Dar eram tot mai rău.
Atunci maica stareţă m-a trimis la Părintele, la Bucureşti, la Drăgănescu. Mergeam îmbrăcate civil. Când ajungem, Părintele era în uşă, şi zice: „Mă, în sfârşit ai venit!“ Şi atunci m-am cutremurat şi am zis că Părintele ştie de când am dorit eu să ajung la dânsul. Dânsul era călugărul care stă pe scară şi pictează şi spune la oameni tot (eu cu atât am rămas de la gazda mea). Aveam 27 de ani, şi de l l ani am dorit să ajung eu la acel Părinte. După ce zice vorba asta, mă lasă şi merge şi vorbeşte cu alte femei, după care iar vine şi zice: „Hai lângă sobă că eşti îngheţată de frig“. În gândul meu am zis că Părintele ştie că eu am îngheţat? Iar m-am mirat. Şi iar mă lasă şi merge şi vorbeşte cu altele. După aceea vine a treia oară şi zice: „Mă, dă slavă lui Dumnezeu că ai ajuns în mănăstire. De-ai ajunge să rozi pietrele., de acolo să nu pleci!“. Iar m-am minunat! Părintele ştie cât am suferit eu până am ajuns în mănăstire, cum tatăl meu a voit să mă căsătorească forţat şi eu am fugit înainte de nuntă… şi iar m-a lăsat şi s-a dus cu alţi credincioşi (era lume multă pe acolo). Şi acum, a patra oară, vine foarte hotărăt şi a zis: „Tu, cu sănătatea ta eşti ca-ntr-un azil de bătrâni acolo, dar mai ai ceva ce nu ştii tu, da-ţi spun o pildă. Un om era bolnav de cancer - asta ţi-o spun ţie! Doctorii 1-au lăsat acasă că moare - asta ţi-o spun ţie! (exact aşa era cu mine). El a venit la mine. Eu i-am spus să se pregătească de moarte - asta ţi-o spun ţie! Peste un an se duce la control, dar doctorii nu-i mai găsesc nimic - asta ţi-o spun ţie!“
Şi mă lasă. Şi, gata, lăsată am fost! Nimic! Părintele a vorbit cu alţii… şi frământată, vine vremea să plecăm. Îi sărutăm mâna şi ieşim. Eu de la poartă m-am întors înapoi. M-am prefăcut că-i sărut mâna, că-i mulţumesc, dar aveam de gând să-1 întreb foarte hotărâtă ce va fi de soarta mea. „Părinte, vă rog să mă iertaţi, dar ce ziceţi sfinţia voastră, mai am eu de trăit sau nu?“. Şi atunci mă scutură de mână şi zice: „Mă, pînă mai e nevoie de tine ai să mai trăieşti, când nu… zborul… Şi când te doare măgarul acesta (a făcut la mâna dânsului aşa) zi aşa: îmi pare bine că mă scap de tine! Şi orice bucurie în viaţă vei avea să nu te prea bucuri, şi orice necaz cât va fi el de mare, să nu te prea necăjeşti“. Asta mi-a fost reţeta! Şi am plecat.
Eu aveam mai multe boli şi numai mintea o aveam întreagă: ulcer duodenal aproape perforat (eram propusă pentru operaţie), insuficienţă cardiacă, aveam şi la plămâni căci am făcut o congestie complicată; cu un an în urmă am fost în spital şi mi se dădea în gură de mâncare, am umblat în bâtă căci nu puteam sta pe picioare din cauza reumatismului în urma unui îngheţ de la 15 ani. Deci numai mintea îmi rămăsese întreagă, nimic n-a fost în mine bun. Şi am tras concluzia că la mine s-a referit părintele când mi-a zis de cancerosul acela căci aşa s-a întâmplat şi cu mine, deoarece doctorii mă dăduseră acasă. Nu puteam să fac nici serviciu, tânără eram, de pensionat nu se putea că nu aveam decât un an jumătate în câmpul muncii. Eram acasă şi prin minune dumnezeiască m-a primit maica stareţă Emanuela, care era ucenica Părintelui Arsenie, în mănăstire.
Trec 20 de ani şi foarte greu am venit încoace, în toamna lui 1994. Apăruse ecograful şi atunci pe aici era minune să faci un ecograf. Am mers cu cineva la spital şi am văzut că i-a făcut ecograf. Hai să văd care e starea sănătăţii mele, aşa numai de curiozitate. Eu, care am fost moartă şi am înviat. I-am spus doctorului să-mi facă şi mie un ecograf, dar să urmărească în mod special ficatul şi stomacul (cancerul era la ficat). După consultaţie mi-a spus: măicuţă, totul e ca la nou născutl Atunci i-am povestit întâmplarea şi dânsului.
De când am fost la Părintele, de 20 de ani de zile, eu n-am mai fost la medic, decât la dentist sau am vizitat pe cineva la spital, dar medic pentru mine n-am avut nevoie. Au început să nu mă mai doară mâinile şi picioarele, am început să mănânc (eu 10 ani n-am putut ţine post, trebuia să mănânc şi de dulce în post). Am început să lucrez şi munceam dezinteresat. Viaţa pe care o am de la Dumnezeu pentru mine e o minune. Până să merg la Părintele mâinile mă dureau îngrozitor. După ce am fost la Părintele simt că am în mână ceva ce nu-i al meu. Trupul şi fiinţa mea le simt naturale, dar asta nu.
După ce am venit la Prislop munceam foarte mult şi ridicam mult, şi aici m-a mai încercat o dată stomacul, dar rău de tot. Dar asta pentru că L-am supărat pe Dumnezeu şi pe Părintele. Dar Părintele m-a vindecat o dată, eu acum nu-i mai spun. Şi deschide Părintele subiectul la masă. N-am vrut eu să-i spun, n-am vrut să mă plâng pentru că am zis că aşa-mi trebuie. Aşa ne-a învăţat dânsul să zicem că aşa ne trebuie dacă ni se întâmplă şi ce ne vine de la Dumnezeu. Nu că am eu vreun merit, dar în momentele alea cu stomacul când mă durea aşa rău, am fost foarte conştientă că aşa-mi trebuie. Părintele, la masă, întreabă pe maici, pe fiecare pe rând, cu ce sufere. Când ajunge la mine zice maica stareţă: pe Marina o cam doare stomacul. lar Părintele zice: „şi n-ai observat din ce?“ „Am observat că din ridicături şi din post“, dar nu i-am mai spus că şi din supărare. Părintele se uită aşa la mine şi zice: „Mă, mai fii şi tu doctor pentru tine, mă!“ Şi gata! Dar din ceasul acela nici până astăzi nu mă mai doare stomacul. Dânsul a zis să fiu eu doctor pentru mine, dar în schimb m-a vindecat. Ce doctor să fiu eu pentru mine, ce pot eu face pentru mine?
Altădată eram la clopotniţă. Dânsul lucra la clopotniţă, făcea ceva reparaţii. Eu duceam două găleţi cu moloz. Şi a zis: „Mă, mai puţin, mă, că au cam slăbit puterile“. Şi am şi lăsat găleţile jos şi am zis: „Vai, Părinte, vă rog să mă iertaţi, dar nu mai rezist să fiu bolnavă şi tânără cum am fost şi să mă îngrijească alţii. Mai bine să-mi dea Dumnezeu orice şi să ajut eu pe alţii mai în vârstă decât mine“. Mai târziu mi-au slăbit şi mai tare puterile.
Bucurii spirituale am avut multe. Când venea Părintele la noi era o bucurie… Ne învăţa maica Timoteia să zicem: să ne bucurăm cu cutremur. Am multe şi frumoase amintiri. Părintele nu prea vorbea. De multe ori nu vorbea. Eram odată în bucătărie şi a zis: „Mă, puneţi perdele acolo, mă, că uite-aşa umblă securiştii pe acolo. Eu când pornesc din Bucureşti şi ei pornesc, ajung înainte mea aici“.
Odată, când era sărbătoare, Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, eram la toacă. Îi plăcea Părintelui cum bat toaca (mie mi-a picat de bine şi m-am bucurat că am făcut şi eu ceva bun). Odată a întrebat maica stareţă că cine a bătut toaca şi m-a întrebat şi dânsul: „Tu ai bătut toaca?“.I-am spus că da. A spus că-i place. Eu i-am spus „Mă bucur că vă putem şi noi bucura cu ceva, Părinte“. Şi de atunci, când era la noi numai eu băteam toaca. A venit o maică şi a zis: Marina, hai că Părintele a vorbit cu toată lumea, numai tu n-ai fost. Şi atunci trage ea clopotul şi fug. Şi primul cuvânt pe care mi 1-a zis Părintele a fost: „Mă, o văzui pe mamă-ta urcând în sus“. Eu am zis: Părinte, mama mea nu-i aici. Dar Părintele a zis: „Mamă-ta a fost, mă!“. Apoi am zis că poate a fost mama maicii Luciana (era cu mama ei). Dar Părintele a zis mai aspru: Mamă-ta o fost, mă! Nu puteam eu să-1 contrazic pe Părintele că doar Părintele ştie ce-o văzut. Îi spune maica stareţă că am necazuri cu familia şi-mi spune aşa: „Fă tu ce trebuie aici şi în măsura comportării tale de aici se vor rezolva şi problemele celelalte ale familiei“. Şi altădată mi-a spus: „Mă, ştii că porţi o temniţă grea în spate?“. Eu mă gândeam că a mea şi a moşilor şi strămoşilor. Dar Părintele zice: „Nu, mă ci trupul pentru suflet este temniţă. Şi, mă, nu mai râde printre oameni, mă, că nu la toţi le place râsul tău. Că cei ce-ţi vreau binele trupesc nu ţi-l vreau pe cinstite“.
Şi s-a terminat; eu am fost ultima. Au trecut două zile şi primesc telefon să merg de urgenţă acasă, în Sălaj, la mama mea, care avea ceva necazuri. Eu, când mi-a spus Părintele că a văzut-o pe mama urcând în sus, mi-am zis: când ajung acasă o să o întreb pe mama ce a făcut ea la ora asta, de Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, la ora 9½. Că asta e ceva, numai că eu nu înţeleg.
Când am ajuns acasă prima data am întrebat-o acest lucru. Mi-a spus că s-a dus în casa de sus să-şi ia hainele să se îmbrace pentru biserică. Şi mi-a zis: „Ştii că mi-ai lăsat poza Părintelui, rezemată de cruce. M-am oprit cu hainele în braţe în faţa pozei cu Părintele şi am zis: Părinte sfinte; tare-s necăjită. Trimite-o pe fată până acasă. Că nu mai ştiu ce să mă fac eu. Şi atunci mi-a zis Părintele: păi, du-mă în casa în care stai, nu mă ţine aici! Şi atunci a luat mama poza şi a pus-o la icoană, aşa, în margine, la Maica Domnului, acolo la grindă, cum îi la ţară casa cu grindă (după 20 de ani, când i-o ieşit sufletul, s-a uitat la icoana Maicii Domnului şi la Părintele şi a închis ochii). Iată că am aflat taina pe care mi-a spus-o Părintele în Prislop: (O văzui pe mamă-ta urcând în sus). Deci, când stăteam eu de vorbă cu dânsul în Prislop, Sfinţia Sa stătea şi cu mama mea în Sălaj.
*
Încă o întâmplare, care e cutremurătoare. Poate multă lume zice că exagerez, dar nu mă interesează. Aşa o spun, cum a fost. Dumnezeu nu va lăsa până în sfârşit să se acopere adevărul. Şi mai ales adevărul despre Părintele, pentru că un asemenea om ca Părintele nu a mai avut România! Dânsul a spus odată o vorbă: „Mă, de mântuit s-au mântuit mulţi, dar pe culme ajung puţin. Se nasc din mileniu în mileniu“. Părintele nu a spus că-i dânsul acela, dar zicem noi, aşa a fost, s-a dovedit din trăire şi din faptele şi viaţa dânsului.
S-a îmbolnăvit mama mea de cancer şi a trebuit să vin acasă. Foarte greu am pornit spre casă după 20 de ani de mănăstire, deşi a fost mama mea şi mă durea. Am încercat să o ducem acolo (la Prislop) şi a stat o jumătate de an, cancerul a avansat şi când i s-a apropiat sfârşitul nu a mai vrut să stea acolo, la Prislop, deşi eu m-aş fi bucurat foarte mult. Părintele a spus că acolo o înmormântăm. Măicuţa Zamfira a zis că noi te ajutăm pe tine şi pe mama, dar este mai bine sa mergi acasă să o îngrijeşti, că acolo e şi sora ta (bolnavă de cancer) şi, chiar dacă va muri, va rămâne acolo între ele şi vor avea o mângâiere când merg la cimitir la ea, dar până aici e mai greu. Când am auzit de plecat acasă, m-aş fi dus la moarte, nu că mi-ar fi fost groază să o grijesc pe mama mea, dar nu puteam concepe să ies din mănăstire. Atunci am spus şi măicuţei Zamfira şi Părintelui că mă duc ca pe front la război, pe linia întâi. Maica Zamfira a zis: „Du-te Marina, că noi suntem alături de tine“. Când am ajuns acasă i-am făcut Sfântul Maslu, Spovedanie. M-am ocupat şi de lucrurile de pe afară. A rămas sora mea cu mama să o îngrijească, boala era avansată deja. N-aveam calmante (morfină), decât algocalmin (dar ce să faci cu el la cancer la sân). Ziua eram la treabă, noaptea stăteam lângă dânsa şi sora mea a rămas lângă ea. Se tot muta şi la un moment dat a zis să o dea jos pe scăunel ca să-i fie mai uşor din cauza durerilor. Dar sora mea, fiind bolnavă, a scăpat-o jos. S-au speriat rău şi au strigat amândouă la Părintele Arsenie. Şi atunci, Părintele, în momentul acela, a fost acolo, îmbrăcat în veşminte preoţeşti cu crucea în mână şi a zis cuvântul pe care mi 1-a zis mie când am plecat din Prislop: „Nu vă fie frică, că noi suntem alături de voi“. Şi sora mea a ridicat-o pe mama în pat ca un fulg. Până când am venit eu, Părintele nu a mai fost, n-am fost vrednică să-1 văd.
Am auzit odată că o călugăriţă bătrână, când s-a mărturisit la dânsul, în timpul când o mărturisea Părintele, a văzut pe Mântuitorul, nu 1-a mai văzut pe Părintele!
Când eram la masă (la Prislop) Părintele ne vorbea mult. Odată a vorbit despre Sfântul Serafim de Sarov şi despre sfinţii lui Dumnezeu:
- că sfinţii lui Dumnezeu cui vor să se descopere, se descoperă, cui nu, nu.
- că sunt sfinţi cărora le rămân pe pământ sfintele moaşte ca mărturie şi întărire pentru noi în credinţă şi beneficiem de minunile lor, purtare de grijă şi ajutorul lor.
- sunt sfinţi pe care nu-i ştie nimeni că sunt sfinţi.
- şi sunt sfinţi care sunt răpiţi cu trup cu tot la cer.
Spunea Părintele despre Stântul Serafim de Sarov, când mergea cu sora de la moară, ea mergea înainte, şi Sfântul în urmă. Când s-a uitat sora de la moară în spate, l-a văzut pe Sfântul Serafim că mergea pe deasupra pământului ca la o jumătate de metru, în urma ei. La fel, când a zis Părintele Arsenie cuvintele acestea: „Cui vrea să se descopere, se descoperă“, eu nu l-am mai văzut pe Părintele, ci am văzut ochii Mântuitorului. M-am uitat în jur să văd dacă a mai văzut cineva ce am văzut eu. Avea dumnealui ochi îndumnezeiţi. Dar acei ochi nu i-am mai văzut. Şi privirea dânsului de câte ori nu am întâlnit-o, dar aşa ceva n-am mai văzut: şi m-am cutremurat!…
*
A zis odată Părintele, când eram la bucătărie: „Mă, va veni vremea când cele care sunteţi mai rezistente o să rezistaţi, adică la foamete. Care nu, nu o să rezistaţi“. Şi am tresărit, oare ce vrea să zică cu asta Părintele? [de obicei se referea la „foametea spirituală“]. Odată dânsul s-a exprimat aşa: „Mă, eu nu vorbesc de la mine ce vă spun, ci ceea ce mi se spune să vă spun“. Şi aşa o fi fost şi atunci când a vorbit despre foamete. Şi a mai zis şi altădată: „Învăţaţi-vă, mă, să mâncaţi cu lingură mică. Peste lume vin necazuri, voi, încă, n-aţi simţit!“. Şi iată că a venit şi vine ceea ce a zis Părintele. Şi iată aşa, Părintele sfânt a fost printre noi şi ne-a vorbit…
Dimineaţa când coboram de pe dealul unde este acum saivanul la Prislop (acolo Părintele şi-a dat casa din moştenirea părintească) dimineaţa pe la 5, la Părintele era lumină (la chilia de lângă biserică). Şi coborând pe cărare îi ziceam în gând ce necazuri am. Trece ziua şi îmi iese Părintele în cale şi mă întreabă: „Maică, cu ce te mai frămânţi pe aici?“. Zic: „Vai, Părinte, Dumnezeu v-a scos în cale. Părinte, sunt tare necăjită, sunt tare nemulţumită. Nemulţumită de mine că n-am mai multă râvnă, n-am mai multă dragoste de Dumnezeu, n-am mai multă evlavie, n-ajung la biserică la slujbe, dimineaţa nu mă pot scula, ziua sunt la ascultare şi n-am când…“ . Părintele zice: „Mă, fă tu ce trebuie pe aici şi mai târziu… că orice faci ca-n faţa lui Dumnezeu este egal cu rugăciunea“.
*
Într-o seară, după slujbă, a început Părintele şi a vorbit, de ai fi zis că a coborât Sfântul Ilie. Au fost probleme personale, de-ale noastre, de-ale obştii, cu fiecare în parte şi la toţi ne-a sunat ceea ce ne-a vorbit. În trei ipostaze l-am văzut în seara aceea. Când a zis cuvântul acesta: „Mă, eu nu vă spun de la mine ce vă spun, ci ceea ce mi se spune să vă spun“. Atunci l-am văzut în chipul Mântuitorului! Şi după aceea, când a vorbit aspru, am văzut chipul Sfântului Ioan Botezătorul şi al Sfântului Proroc Ilie. Trei ipostaze în seara aceea… m-am cutremurat. În final, am rămas, aşa, rezemată de uşă. Părintele s-a întors spre noi şi a zis: „Mă, ai văzut duhovnicie!“. Am zis: Vai, Părinte, să vă ţină Dumnezeu cu sănătate. Iar dânsul a zis: „Folosiţi-vă, mă, că de nu, vă prăpădiţi!“…
*
Şi apoi iarăşi ceva foarte cutremurător şi frumos a fost când a ieşit odată la plimbare. Eu nu ştiu multe, doar întâmplarea aceea de după deal, când am coborât; aia m-a marcat foarte mult. Mare fericire a avut P.S. Daniil, că dânsul mergea înainte cu Părintele şi nu ne puteam ţine de dânşii. Şi noi… prin pădure… şi când am ajuns sus (la locul numit „comandă“) parcă ne-am simţit pe Tabor, în jurul Părintelui. Aveam un gând eu atunci şi mă frământam cum să-1 întreb pe Părintele, cum să-i spun Părintelui că îmi plăcea foarte mult să merg pe acolo? Oare nu-i de la vrăjmaşul ispita? Şi-mi dă răspunsul (fără să-l întreb!) pe care numai eu l-am înţeles (celelalte maici nu ştiu ce au înţeles, că nu a fost pentru dânsele): „Mă, şi când e multă vâlvă aşa, îmbulzeală pe jos, mai ieşi…“. Am primit aşa răspunsul că mi-era ruşine să întreb copilării înaintea maicilor. A fost un răspuns simplu, dar mi-a dat răspuns la întrebare…
Coborând la vale, o ceată a mers cu măicuţa Zamfira şi o parte a rămas cu Părintele. Eu eram mai în urmă căci o duceam pe o măicuţă mai în vârstă de braţ, şi în urma mea era Părintele şi cu P.S. Daniil. Părintele avea un băţ cât un băţ de furcă şi la un moment dat ni-1 întinde peste un şănţuleţ. Şi a început fiecare să se ţină de băţ să treacă şanţul. Eu m-am gândit că asta înseamnă ceva. Şi când am ajuns eu să trec i-am spus: „Părinte, aşa să ne ajutaţi şi la vămile văzduhului“. şi a zis: „Da, mă, şi la vămile văzduhului că vameşi-s foarte răi“. De sus şi până jos în vale (e un drum foarte lung) numai despre vameşi şi cât sunt de răi ne-a spus Părintele, ce greutăţi întâmpină sufletul la ieşire… şi a doua zi la plecare (nu uit în veci) eram eu cu maica Iuvenalia, se întoarce către noi şi zice: „Mă, trageţi voi de voi către creştinism, mă, că numai cu haina asta nu vă puteţi prezenta la vămile văzduhului“.
Şi nici nu ştiu dacă l-am mai auzit vorbind de atunci. Asta a fost în primăvara lui 1988 cred. Multe sunt notate de PS Daniil şi de Maica Zamfira. Şi eu am zis: „Dar acum ce să facem, Părinte, că acum plecaţi“. A zis: „Aveţi Predica de pe Munte, de la Matei capitolul 5″. Şi mereu spunea Părintele să citim la Matei cap. 5, şi în general să citim din Sfânta Scriptură, dimineaţa din Sfintele Evanghelii şi seara din Epistole. A spus că citind din Sfânta Scriptură ni se sfinţeşte mintea. Intră Duhul Sfânt în mintea omului şi circulă în sângele nostru. Şi nu orice fel de cărţi să citim, ci cărţi care sunt egale cu Testamentul. Un inginer s-a exprimat odată aici la noi astfel: la Părintele Arsenie totul este esenţă. La dânsul nu este să citeşti o pagină sau să tragi o concluzie… La dânsul totul este extraordinar, ideea curată, de învăţătură, limpede, nu trebuie să te zbaţi până s-o cauţi.
Multe şi frumoase au fost clipele petrecute şi atât de multe regret, aşa cum ziceau Luca şi Cleopa după ce s-au despărţit de Mântuitorul: oare nu ardeau în noi inimile noastre. Oare nu ardeau inimile noastre când venea şi î1 vedeai. El a fost Sfântul lui Dumnezeu.
Odată, era o primăvară secetoasă, şi era aşa de mare seceta că animalele (oile, vacile) aveau praf în nas, nu aveau ce mânca efectiv. Era o măicuţă de la Sinaia, Maica Maria -Părintele era bolnav- şi am rugat-o să-i spună Părintelui că animalele n-au ce mânca, că ştiu că-1 ascultă Dumnezeu dacă cere de la El ploaie. „Nu mai pot răbda“, i-am zis. Şi s-a dus maica şi i-a spus cum am zis. Când a venit maica, din senin (aşa ceva n-am văzut, nici norii nu i-am văzut) a început o ploaie torenţială. Eu când am văzut ploaia atât am fost de fericită… Când ajung în bucătărie o văd pe maica. Se uită maica la mine şi zâmbeşte; „Îţi place, Marina?“. Eu am zis: „Aţi venit, măicuţă? Dar ce a zis Părintele?“. Numai atât a zis Părintele: „Nu mai poate răbda?“.
*
Altădată a mai zis: „Mă, dacă nu este ascultare, nu este întrebare, nu este nimic. Când vezi că nu ascultă, scuturăm praful de pe picioare şi plecăm“.
De sfârşitul Părintelui eu nu ştiu ce să spun numai că la cineva i-ar fi spus odată că mai sunt trei calendare. Trei calendare erau trei ani, probabil. Dar atunci când a mers cu noi la plimbare prin pădure Părintele arăta aşa de bine, de sănătos. Dânsul bota o ţinea la spate nu o ţinea să se reazime în ea. După aceea ne-a trecut pe noi şanţul acela. Şi dintr-o dată Părintele a fost aşa de grav bolnav? Într-adevăr ştiu că a fost bolnav şi chiar umblam îi căutam urzică şi plante ca să-i facă ceai. Şi cât a stat la noi a fost răcit, a avut ceva probleme cu rinichii. Asta cam pe la sfârşitul anului 1988. Şi în 1989 primăvara a fost mai rău. Cum a fost nu ştiu.
Ceea ce v-am spus dumneavoastră am spus la multă lume. Sunt lucruri ziditoare de suflet. Însă au fost şi probleme care ne-au privit numai pe noi şi obştea.
Nu ne lăsa, Părinte, că pierim!

PREOTEASA RAMBA ILEANA (BRAŞOV)
Am făcut aceste mărturisiri ca semn de mulţumire, recunoştinţă şi adâncă preţuire pe care eu şi familia mea le aducem Părintelui Arsenie Boca, pe care îl venerăm ca pe un mare sfânt al românilor.Avem ferma convingere că Dumnezeu 1-a cinstit cu cununa smereniei şi nădăjduim ca şi autorităţile bisericeşti să o facă cât mai curând.
Încerc să vă spun şi eu o mare minune ce a făcut-o cu mine, când trăia, Părintele Arsenie Boca.
M-am născut în anul 1935, într-o familie de oameni săraci, dintr-o localitate de munte, de lângă Braşov. Primul copil născut în familia mea a fost un băiat sănătos şi frumos, iar al doilea copil am fost eu, care m-am născut infirmă de ambele picioare, slabă şi pipernicită. Femeile din sat care m-au văzut o îndemnau pe mama să nu-mi dea de mâncare, ca să mor. Iar mama le punea: „ Dacă Dumnezeu mi-a dat-o aşa, eu îi dau de mâncare şi apoi să facă El ce-o vrea cu ea“. Iar moaşa care a asistat-o pe mama la naşterea mea, că atunci nu mergea nimeni la spital să nască, i-a zis mamei: „Ai grijă să nu mai ai alţi copii că toţi o să fie schilozi“. După mine mama a mai avut şapte copii, patru băieţi şi trei fete. Da, şapte copii, toţi întregi, sănătoşi şi frumoşi.
La vârsta de 3 ani m-au dus la operaţie, dar nu s-au putut termina tratamentele la picioare că era înainte de război (al doilea război mondial), au venit deportările saşilor, iar medicul care mă operase, de frica deportării şi-a omorât cele două fiice şi soţia şi apoi s-a sinucis. Apoi a venit războiul, eu am rămas tot chinuită.
La şapte ani m-au dus la şcoală, noroc ca nu era şcoala departe de casa părintească, şi cu mare greu mergeam până acolo. Umblam foarte greu, îmi aduc aminte că bunica îmi dădea câte un băţ în mână şi-mi spunea: „Umblă drept, tu, umblă drept!“.Când m-a dus tata la şcoală, învăţătoarea nu a vrut să mă primească, zicându-i:„Du-o acasă şi-o pune la gura sobei să aibă grijă de foc, că la altceva nu e bună“. Dar tata i-a zis: „Eu ţi-am adus-o ca s-o înveţi carte, iar dacă nu vrei, te dau în judecată“. Învăţătoarea n-a mai zis nimic şi m-a primit. Acolo am întâmpinat alte greutăţi -copiii nu vroiau să se joace şi să vorbească cu mine. De câte ori mergeam în recreaţie şi după şcoală, plângeam…
*
În vara anului 1948 o verişoară a mamei a venit în sat şi spunea la toată lumea să meargă la Mănăstire la Sâmbăta, că e acolo un mare prooroc, care-ţi spune tot ce ai făcut şi chiar şi ce gândeşti. Ea locuia în Braşov, a auzit de Părintele Arsenie şi s-a dus la mănăstire. Când a ajuns ea la mănăstire Părintele era într-un grup de oameni şi le vorbea. Ea nu ştia că-i Părintele. S-a apropiat de grup să asculte şi Părintele o striga: „Tu, cea cu cârpa roşie, vino mai aproape!“. Ea s-a uitat în dreapta şi în stânga, să vadă pe cine striga, dar Părintele continua: „Nu te mai uita în dreapta şi în stânga, că pe tine te strig, cea cu basma roşie“. Ea era. S-a apropiat şi Părintele i-a zis: „Du-te prin sate şi-L propovăduieşte pe Hristos“. Atunci ea a simţit o putere. A venit în sat şi s-a dus aproape la fiecare casă şi spunea de proorocul de la Sâmbăta. Atunci s-au dus din sat de la noi 40-50 de persoane la Sâmbăta şi toţi au venit entuziasmaţi şi plini de credinţă. Părintele le spusese ce necaz aveau sau ce gândeau şi le-a dat sfaturi ce să facă.
În vara anului 1949 a venit verişoara mamei şi m-a cerut de la mama să merg la Părinteie Arsenie. Mama m-a lăsat. Pe Părintele Arsenie îl mutase de la Sâmbăta la Mănăstirea Prislop. Am plecat cu trenul cu vreo 10-12 credincioşi, pe care nu-i cunoşteam. După ce am coborât din tren aveam vreo 10-15 km de mers pe jos, dar credincioşii au tocmit o căruţă cu cai, au pus bagajele în căruţă şi pe mine peste ele. Am ajuns la sfânta mănăstire spre seară. Mănăstirea era fără porţi şi cu mult mărăciniş. Nu mai ştiu unde am dormit, în vreo magazie. A doua zi dimineaţa am mers în partea dreapta a mănăstirii şi ne-am aşezat în rând, în picioare, să-1 aşteptăm pe Părintele Arsenie să vină să ne dea binecuvântare. Fiecare avea în mână câte ceva. Lângă mine era o doamnă din Braşov şi m-a întrebat: „Tu n-ai adus nimic să-i dai Părintelui?“ Eu nici n-am ştiut, nici nu m-am gândit c-ar trebui să-i dau ceva. I-am răspuns: „Nu!“. Atunci ea mi-a dat pacheţel, cât un pachet de chibrituri -nu ştiu ce o fi fost în el- şi mi-a zis: „Dă-I asta Părintelui şi cere-i ceva!“
La un moment dat coboară Părintele din chilia dânsului: înalt, îmbrăcat într-o reverendă albă, cu o centură neagră la mijloc, cu părul negru şi lung până la umeri şi cu nişte ochi albaştri, albaştri… Eu eram a 5-a sau a 6-a din rând. A ajuns la mine -emoţii mari, eu, fată de la ţară, timidă, ruşinoasă, tremuram toată. Când a ajuns în dreptul meu a întins mâna să mă binecuvânteze; eu am întins pacheţelul şi am zis în gând: „Părinte, ajuta-mă să pot umbla“. În gând am zis, nu eram în stare să scot un cuvânt. Dânsul a lăsat mâna în jos, s-a dat un pas înapoi, m-a privit din cap până la picioare şi de la picioare până la cap şi m-a binecuvântat, zicând cu voce tare: „Bine, mă, fie!“. Am simţit un fior şi o putere m-a străbătut prin şira spinării. Atunci mi-a dat putere să pot umbla pe picioare. Am început să plâng, iar dânsul a trecut mai departe. Credincioşii m-au înconjurat şi m-au întrebat ce am cerut, că mi-a dat Părintele. Eu nu le-am spus, ci am tot plâns…
În anul acela, înainte de ziua Crucii (14 septembrie) m-a dus iar verişoara mamei la Prislop. Părintele Arsenie lucra cu câţiva oameni la clopotniţa din curtea mănăstirii -cea din partea stânga, sus, şi la aducerea apei de lângă mănăstire. Într-o zi ne-a luat pe toţi copiii şi ne-a spovedit în grup, apoi ne-a împărtăşit. În grupul nostru de credincioşi era o doamnă din Braşov care tot plângea. Părintele a întrebat-o: „De ce plângi, mă?“. „Am un băiat de 18 ani! şi nu mă ascultă deloc,ba îmi vorbeşte şi urât“. „L-ai botezat?“. „Da, Părinte!“. „I-ai pus nume?“. „Da, Părinte!“. „Şi i-ai zis pe nume?“. Ea a tăcut. Părintele s-a adresat credincioşilor şi a zis: „Uite, aşa păţesc cei care nu le zic copiilor pe nume, ci le zic toate negativele: împieliţatule, răule, drăcuşorule, măgarule şi altele, în loc să le ziceţi bunule, îngeraşule, iubitule, scumpule, ori să le ziceţi numele ce i-l daţi la Botez. Aşa îi aveţi cum îi strigaţi“. Apoi i-a zis femeii să nu plece cu grupul de la Braşov, să mai stea 2-3 zile la mănăstire.
În altă zi după-amiaza ne-a adunat pe toţi copiii să mergem la adunat de zmeură. Pădurea din faţa mănăstirii era toată plină de zmeuriş (pădurea prin care se merge acum la mormânt; pe atunci nu era nici o cărare). Am mers câţiva metri şi Părintele se întoarce şi priveşte în jos. În urma noastră venea un cetăţean cu o carte sub braţ. Părintele îl întreabă ce doreşte, iar omul răspunde: „Părinte, învaţă-mă cum să citesc Psaltirea…“. „Din scoarţă în scoarţă…“. Şi a pornit mai departe. După câţiva paşi Părintele se întoarce către omul acela şi-i spune: „Psalmii de blestem să nu-i citeşti, să sari versetele ce sunt cu blesteme. Că dacă-i citeşti, n-ai folos nici de ceilalţi“. Şi iar a pornit cu noi mai departe. A mai făcut câţiva paşi, apoi a zis către noi, eram vreo 8-10 copii: „Mergeţi pe aici, c-o să găsiţi zmeură, eu rămân cu cetăţeanul acesta, că mai are să mă întrebe ceva“. şi s-au aşezat pe iarbă, amândoi.
Atunci, de Ziua Crucii, a fost liturghie cu episcop şi au sfinţit 2 călugări: pe părintele Dometie Manolache (numit şi Cucuzel deoarece cânta şi predica foarte frumos, care mai târziu a ajuns stareţ la Mănăstirea Râmeţ Alba) şi pe părintele Antonie Plămădeală, viitorul Mitropolit al Ardealului.
După aceea n-am mai fost la Prislop -pe Părintele 1-au arestat, a venit comunismul… Nu 1-am mai văzut până în anul 1986.
Între timp m-am căsătorit şi am 2 copii, o fată şi un băiat. Soţul meu este preot, originar de lângă Făgăraş, iar în timpul studenţiei 1-a cunoscut şi el pe Părintele Arsenie, fusese de mai multe ori la Sâmbăta, când era Părintele acolo. În toate zilele vieţii noastre binecuvântarea Părintelui Arsenie Boca ne-a purtat de grijă şi ne-a ferit de rele.
Prin anii ‘70 am venit în satul meu la părinţi şi m-am întâlnit cu învăţătoarea care nu vroia să mă primească la şcoală. M-a oprit şi mi-a spus că ea n-a vrut să mă primească la şcoală şi că tata a zis că o dă în judecată. Şi i-a mai spus ceva: „Uite, aşa cum o vezi tu, preoteasă am s-o fac, ai înţeles?“. „De unde a ştiut tatăl tău că te faci preoteasă?“, a mai zis. Mie mi-au dat lacrimile: „Binecuvântarea Părintelui Arsenie“, am zis în gând. „Uite, eu am un singur băiat -a continuat învăţătoarea- şi n-are nici un noroc. Când era copil s-a dat cu săniuţa, s-a lovit cu genunchiul într-un stâlp şi oricât am umblat la doctori a rămas şchiop. S-a căsătorit, iar acum a divorţat şi, uite, tu ce noroc ai avut!“. Mie îmi curgeau lacrimile şi în gând mulţumeam Părintelui Arsenie. „Numai Bunul Dumnezeu are griji şi ne ajută la fiecare“, i-am răspuns.
Doream foarte mult să ajungă şi copiii mei la Părintele Arsenie pentru binecuvântare. Eu mereu le povesteam de Părintele Arsenie, mai ales de cerul ce se oglindea în ochii Sfinţiei Sale. Prin anul 1983 m-am interesat când poate fi găsit Părintele la Drăgănescu, iar când o verişoară a soţului s-a dus la Drăgănescu am trimis-o cu ea şi pe fiica mea, care era studentă. În acea perioadă soţul meu făcuse lucrări de extindere şi reparaţii la biserică. I-am dat fiicei o scrisoare către Părintele, prin care îl rugam să picteze şi biserica noastră. Au ajuns la biserica la Drăgănescu. Părintele era în altar, cu ochelari fumurii; nu slujea, dar primea pomelnicele. Fiica mea se gândea: mi-a spus mama ce ochi albaştri, pătrunzători are Părintele şi acum nu pot să-i văd, că are ochelari foarte închişi. A ajuns la altar să-i dea pomelnicul şi Părintele Arsenie s-a întors să-1 ia, dar şi-a scos şi ochelarii şi i-a zis: „Ei bine, mă!“ şi i-a dat binecuvântarea. Ea s-a emoţionat de privirea sa foarte pătrunzătoare şi i-a întins scrisoarea, dar Părintele i-a zis: „Nu, nu, nu mă angajez la aşa ceva!“. A dat răspunsul fără să citească scrisoarea.
În anul următor, 1984, i-am trimis din nou pe amândoi copiii la Drăgănescu. Părintele Arsenie 1-a luat lângă el pe băiat, care era şi el student, şi i-a explicat pictura de pe pereţi, mai ales cea legată de chimie (structura moleculei, etc.) şi i-a ţinut o adevărată prelegere privind efectul nociv al tutunului asupra organismului, încât ai fi zis că e profesor universitar. Mai târziu ne-am dat seama care a fost rostul acestei discuţi: deşi în familia noastră nu s-a fumat niciodată, băiatul, în anturajul de la facultate, a încercat de câteva ori să fumeze. Dar, după discuţia avută cu Părintele, nu a mai fumat deloc, nici până azi. Părintele i-a mai spus băiatului: „Du-te acum, până eşti student, să-ţi tratezi urechea cu care auzi mai rău, fă-ţi aparat auditiv, că nu te costă nimic“ -băiatul nu-i spusese nimic, că nu auzea bine cu o ureche. După ce a venit de la Părintele s-a dus la doctor, şi-a făcut aparat auditiv şi, Doamne fii lăudat, că 1-a purtat vreo 2 ani şi auzul i-a revenit aproape complet.
În anul 1986 aflând că în Săptămâna Patimilor Părintele Arsenie se afla la Drăgănescu am luat pe fiica mea şi pe naşa copiilor şi am plecat la Drăgănescu. A trebuit să mergem vreo 3 km pe jos pentru că era un pod stricat şi autobuzul nu putea să treacă. Am ajuns la biserică pe la ora 11 dimineaţa, în Joia Mare. Era lume foarte multă, biserica plină. Se făcea listă ca în ordinea sosirii să se intre la Părintele Arsenie -care era în altar- şi să stea fiecare un minut. Noi am fost trecute cu nr. 186, 187, 188. Când ajungea omul în faţa Părintelui era imposibil să stea numai un minut. După un timp a ieşit Părintele afară şi a zis: „De ce aţi venit aşa de mulţi? Ştiţi că sunt urmărit de Securitate!“. „Părinte, nu vrem să vă facem rău -a zis un domn- dar n-am venit dintr-un loc, suntem din Constanţa, Cluj, Braşov, Galaţi, suntem din toată ţara“.
Părintele a început să treacă printre oameni adresându-se unuia sau altuia. Mă uitam la dânsul -era înalt, purta ochelari fumurii. Se întoarce spre altar şi-i zice unui tânăr cam de 30-35 de ani: „Mă, tu cu cămaşa albastră, porţi barbă?“. „Nu, Părinte!“. „Eşti popă?“. „Nu, Părinte!“. „Atunci de ce te dai drept popă, mă? Nu te mai da popă, că-i păcat!“. Tânărul nu i-a răspuns nimic.
Oprindu-se lângă un domn cam de 60-65 ani, a zis bătrânelul: „Părinte, am necazuri mari“. „Câţi ai omorât?“. „Nici unul, Părinte!“. „Câţi ai bătut?“. „Aşa mi-a fost meseria…“. „Puteai să te muţi de acolo?“. „Puteam…“. „N-ai făcut-o, acum trage-o!“.
Se apropie de Părintele o femeie cu doua cărţi în mână, una de anatomie şi una de chimie şi-1 roagă să le binecuvânteze, ca fiica ei vrea să dea examen la medicină. Părintele le-a luat, le-a răsfoit şi a zis: „Dacă pun mâna pe ele crezi că o să intre la medicină? Spune-i să înveţe!“.
Părintele se duce de acolo la o tânără, cam de 30 de ani, ce avea o tumoare pe gât, în dreptul urechii drepte, care nu se vedea, că avea basma pe cap. Părintele dă basmaua deoparte şi o întreabă: „Doare, mă, doare?“. „Mă doare, Părinte!“. „Mai rabdă, mă, un pic, mai rabdă, că prin răbdarea ta nouă seminţii ies din iad“.
Apoi, a venit la mine şi a zis, fără ca eu să-l fi întrebat ceva: „Păcatele, făcute aici, pe pământ, aici se vor ispăşi; că nu le vor trage cei ce le-au făcut ci se vor duce până la al nouălea neam, că le vor ispăşi cei nevinovaţi. Are Dumnezeu grijă de ei, le va răsplăti El!“. Şi s-a dus mai departe. Eu n-am spus nimic şi nici nu mi-am dat seama atunci de ce mi-a spus mie toate astea, ci mult mai târziu am înţeles: mă întrebasem, de multe ori, în tinereţe de ce doar eu, din nouă copii, m-am născut infirmă, de ce nu pot purta şi eu pantofi ca celelalte fete, ci doar ghete ortopedice. Şi, iată, acum, am primit răspunsul de la Părintele Arsenie.
Apoi, Părintele Arsenie s-a dus în altar şi a adus de acolo o secure mare legată cu o basma. A dezlegat-o şi a zis: „Vedeţi securea asta? Mi-a adus-o o mamă tare necăjită“. Unicul său fiu a vrut s-o omoare pentru că nu era de acord ca el să se însoare cu o fată neserioasă. Şi i-a zis mamei sale: „Te omor! Vino în curte să te omor, nu aici în casă!“. Au ieşit în curte şi i-a zis băiatul: „Zi-ţi rugăciunile! Să-mi spui când ai terminat!“. A zis mama că şi-a terminat rugăciunile. Atunci băiatul a zis: „Hai la pădure, nu te omor aici, ci în pădure!“. A plecat mama plângând şi feciorul cu ea… Biata mamă! Când au ajuns în pădure a zis din nou băiatul: „Zi-ţi rugăciunile şi să-mi spui când ai terminat!“. Şi mamă s-a rugat din nou şi i-a spus că a terminat. Atunci băiatul a zis: „Hai acasă! Nu te mai omor, dar dacă din curte nu veneai în pădure, atunci, acolo te omoram!“. Şi biata mama a adus securea cu pricina la Părintele.
Apoi Părintele a cerut un scaun, s-a urcat în picioare şi a zis: „Vă spun un cuvânt de învăţătură la toţi, că nu e timp să stau cu toţi de vorbă. Majoritatea aţi venit pentru căsătoriile copiilor: o fată, când vorbeşte cu un băiat, să nu se căsătorească până nu merg părinţii fetei să se intereseze de băiat -dacă merge la biserică, dacă posteşte, dacă părinţii lui merg la biserică, dacă postesc… Tot aşa şi părinţii băiatului, să se intereseze de fata cu care vorbeşte băiatul -dacă fata merge la biserică, dacă posteşte şi părinţii la .fel. Şi dacă-i aşa, să fie de acord cu căsătoria lor. Iar după ce se căsătoresc, să facă copii, dacă vor să fie sănătoase. Uitaţi-vă la cele cu rochii creţe (la ţigănci): sunt roşii în obraji şi sănătoase, că ele nasc toţi copiii. Se vor înmulţi ei şi vor acoperi naţia noastră. Alţii aţi venit obsedaţi de vrăjitori; nu vă mai, fie teamă de ei! Dacă mergeţi la biserică şi ţineţi posturile, n-au nici o putere. Şi lăsaţi-vă de desfrâu astăzi! Dumnezeu pedepseşte desfrâul cu moartea (SIDA). Gata! Trebuie să plec! E aproape ora unu şi vine clopotarul să facă curat în biserică. Hai, plecaţi!“. Şi s-a îndreptat către uşă.
Eu eram tare necăjită că nu vorbisem deloc cu dânsul şi m-am luat după dânsul. Spre uşă, un tânăr i-a cerut voie să-i facă o poză. Părintele i-a zis: „Bine, mă, fă-mi o poză, că mai am trei primăveri“. În pridvorul bisericii s-a oprit şi le-a spus unor femei din partea Făgăraşului: „Mergeţi după biserică şi aşteptaţi-mă, că după ora trei mă întorc“. Am rămas şi noi. Eram în jur de 20-25 de persoane. Pe la ora trei şi jumătate a venit Părintele. Lua câte o persoană sau două şi mergeau în spatele bisericii şi stăteau de vorbă câteva minute.
Odată, când s-a întors din spatele bisericii, i-am ieşit înainte şi i-am spus: „Părinte, am fost la Sfinţia Voastră acum 40 de ani şi mi-aţi dat atunci o binecuvântare care mi-a întărit picioarele să pot umbla şi tot binecuvântarea dumneavoastră mi-a purtat de grijă, că m-am căsătorit cu un preot“. Dânsul m-a întrebat: „Şi cum vă împăcaţi, mă?“. I-am zis: „Foarte bine, Părinte!“. Apoi s-a dus de a luat alte două persoane să stea de vorbă. Când s-a întors, trecând pe lângă mine, i-am spus că sunt cu fiica mea care vorbeşte cu un băiat şi noi nu prea suntem de acord. Atunci fiica mea i-a arătat poza băiatului. Dânsul a luat-o şi a zis: „Nu-i de tine, mă, nu-i de tine, că e un om foarte rău. Lasă-l şi să-ţi iei un om din oameni. Şi nu te îndepărta de părinţi, că o să-ţi fie foarte greu!“. Când s-a mai întors o dată 1-am oprit din nou şi i-am arătat poza băiatului meu; care vroia să mai facă o facultate. A luat poza şi a zis: „De ce, mă, inginer nu-i place?“. Eu nu-i spusesem că-i inginer. I-am răspuns că e prea mult zgomot în uzină. Atunci Părintele a zis: „Să nu mai facă nici o facultate, că se gată calendarul. Ai auzit? Se gată calendarul“. Abia mai târziu mi-am dat seama ce a vrut să spună: băiatul lucra ca inginer la Satu-Mare şi dacă ar fi fost la facultate la Cluj -acolo vroia se meargă- ar fi fost în fruntea revoluţiei, că el era din fire iniţiator, sufletist, se implica în toate şi fiind printre revoluţionari putea fi omorât.
Apoi i-am cerut Părintelui un sfat legat de soţul meu: dacă e bine se citească moliftele Sfântului Vasile cel Mare. Mi-a răspuns: „Într-un cuib de viespi niciodată să nu bagi băţul!“. Eu 1-am privit, probabil, uimită, dar dânsul mi-a zis: „Du-te şi spune-i soţului tău ce am zis şi va înţelege el“. Eu aveam un buchet de flori de măr, făcute de nişte măicuţe, din pânză şi le-am dat Părintelui, rugându-1 se le primească în semn de mulţumire şi recunoştinţă. Le-a primit, deşi nu primise nimic de la nimeni. Apoi am cerut voie să-i sărut mâna şi m-a lăsat. A venit şi fiica mea să-i sărute mâna şi 1-am rugat să-i dea o binecuvântare. Părintele i-a luat mâna şi i-a zis: „Mă, tu ai oasele moi, să mănânci brânză de vaci“. Eu am zis: „Nu-i place, Părinte“. Părintele a zis: „S-o mănânci ca medicament, ai auzit? Ca medicament!“. Apoi a venit şi naşa copiilor mei să-i sărute mâna, dar Părintele n-a lăsat-o, zicând: „Vezi ce-mi faci, mă? Toată lumea vrea să-mi sărute mâna, dar eu nu sunt vrednic“.
Am mulţumit Părintelui şi ne-am îndreptat spre poartă. După ce am făcut 5-6 metri, Părintele ne-a întrebat: „Aveţi bilet de autobuz?“. „Da“, am răspuns. „Vezi că trece un autobuz gol pe aici, fă-i semn să vă ducă până în Pantelimon. Dar aveţi grijă, după ce ieşiţi pe poartă, să nu vorbiţi nimic cu babele de la marginea drumului“. După ce am ieşit din biserică n-am făcut nici 300 de metri şi ne-a ajuns un autobuz care ne-a luat pe toate trei şi ne-a dus până în Pantelimon, la staţia de tramvai care mergea la gara de nord.
Aceasta a fost ultima mea întâlnire cu PărinteleArsenie.
Dar am simţit, nu o dată, că Părintele Arsenie ne-a îndrumat şi ne-a ajutat şi după ce s-a mutat la Domnul. Vă relatez doar două cazuri.
În anul 2000 a avut loc o sfinţire de biserică în apropiere de Braşov, dar noi nu ne-am dus. Noaptea 1-am visat pe Părintele Arsenie, care mi-a spus: „Să mergeţi la sfinţiri de biserici, că acolo, în timpul sfinţirii, se pogoară Duhul Sfânt în toată plinătatea Lui peste cei prezenţi şi vă e de mare folos“.
În vara anului 2004 fiica, ginerele şi soţul meu s-au hotărât să meargă la Prislop, la mormântul Părintelui Arsenie. Eu nu voiam să merg deoarece aveam o crăpătură în talpă, la piciorul drept, care mă durea îngrozitor, nu puteam nici să ating cu el pământul, dar să calc pe picior. Dar copiii nici n-au vrut să audă, atât au insistat, că am plecat cu ei. Am mers cu maşina până lângă biserica mănăstirii şi de acolo m-au luat aproape pe sus până la mormântul Părintelui. M-au aşezat pe un scăunel lângă cruce; nu era nimeni, era într-o miercuri, peste săptămână. Mi-am întins piciorul bolnav şi l-am atins de Sfânta Cruce şi am început să plâng şi să-i spun Părintelui Arsenie: „Părinte, acum 50 de ani mi-ai întărit picioarele de am putut să merg şi în toţi aceşti ani m-ai scos din multe necazuri. Te rog, vindecă-mi şi acum piciorul, că poţi să mă ajuţi, dar a mea nevrednicie te opreşte şi ale mele păcate te ţin departe! Ajută-mă, Părinte, şi nu mă lăsa!“. În timp ce ai mei citeau acatiste şi rugăciuni s-a îndurat Părintele de rugăciunile lor şi mi-a vindecat piciorul, încât de la mormânt am plecat pe picioarele mele.
La câteva zile după moartea Mitropolitului Antonie Plămădeală, în vis am auzit un cor de îngeri care cântau înălţător. M-am întrebat cine cântă, unde cântă? O voce mi-a răspuns: „E un alai de îngeri care îl însoţeşte pe Mitropolitul Antonie“. Eu am fost foarte mirată: „Pe Antonie?“„Da, e sub ocrotirea Părintelui Arsenie - mi-a răspuns vocea - şi au venit să-l ia“.
Sărut-mâna, Părinte Arsenie! Îţi mulţumesc pentru tot ajutorul! Vino mai repede între copiii tăi, că valurile ispitelor sunt mari, iar credinţa noastră se împuţinează. Vino, şi nu ne lăsa, că pierim!
Sfinte Părinte Arsenie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi! Amin.

MARIA CLOPOŢEI (POIANA MĂRULUI, JUD. BRAŞOV)
Satul nostru se află la o distanţă mare de Mănăstirea Sâmbăta de Sus (aprox. 50 km). Cu toate acestea, la anumite sărbători grupuri mari de credincioşi (20-25 de persoane) mergeau pe jos -pe sub munte- în pelerinaj la mănăstire. Printre ei erau şi părinţii mei, Ion şi Victoria. Tata rămânea uneori şi câte o săptămână sau două pentru a da o mână de ajutor părinţilor călugări la muncile agricole. Părintele Arsenie Boca îl cunoştea bine şi îi era drag de el, pentru că era om harnic.
În timpul războiului, tata a fost pe front, în Rusia, iar la luptele de la Cotul Donului a fost luat prizonier şi dus în lagăr în Siberia. În acest timp, eu şi mama mergeam regulat la mănăstire, rugându-ne pentru ocrotirea lui şi întoarcerea acasă. Părintele Arsenie ne încuraja: „Ion are ce-i trebuie cu el. I-am dat eu. Staţi liniştite!“. Părintele se referea, evident, la credinţa şi nădejdea în Dumnezeu, pe care i le insuflase. După încheierea războiului, tata nu s-a mai întors. Văzând acestea, la vreo 2 ani, mama a început să-i facă pomeni şi parastase, împărţindu-i de pomană şi toate hainele. Mergând apoi la mănăstire, fără să-i spună Părintelui ce a făcut, acesta a mustrat-o: „Victorio, de ce-l treci pe Ion la morţi şi-i faci şi parastase? El nu e mort, trăieşte!“. Mamei parcă nu-i venea să creadă, dar, totuşi, o vreme, nu 1-a mai pomenit la morţi. Văzând, însă, că tot nu se întoarce şi nici nu dă vreun semn de viaţă, a început din nou să-1 treacă la adormiţi. Părintele a mustrat-o iarăşi, de mai multe ori chiar, până când,în 1948- tata s-a întors acasă pe jos, din Siberia! Bietul de el, acasă nu-i mai rămăsese nici măcar o cămaşă pe care să o îmbrace (mama i le-a împărţit pe toate de pomană). De bucurie, m-am dus singură la Mănăstire, să-i dau de veste şi să-i mulţumesc Părintelui. Era foarte multă lume acolo. Părintele nu a aşteptat să ajung la el, ci făcându-şi loc prin mulţimea de oameni, a venit în faţa mea şi mi-a spus: „No, Maria, mai plângi după taică-tău că a murit şi nu mai vine acasă? Vezi c-a venit?“. Tata venise doar de 4 zile şi pe la mănăstire nu a trecut (venise dinspre Răsărit)…
În aceeaşi zi, la mănăstire, a mers cu mine şi un unchi de-al meu, frate cu tata, Aurel Ţogoe. După ce 1-a spovedit şi 1-a împărtăşit, Părintele Arsenie Boca i-a spus: „Aurele, du-te de urgenţă acasă, că te aşteaptă ordinul de încorporare!“. Într-adevăr, îi sosise ordinul imediat ce plecase cu noi din sat, iar la întoarcere părinţii îi pregătiseră deja valiza… (Lumea Credinţei, Julie, 2006)
*
Anonimă: Când 1-am cunoscut eu, în 1976, m-am dus foarte, foarte supărată, şi eu m-am bucurat, pentru că numai dacă trec prin ochii dânsului nu mai aveam necazul cu care m-am dus. Eu m-am dus pentru că soţul meu a plecat şi m-am dus să cer sfat, „Ce să fac?“. „Lasă-l măi, că el este afară din Împărăţia Cerurilor; şi nu-l mai întoarce degeaba“, şi nu s-a mai întors, şi de atunci sunt singură, de 30 de ani.
Înainte de a se duce din lumea asta am fost la Sfinţia Sa şi ştia că am fost la Ierusalim, şi m-a întrebat „Ce mai vrei tu acuma?“. Păi zic „Părinte să-mi mântuiesc sufletul… uite sunt bolnavă“ şi a zis că boala e pentru mântuire.
*
MARIA (CLUJ-NAPOCA)
Cu câţiva ani în urmă eram tare bolnavă şi, în pragul disperării, Dumnezeu a rânduit în aşa fel încât am întâlnit un preot, un preot misionar, un preot cu mult har… Un om al lui Dumnezeu care, atunci când ai mai mare nevoie şi eşti într-o mare încurcătură, trimis de Dumnezeu, Îţi iese în cale. Şi dacă ai avut norocul să-1 întâlneşti, atunci ai găsit calea spre mântuire.
Acesta era părintele Petrică Băgăcean. Din vorbă în vorbă, din îndrumare în îndrumare, mi-a povestit că în judeţul Hunedoara, mai exact lângă Haţeg, este o mănăstire, Mănăstirea Prislop, şi acolo este mormântul Părintelui Arsenie Boca -un călugăr cu mult har, care a trăit în zilele noastre. Mi-a dat o carte cu toate mărturisirile de la diverşi credincioşi, care îşi arătau recunoştinţa faţă de Părintele, mărturisind toate binefacerile şi toate întâmplările lor, aducând Părintelui mare mulţumire. Pe atunci deja eu mă simţeam din ce în ce mai bine, datorită rugăciunilor părintelui Petrică şi ale mele. Fiind foarte impresionată de tot ce citeam, îmi doream din suflet să ajung la Prislop, la mănăstirea unde odihneşte Părintele Arsenie. L-am rugat pe părintele Petrică să vină cu noi la Mănăstire -eram cu o prietenă care şi ea l-a cunoscut pe părintele Petrică.
A doua zi ne vedeam în maşină, plecând spre mănăstire, cu părintele alături de noi. Vorbind una, alta, mi-am dat seama cât de mult am fost ajutată în ultimul timp de Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi cât de bine mă simţeam. Fără să stau pe gânduri am zis că şi eu, la rândul meu, trebuie să îi aduc mulţumire pentru tot binele pe care 1-am primit. Gândindu-mă la lucruri pe care să le şi pot face, să pot să mă ţin de cuvânt în faţa Domnului, m-am gândit cât de mult mi-ar plăcea să mă las de fumat (eram fumătoare). Dar cum? Eu nu puteam să stau o zi fără ţigări. M-am gândit din ce în ce mai mult la asta. Deja îmi doream să mă las de fumat, dar numai pentru a-i aduce mulţumire Domnului.
Am ajuns la mănăstire, am urcat la mormântul Părintelui Arsenie şi când am văzut atâta frumuseţe, am simţit şi cu mai multă dorinţă să mă ţin de cuvânt. Atunci, printre lacrimi, l-am rugat pe Părintele Arsenie să mă ajute să pot să-i aduc această mulţumire Domnului. Părintele mi-a ascultat rugăciunea şi m-a ajutat.
Din acea zi nu am mai pus ţigara în gură şi asta datorită Părintelui Arsenie, căruia îi aduc mare mulţumire pentru că m-a ajutat să-I pot mulţumi Domnului şi prin fapte.

PAULINA GHIŢULESCU
Consider că a sosit timpul când toţi suntem chemaţi să ne amintim de adevăratele minuni pe care le-am trăit vreme îndelungată.
Era în anul 1973, când paşii mei au fost îndreptaţi spre biserica din satul Drăgănescu (25 km vest de Bucureşti). Parohul bisericii era preotul Savian Bunescu. Biserica era în renovare totală, o bisericuţă mică (acum mare…), o bisericuţă veche (între timp, nouă…). La poartă erau brazii de pază, ce tămâiau cu parfumul lor drumul, intrarea şi cimitirul din faţa bisericii. În interiorul bisericii erau ridicate schele pentru a uşura lucrarea Părintelui Arsenie Boca. Zi de zi era urcat pe schele şi picta. De la înălţime, pictând, cânta cu noi Sfânta Liturghie. Harul era foarte mare, turma de credincioşi, de asemenea. Făgăraşul şi Bucureştiul era nelipsit de la sfintele slujbe.
Părintele Arsenie Boca era căutat şi iubit de toţi. De sus ne privea şi ştia suferinţele fiecăruia. După terminarea Sfintei Liturghii se oprea, acolo unde era cazul… Vorbea din privire. Era blând, dar şi foarte sever cu păcatele. De multe ori îmi era teamă să-1 privesc. În faţa lui nu puteai ascunde trecutul sau prezentul. De la caz la caz, spunea şi viitorul. Ne dădea sfaturi pentru a ne vindeca de durerile noastre. Era un sfânt printre noi!
Ştia gândul nostru şi toate discuţiile noastre de pe drum. Când ajungeam la biserică ne dojenea: „Mă, să nu mai judecaţi pe «conducător», căci el este pus de Dumnezeu şi numai El îl poate judeca“. Eu eram aceea care am zis pe drum: „Doamne, cum îl mai rabzi, demolând bisericile?“.
S-a întâmplat o defecţiune electrică la biserică. Părintele Arsenie nu mai putea picta fără lumină. Eu aveam un student la electronică în gazdă, pe nume Dan Bogdan, fiul doctorului veterinar Bogdan din Bacău. El era foarte priceput la toate. L-am rugat să meargă la Drăgănescu şi să vadă ce se poate repara După ce a făcut toate corecţiile, a găsit unul din reflectoare cu becul ars. L-a luat acasă ca model pentru a-1 cumpăra din Bucureşti. Becul era pe bază de halogen şi mult mai scump decât celelalte. Eu i-am dat ultimii bani din casă (urma să primesc pensia peste câteva zile). L-am rugat să cumpere şi să meargă la Drăgănescu să-l ducă, dar să nu ia nici un ban, căci dacă ia, să nu mai vină acasă! Când a ajuns cu becul, Părintele Arsenie 1-a întâmpinat: „Ce ai, făcut, măi? I-ai luat ultimii bani de pâine! Du-te la părintele Bunescu să-ţi dea banii pe bec şi să-i duci femeii!“. „Nu, Părinte, că nu mai am ce căuta acasă. Aşa mi-a zis: nu vreţi să aibă parte de lumină sus?“.
După 15 ani de lucru, pictura se apropia de sfârşit. Urma sfinţirea bisericii. Am fost aproape de părintele Savian Bunescu, şapte fraţi de credinţă care ne-am unit prin legământ să ne rugăm unii pentru alţii, indiferent unde ne vom găsi şi să lucrăm în „via Domnului“. A fost o perioadă foarte grea, cu mari ispite şi încercări. Eu am propus fraţilor să contribuim fiecare, după posibilităţile noastre (toţi eram pensionari) şi să cumpărăm material pentru veşmintele părintelui Savian, pentru dveră, Sfânta Masă şi iconostas. Am rugat pe parintele Bunescu şi pe Părintele Arsenie să ne dea măsurile. Au intrat în Sfântul Altar, au măsurat, apoi am întrebat ce culoare să fie. A fost tăcere… Eu am propus un galben pastel (precum spicele de grâu), dar Părintele Arsenie a spus: „Alb-argintiu“. Am plecat la Mănăstirea Ţigăneşti cu fratele Andrei Gâlea, pe atunci trecut de 60 de ani, fost judecător, fiu de preot din Sibiu. Ajunşi la mănăstire am vorbit cu Maica Stareţă rugând-o să ne ajute să înfrumuseţăm biserica pentru sfinţire. Am dat măsurile şi culoarea, dar ispita nu a lipsit. Ne-a adus materialul în minus cu câţiva metri: „Atât ne-a mai rămas… “, ne-a spus. Ne-am întristat, am făcut amândoi rugăciunea minţii, rugând pe Părintele Arsenie să ne ajute. Eram sigură că Părintele lucra asupra noastră din nevăzut! Deodată, Maica Stareţă ne întreabă: „Pentru ce biserică?“. Noi i-am povestit totul şi când a auzit de Părintele Arsenie, a chemat o maică şi i-a spus să se ducă în depozit să caute şi să taie metrajul dorit. Se face socoteala şi când ne-a spus suma, noi nu aveam atâţia bani. Am spus că lăsăm cât avem şi că venim a doua zi cu restul de bani şi luăm materialul. „Nu, îl luaţi acum! Ce este plus, este din partea mănăstirii pentru biserică. Rugăm pe Părintele Arsenie să nu ne uite şi pe noi în rugăcinilile Sfinţiei sale“, a spus Maica Stareţă. Când am ajuns la Drăgănescu la biserică, Părintele Arsenie, cu un zâmbet, ne-a spus: „Ce aţi pătit, mă?“. Veşmintele părintelui Bunescu şi toate celelalte au fost confecţionate de doamna Vicol Anişoara din Bucureşti.

VIRGINIA (FĂGĂRAŞ)
Odată am fost la Părintele Arsenie la Drăgănescu şi ne-a apucat seara acolo, şi ajungând în Bucureşti nu mai prindeam trenul. Eram în troleibuz şi mai erau 2 minute până la plecarea trenului din gară. Vorbeam între noi că nu mai prindem trenul, ce facem că trebuia să ajungem dimineaţa neapărat în Făgăraş. La un moment dat a apărut un miliţian lângă noi, care ne-a zis: „Nu vă faceţi griji că merg şi eu tot la gară vă dau în primire naşului meu şi vă duce până în Făgăraş“. Toţi am muţit, fiindu-ne frică de securitate. Am coborât din troleibuz, miliţianul mergea foarte repede şi noi după el. Am ajuns lângă tren şi a spus controlorului: „Asta e mama mea. Acesta e fratele meu, aceasta e sora mea. Să-i duci până în Făgăraş şi îţi plătesc ei cât costă“. Grăbiţi să urcăm în tren, ne întoarcem să mulţumim miliţianului, dar dispăruse.
*
În 1982 am fost prima dată la Părintele Arsenie. Eram foarte bolnavă. Mergeam în fiecare lună la Institutul de Oncologie. Părintele era împrejmuit de lume. Ploua şi eu cu mămica şi cu sora mea stăteam sub o streaşină lângă o magazie în curtea părintelui Bunescu. Părintele era mai înalt decât toată lumea care îl înconjura. La un moment dat am simţit o lucrare duhovnicească şi aveam o senzaţie ce nu o pot explica. Părintele m-a măsurat cu privirea de 3 ori din cap până în picioare. Când am ajuns să vorbesc cu dânsul, mi-a spus să merg la control şi mi-a spus nişte nume de doctori. Când am mers la control eram perfect sănătoasă. Am venit din nou la Părintele, foarte bucuroasă, şi mi-a zis: „Ai crezut şi te-ai vindecat, dar eşti datoare lui Dumnezeu. Câţi copii ai?“ I-am răspuns că doi. M-a întrebat: „De ce? Să mergi acasă şi să mai faci un copil!“. Şi, într-adevăr, a doua zi am zămislit un copil, deşi era în Postul Mare, vinerea.
Am venit la Părintele foarte supărată, spunându-i: „Părinte sunt mai rău ca păgânii că am zămislit copilul din pântece (5 luni şi jumătate) în post şi vinerea“. Atunci Părintele a zis: „Aşa a îngăduit Dumnezeu ca să dea în vileag minciuna bărbatului tău. Se va naşte tot într-o zi mare. Să trăieşti numai în rugăciune şi să te împărtăşeşti în fiecare duminică“.
Toată perioada de 9 luni am simţit ajutorul Părintelui la tot pasul.
Când a avut copilul 2 ani şi jumătate 1-am lăsat cu ceilalţi doi să se joace, deşi era diferenţă între ei destul de mare. Luându-se după joacă au uitat de cel mic şi 1-au pierdut din vedere. Când am văzut că nu mai este nicăieri am început să-1 căutăm disperaţi şi nu 1-am găsit ore întregi. Atunci am ridicat mâinile în sus şi au zis: „Părinte Arsenie, tu m-ai ajutat să am copilul acesta, tu să mi-l aduci“. În clipa următoare copilul era lângă mine cu o găletuţă în mână. Probabil a fost în vreo curte cu copiii la joacă şi Părintele 1-a luat de acolo şi 1-a adus lângă mine.
Am avut o viaţă foarte zbuciumată pentru că mă despărţisem de soţ deoarece nu a mai fost de acord să mai fac un copil. M-am dus din nou la Părintele şi i-am spus: „Nu mai pot, Părinte, că toţi sunt ca şi câinii pe mine, mă batjocoresc şi mă ameninţă în tot felul“. Atunci Părintele mi-a zis: „Mă, tu ştii cum ursul trece şi câinii latră? Tot aşa să faci şi tu!“. De atunci nu mai auzeam nimic şi nu mă mai deranja, orice mi s-ar fi spus.
De multe ori mi-a încercat Părintele răbdarea prin diferite metode. Când am fost odată la dumnealui nu a vrut să stea de vorbă cu mine, motivând că este obosit. După ce am plâns în hohote vreo 2 ore a trimis pe Părintele Bunescu să-mi spună: „Spune-i acelei femei să nu mai plângă că vin şi vorbesc şi cu ea“. Când a venit a zis: „Ce vrei să mă întrebi?“. Nu am mai ştiut ce să zic decât: „Părinte, ajutaţi-ne cu rugăciunea“. Atunci Părintele a zis: „Nu-ţi va fi mai bine nici în Făgăraş că multă răbdare îţi trebuie“.
Am vrut să mă recăsătoresc şi m-am dus la Părintele cu persoana în cauză. Părintele Arsenie mi-a zis: „Tu să nu te mai măriţi că nu o să te doară capul. Creşteţi copiii“.
Datorită Părintele Arsenie trăiesc eu şi unul din copiii care e foarte bolnav, deşi s-au luptat să ne vadă la cimitir. Când i-am spus Părintelui Arsenie: „Părinte, vor cu orice chip să mă vadă moartă şi recurg la toate relele. Ce să fac?“. Răspunsul Părintelui a fost: „Mă, nu ai omorât ca să poţi fi omorâtă. Că dacă aveai avorturi, aveau putere asupra ta, dar aşa nu au. Lasă-i în pace că toate se întorc asupra lor şi asupra copiilor lor“.
Cu o săptămână înainte de a muri Părintele, mi-a venit dintr-o dată gândul: Părintele a făcut atâtea pentru mine şi eu să nu fac nimic? Auzisem că este bolnav. Am mers la preotul din parohie şi 1-am rugat să facă un maslu, asta fiind sâmbăta. Şi joi (28 noi. 1989) a murit Părintele. Apoi am visat mormântul, aşa cum 1-am văzut mai apoi, după 6 săptămâni.
Cu ajutorul Părintelui merg în fiecare an la mormânt la Prislop şi cer în rugăciune rezolvarea diferitelor probleme şi primesc răspunsul prin Prea Sfinţitul sau simt ajutorul Părintelui în momentul următor. După Mântuitorul şi Măicuţa Domnului, Părintele este nădejdea mea.
Ar mai fi multe de mărturisit, dar ştie Dumnezeu de toate.

DE LA RĂSĂRIT SE VA RIDICA UN POPOR FĂRĂ CRUCE, DAR ŞI UN OM CU STEA ÎN FRUNTE
Adrian Nicolae Petcu:
În anul 1976, când picta biserica Drăgănescu, părintele Arsenie spunea, în dialog cu informatoarea „Vicol Tatiana“:
„Conducerii de astăzi nu le trebuie mănăstiri. Ei au lăsat câteva mănăstiri istorice şi atât. Ei vor ajunge să cuprindă întreg pământul, vor conduce lumea. Până atunci va fi bine de noi. Atunci se va vedea care este creştin adevărat, că va răbda toate. Care nu va cădea în valul lumii“.
Eu am zis: Eu nu cred că vor ajunge să cuprindă tot pământul, mai ales că sunt oameni fără credinţă. Arsenie Boca a răspuns: „Sunt îngăduiţi de Dumnezeu… să pună stăpânire pe întregul globul pământesc… Nu te pune cu ei rău, ci să fii credincioasă, că Dumnezeu este în orice loc ca şi la Ierusalim ca şi la noi. Căci biserica din inima noastră nimeni nu o poate dărâma“.
*
Cornea Elena (Hârseni):
Privind viitorul, a spus odată: „Zdreanţa roşie, secera şi ciocanul, steaua cu cinci colţuri va dispare, dar va veni steaua cu şase colţuri, anarhia, şi va fi vai şi amar de lume“.
*
Vasile Şerbu (Arpaşul de Jos):
Părintele Arsenie: Vasile, americanii, pe care ştiu că-i aştepţi, nu vor veni! Pe noi, singuri, ne aşteaptă o luptă grea şi lungă. Cei buni şi drepţi vor da jertfă mare de viaţă şi sânge, cei slabi mincinoşi şi făţarnici vor îngroşa rândurile duşmanilor nostri atât de mult încât vor crede că sunt numai ei, atotputemici şi atoateştiutori.
Asta va fi burta lor moale şi-i va duce la pieire când va veni din Răsărit un om cu stea în frunte.
Dar va fi peste mulţi ani, peste foarte mulţi ani şi nouă Dumnezeu nu ne va hărăzi să vedem acele vremi. Tu nu vei putea vedea americanii care atunci vor veni! Mie nu-mi va fi dat să văd, după sărbătoarea deşartă a victoriei, câţi dintre cei drepţi au mai rămas! Căci, vezi tu, Vasile, după această victorie deşartă, puţini dintre cei drepţi vor mai fi în picioare şi la sărbătoare. Peste tot vor fi năimiţii [vânduţi duşmanului] şi abia atunci va începe o nouă luptă, poate mai uşoară, căci fără jertfă de sânge, dar la fel de lungă ca şi cea pe care am început-o noi acum!
Vasile Şerbu: Dumnezeu să mă ierte, părinte, dar eu nu mai înţeleg nimic. După ce-om răzbii peste zeci de ani, câştigul să fie tot al năimiţilor? Păi atunci pentru ce mai luptăm noi azi?
Părintele Arsenie: Păi vezi, asta-i Vasile, voi cei drepţi şi buni trebuie să luptaţi pentru ca nepoţii, strănepoţii şi copiii voştri să fie Oameni, cu capul sus printre drepţi, atunci când ne vom întreba câţi sunt dintre ai noştri şi câţi dintre năimiţi, la victoria de care ţi-am vorbit (Monitorul de Făgăraş, 13-19 feb.2008)
*
Preoteasa Lucreţia Urea şi Paraschiva Anghel:
Odată venise o doamnă de la Bucureşti şi Părintele i-a spus că pe Bucureşti s-a „ouat“ de două ori, referindu-se la bombardamente [dar şi la cutremure], iar când se va „oua“ a treia oară Bucureştiul va fi şters de pe faţa pământului deoarece acolo forfotesc păcatele.
Altă dată Părintele ne-a vorbit despre sfârşitul lumii, că sfârşitul lumii nu va fi aşa cum gândim noi că va muri toată lumea odată. Ci va muri pe rând. Într-o parte de lume vor fi războaie, în altă parte cutremure, în alta înecări, vor fi accidente peste accidente, vor fi boli necunoscute şi fără de leac. Toate aceste le putem vedea în zilele noastre. Toate acestea, pe care le vedem acum, le-a proorocit Părintele Arsenie prin anii 1945-1946 ca să ne întoarcem la credinţă că sfârşitul nu-i departe. Putem vedea asta după semnele care sunt.
Toate aceste semne ni le-a proorocit Părintele Arsenie prin anul 1945-1946 şi ne-a citit [tălmăcit] din Biblie de la Apocalipsă că se va ridica de la răsărit un popor fără cruce, va bântui casele oamenilor, le va dărâma, le va nimici, se va călca om pe om, se va mânca carne de om şi se va bea sânge de om. Cine va rămâne din războiul acesta va fi ales ca grâul din pleavă. Pleava zboară, iar grâul rămâne. Se va alege cine va rămâne.
Părintele ne-a spus: „Nu vă spun de la mine. Aşa scrie în Carte, în Biblie“.
*
LETIŢIA SUCIU (DUMBRĂVENI):
SUNT MULTE DE SPUS, ŞI (PĂRINTELE) ARE MARE DAR ŞI MARE PUTERE. ACUM, DE CÂND A TRECUT DINCOLO, SIMŢIM DARUL ŞI PUTEREA. NE POVESTEA CĂ ,,ROMÂNIA VA FI GRĂDINA MAICII DOMNULUI, BUCUREŞTIUL [RECONSTRUIT] VA FI NOUL IERUSALIM. ŞI CARE VOR RĂMÂNEA, ALEŞII LUI DUMNEZEU, CĂ NUMAI ACEIA VOR RĂMÂNEA, VOR FI ÎNTR-O FERICIRE NEMAIPOMENIT DE MARE. DAR NUMAI DUMNEZEU ŞTIE CARE VOR FI ALEŞII“. APOI MI-A SPUS DE BĂIATUL CEL MARE, CARE NU AUDE, CĂ ATUNCI CÂND VA FI BUCUREŞTIUL NOUL IERUSALIM, O SĂ FIE UN OM MARE, CĂ NOI CA PĂRINŢI NU SUNTEM VREDNICI SĂ ŞTIM UNDE VA FIE EL.

GURA MUTULUI
- manuscris cu răspunsuri date în scris de Părintele Arsenie din vremea când nu putea vorbi -
* Pot să mă căsătoresc cu un străin?
Nu vreau ca neamul acesta, care are o a aşa de mare chemare la Dumnezeu, să se corcească.
* Să-i iubim pe toţi oamenii, dar nimic din cele omeneşti.
* Asceza (înfrânările de orice fel), fără iubire, e departe de Dumnezeu.
* Ştii că Mântuitorul şi Împărăţia lui Dumnezeu locuiesc şi înăuntrul nostru. De aceea, nu ne mântuim noi, ci El ne mântuieşte. Dar, pentru neputinţele firii noastre, slăbite de păcat, nu trebuie să ne întristăm, că şi Dumnezeu se întristează cu noi. Dumnezeu iubeşte o pocăinţă senină; aş zice că pocăinţa este cea mai plăcută lui Dumnezeu a fost a femeii ce a gresit mult, dar în loc de orice altă pocăinţă, L-a iubit cu atât mai mult pe Iisus. Vreau să zic,dacă nu v-aţi tot măcina mintea cu păcatele -ajunge cât le pomeniţi la spovedanie-, dacă nu v-aţi otrăvi gândul cu ele, aţi lăsa toate înapoi şi v-aţi însenina faţa şi inima de dragul lui Dumnezeu, care poate El ceea ce la oameni este cu neputinţă… Seninătatea, asta care nu scade, asta aş vrea să o prindeţi de la mine.
* Cine-i îngust la minte, n-are leac nicăieri.
* Mulţi sunt mai betegi la minte decât la stomac.
* Dacă împiedici un guturai prin medicamente, îl transformi în alte primejdii - ex. sinuzită. Lasă fazele obişnuite ale bolii -că-i uşoară - că-i cel mai bun leac al ei. Ferirea de frig ajunge.
* Obişnuit, lucrurile cam imposibile sunt la capătul alergării spre desăvârşire.
* Parcă toate lucrurile unui om seamănă cu stăpânul lor.
* Păcatul cel mai mare este răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu; atinge prima generaţie şi se nasc orbi. Păcatele bunicilor şi străbunicilor ca fumatul, băutura, curvia, atinge a treia generaţie. Să ne cunoaştem străbunicii şi să ne rugăm pentru ei.

ALTE MĂRTURII DIN ŢARA FĂGĂRAŞULUI
Bogdan Juncu (Făgăraş):
După ce îmi plecase soţia de acasă, prin 1983, înainte de a mă întâlni cu Părintele, cineva din Făgăraş îmi spusese că eu ar trebui să am o femeie cu care să trăiesc, pentru că dacă nu, este posibil ca într-o zi să mi se făcă rău, din lipsă de femeie. Eu nu am primit aceste sfaturi nici de bune, nici de rele; cum le-am primit, aşa le-am uitat, nu le-am băgat în seamă. Cert este că, atunci când am mers la Părintele Arsenie, ca şi cum dânsul ar fi fost de faţă la discuţii, Părintele a zis: „Mă, vezi că vei auzi pe ici pe acolo că dacă nu-ţi vei face de lucru cu femei, vei înnebuni, mă. Mă, să ştii că nu tu vei înnebuni. Tu să-ţi duci viaţa cum îţi spun eu. Aceia vor înnebuni care te vor învăţa să faci asemenea lucruri. Până într-acolo să te duci cu viaţa ta încât până şi în vis să refuzi femeia“. Eu 1-am întrebat pe Părintele atunci: „Părinte, se poate aşa ceva?“. Părintele a zis: „Se poate, da, sigur că se poate“.
După ce mi-a zis Părintele că până şi în vis trebuie să refuz femeia, mă gândeam, totuşi, cum este posibil acest lucru. Sigur că dânsul nu mi-a spus-o doar aşa… ci mi-a spus-o la concret; ca un om al lui Dumnezeu ştia bine ce vorbeşte, numai eu ca om slab nu-1 înţelegeam. Mă tot gândeam cum se poate aşa ceva? Nu e ca o performanţă că aici nu-i vorba de performanţă, ci este vorba de un dar pe care Dumnezeu îl dă celor care vrea să Domnul să i-1 dea. Nu oricine poate să ducă asemenea viaţă. Îmi veniseră târziu în minte nişte cuvinte deosebite, cum că „acolo unde Dumnezeu vrea, se biruieşte rânduiala firii şi cine ridică crucea lui Hristos îşi biruieşte firea“. Sfântul Apostol Pavel zice: „Pot totul în Hristos care mă întăreşte“. Pentru un creştin adevărat nu există „nu pot“.
…Încă ceva extraordinar pe care nu am să-l uit niciodată. Eram în faţa Părintelui Arsenie Boca şi îi priveam ochii aceia, ochi ce nu am văzut în viaţa mea aşa ochi minunaţi; erau aşa de frumoşi - un albastru ce nu am văzut nicăieri. Priveam acei ochi atât de curaţi şi frumoşi şi mă minunam de culoarea şi puritatea lor. La un moment dat, privind acei ochi de neuitat, ochii nu mai erau albaştri, ci deveniseră negri. Deci din albastrul acela formidabil de curat şi de frumos, deveniseră negri ca mura. Mă minunasem şi am zis în mintea încă: „Doamne, nu-i mai are albaştri, acum îi are negri“. Părintele a zâmbit, şi-a pus mâinile dânsului pe mâinile mele şi a zis: „Măăăă, măăăăă“. Şi privindu-i acum acel întuneric, acel negru al ochilor, dar care exprima bunătate şi nu altceva, ochii din nou se făcuseră albaştri. Şi am zis: „Dumnezeule Doamne, nu mai sunt negri, acum iar sunt albaştri“. Şi iar mi-a zis Părintele, tot cu zâmbetul pe buze: „Măăăă, măăăă“.
În urmă cu câţiva ani când lucram la Academia Sâmbăta şi aveam 2 zile liber şi a 3-a zi trebuia să mă prezint la serviciu, neavând maşină personală mergeam cu ce puteam; uneori schimbam trei maşini din Făgăraş până la Mănăstire, alteori mergeam cu o singură maşină. Astfel, într-o zi am pornit spre mănăstire. Primul şofer m-a dus doar până în Sâmbăta de Jos. Acolo am stat la ocazie. Au trecut mai multe maşini, dar în cele din urmă a oprit o maşină mică condusă de un cetăţean la vreo 50 ani. În maşină mai era un tânăr de 18 ani -vârsta o ştiu de la şofer care era chiar tatăl copilului. Pe bancheta din spate a maşinii erau mai multe bidoane goale.
În drum spre mănăstire m-a întrebat dacă l-am cunoscut pe Părintele Arsenie Boca, fără să deschid eu subiectul. I-am spus că l-am cunoscut personal şi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a învrednicit să vorbesc cu un om de un asemenea calibru spiritual, un gigant al vieţii spirituale. Omul cu maşina îţi dădea starea aceea de om cinstit, în care poţi să ai încredere. Noi suntem firi duplicitare: una gândim şi alta vorbim. Omul acesta ceea ce gândea, aceea şi vorbea. Mergea încet cu maşina… îşi băgă mâna dreaptă în buzunarul din interiorul hainei şi scoate o fotografie 4/6 cu chipul Părintelui Arsenie Boca şi zice: „Vă rog să mă credeţi, eu nu l-am cunoscut niciodată personal pe acest mare om. Bunicul meu, în schimb, a avut o mare evlavie la dânsul. Dar şi Părintele Arsenie îl avea la inima lui. Bunicul meu, înainte de a muri, mi-a încredinţat această fotografie şi mi-a zis ca niciodată în viaţa mea să nu mă despart de ea; oriunde mă duc şi orice fac, această fotografie să fie în buzunarul meu şi Părintele mă va scăpa de multe, numai să-l strig, măcar în gând dacă nu cu gura“. Mi-a spus că i-a fost tare drag bunicul pentru că a fost un om tare bun şi foarte religios şi de la el a învăţat multe lucruri despre credinţa în Dumnezeu şi despre Părintele Arsenie Boca.
A început apoi să-mi povestească despre un eveniment din viaţa lui, prin care a trecut împreună cu băiatul lui, cu care era în maşină. Şi atunci băiatul era în maşină cu dânsul, era ceasul unu noaptea. Mi-a spus că au fost într-o localitate şi până unde trebuia să ajungă aveau de parcurs vreo 60 km şi avea peste 100 km/oră, şoseaua fiind liberă. La un moment dat a apărut în fată un om care mergea pe drum nu pe marginea drumului. Distanţa era aşa de mică între mine şi om, încât accidentul fatal era inevitabil. Erau în jur de 4 m, cu frâna pusă, şi intram în plin în el. Am apucat să strig: Părinte, ajută-mă! În timp ce povestea, omului îi curgeau lacrimile pe obraz. „Credeţi-mă că l-am văzut pe Părintele între maşina mea şi acel om, a pus mâna dreaptă pe botul maşinii şi mâna stângă a lui spre omul care era în faţa maşinii. Cred că nu mai era nici 1 m între mine şi omul acela, iar eu trebuia să intru absolut în plin în el. Dar maşina nu a mai mişcat nici un centimetru… Mi-am făcut cruci peste cruci şi câteva minute nu mi-am revenit şi nu-mi venea să cred. Omul s-a întors cu faţa, s-a uitat spre noi şi a înlemnit acolo pe şosea. Am rămas înţepenit şi eu la volan…“.
Mi-a mai spus că a doua întâmplare care a avut loc în viaţa lui s-a întâmplat la fântâniţa de la Sâmbăta. A zis că dacă ar fi fost singur, poate că ziceam că povesteşte din imaginaţia lui. Dar a fost tot împreună cu băiatul lui. Mi-a relatat că de mulţi ani nu foloseşte apă în casă nici de gătit, nici de spălat, nici de băut decât de la fântâna Părintelui Arsenie Boca. Toate bidoanele pe care le am le umplu cu apă de acolo; nu aştept să mi se termine ultimul bidon ca să merg să iau apă, ci din timp merg la fântâniţă. Mi-a spus şi de ce: „Într-o zi de vară stăteam pe una din băncuţele de la, fântâniţă, după ce am luat apă. Privind frumuseţea naturii şi chipul Părintelui de acolo, la un moment dat printre copaci, plutind, a apărut Părintele Arsenie cu zâmbetul pe buze. Am înmărmurit pe bancă. Băiatul s-a întors pentru că, probabil, mă schimbasem la faţă. S-a uitat şi băiatul şi a înmărmurit şi el. S-a apropiat de noi la o distanţă de câţiva metri -poate 3-4 m- nu atingea pământul că plutea. Şi aşa cum a apărut, aşa a şi dispărut. De atunci nu mă mai pot despărţi de acea fântăniţă“.
*
O femeie din Făgăraş (are acum în jur de 58-60 de ani, are 2 copii mari acum) când a fost la Părintele Arsenie avea probleme mari cu fierea, avea pietre mari la fiere şi doctorii i-au spus că nu poate să scape altfel decât prin operaţie. Şi copiii erau bolnavi amândoi, unul într-un fel, celălalt în altul. Femeia mi-a spus că s-a dus cu copiii amândoi şi că fiind foarte bolnavă. Aşteptam să treacă acea perioadă de 3 săptămâni când eram programată pentru operaţie. M-am dus la Părintele Arsenie. Părintele i-a pus o mână pe cap la un copil, cealaltă mână pe cap la celălalt copil, i-a binecuvântat, a zis ceva -nu ştiu eu ce a zis- şi apoi s-a întors şi spre mine şi mi-a zis: „Aşa-i, mă, că doctorii ăştia ţi-au zis ca să te duci şi să te operezi că de nu o păţeşti?“. Femeia a zis: „Da, Părinte“. Părintele i-a zis aşa: „Mă, nu te du la nici o operaţie; tu, fă ce-ţi spun eu! Când te duci acasă să te duci să-ţi cumperi şi să-ţi faci ceai de limba cerbului cu coajă de portocală, dar neîndulcit. Bea aşa timp de câteva luni, 2-3 luni; bea, aşa, în loc de apă şi apoi du-te la control“. Din momentul acela copiii ei nu au mai avut nici un fel de probleme, se făcuseră sănătoşi. Eu ştiu ce au avut copiii, dar eu consider că nu-i nevoie să spun. Doar o binecuvântare a Părintelui a fost de ajuns ca să-i facă sănătoşi. Femeia nu şi-a făcut operaţie de fiere nici până azi pentru că nu a mai fost nevoie. Femeia s-a vindecat absolut complet şi la vârsta pe care o are umblă ca o femeie la 30 de ani. Ceaiul acesta zdrobeşte pietrele care există în fiere şi le transformă în nisip. O piatră localizată la fiere nu se poate elimina decât zdrobită; cu acest ceai se zdrobeşte pe cale naturală. Să încerce toţi care au probleme cu fierea şi să vadă cum se vor simţi.
*
O altă poveste, care-mi aparţine şi pe care am trăit-o eu acum vreo 2 ani: m-am dus într-o dimineaţă la Prislop, la mormântul Părintelui Arsenie, cu un grup restrâns. Nu era nimeni la mormânt. Mi-a părut bine că n-am găsit pe nimeni pentru că am putut desfăşura puţin din sufletul meu la mormâtul Părintelui Arsenie. Am stat pe bancă lângă mormânt şi am început să mă rog în mintea mea ca să mă binecuvânteze Sfântul Părinte de acolo de unde este. Şi tot cerându-i binecuvântarea, la un moment dat, cu ochii închişi fiind, mi-a apărut înainte şi mi-a zis aşa, făcând semnul Crucii de trei ori: „Da, mă, te binecuvântez, mă; da, mă, te binecuvântez, mă; da, te binecuvântez“. Atunci m-am zdruncinat din toată fiinţa mea, m-am dus în dreptul crucii mormântului, am îngenuncheat, am plâns şi m-am rugat din tot sufletul meu. Ştiu că a venit grupul cu care eram şi mă văzuse că tremuram şi plângeam. Aveam o stare de emoţie extraordinară. Aceasta mi s-a întâmplat, aceasta am declarat. Nu o fac spre publicitate, nu sunt cu nimic mai bun decât alţii, sunt doar întâmplări din viaţa mea pe care le-am trăit sau pe care vi le spun din surse absolut sigure.
*
Domnul Gabor Gheorghe (Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească) îmi povestise ceva din viaţa lui cu Părintele Arsenie Boca. Nu a prea fost la sfinţia sa, dar atunci când îl frământa sufletul; divorţase de soţie şi vroia să se recăsătorească. Intrase într-o legătură de prietenie cu o femeie şi se pare că se plăceau reciproc. El avea o casă frumoasă aici în oraş. Ei s-au hotărât să meargă la Părintele Arsenie. Acolo era lume multă. La un moment dat, din mulţimea aceea, Părintele Arsenie, vorbind cu una din persoanele aflate acolo, o lasă şi se îndreaptă spre domnul Gabor, om religios. Părintele îl întreabă: „No, care-i baiul, mă?“. Omul i-a spus ca are o problemă şi vrea să-l sfătuiască ce să facă. I-a spus Părintele: „Ce probleme ai, mă?“. Omul a zis: „Părinte vreau să mă recăsătoresc“. Era şi ea de faţă. Părintele nu l-a mai lăsat să mai zică nimic şi a zis: „Mă, dar femeia? Mă, asta cu care vrei să te însori tu acum e mai rea ca cea dintâi, mă. Asta aşa te va lega ca şi pe Domnul Iisus Hristos. Las-o, mă, în pace!“. Au ieşit din biserică amândoi stupefiaţi. Omul era plin de el, bucuros de ceea ce i-a zis Părintele şi i-a zis femeii: „Ai auzit ce a zis Părintele?“. Ea i-a spus „Faci cum vrei“. Omul nu s-a mai căsătorit cu ea, ci a rămas singur toată viaţa lui.
*
Un om din Hârseni mi-a spus următoarele: „Cred că era 12 noaptea şi aveam la mine în buzunar 2300 de lei (bani pe vremea aceea). Neapărat trebuia să trec un pod ca să ajung acasă; când să trec podul am văzut o ceată de ţigani. N-am mai avut curaj să trec podul. M-am gândit că ei mă prind, mă omoară şi mă aruncă în apă. Am lăsat bicicleta deoparte, m-am uitat spre cer şi m-am rugat din toată inima mea ca Dumnezeu să-mi dea putere să trec cu bine podul. La un moment dat am simţit în preajmă ca o mulţime de oameni şi am prins un mare curaj; nu mi-a mai păsat de nimic, m-am urcat pe bicicletă şi am trecut podul. Se uitau ţiganii după mine, dar nu mi-a zis nici unul nimic. După câţiva ani de la această întâmplare mă înlâlnesc cu Părintele Arsenie Boca, care mi-a zis: „Mă, Matei, mă.., aşa să te rogi toată viaţa ta, cum te-ai rugat în noaptea aceea“. L-am întrebat pe Părintele: „Care noapte, Părinte?“. „Mă, Matei... în noaptea aceea în care te-ai gândit că dacă treci podul ăştia mă omoară, îmi iau banii (2300 de lei) şi mă aruncă în apă“. Atunci am zis că mor. „Părinte, în toată viaţa mea nu am întâlnit om ca dumneata. Eu cred că sunteţi singurul om în ţara asta“. Şi Părintele îi răspunde: „Mă, Matei, aşa mă vezi tu“. „Ba nu, Părinte, dar aşa sunteţi. De unde să ştiţi dumneavoastră ce am gândit eu atunci…“. Asta era de vreo 4-5 ani (când am păţit atunci cu podul)“.
*
Eram de serviciu la Academia Sâmbăta, la recepţie, şi venise un preot bătrân; avea în jur de 80 de ani, dar cu o minte foarte lucidă, care m-a rugat să-i arăt aula Academiei. I-am arătat-o şi cred că i-a plăcut, dar nu şi-a manifestat în nici un fel satisfacţia. Dar mi-a zis un lucru nemaipomenit: dânsul m-a întrebat, fără ca eu să-i fi spus ceva, dacă 1-am căutat vreodată, sau dacă 1-am cunoscut vreodată, sau dacă am auzit de Părintele Arsenie Boca. I-am spus că am şi vorbit cu dânsul de câteva ori. Atunci mi-a zis, uitându-se la mine ca un om înţelept: eram ceva mai tânăr când m-am întâlnit cu Părintele Arsenie Boca -eram şi eu preot- şi mi-a zis printre altele: „Părinte, să ştii că acolo unde sunt doi sau trei adunaţi şi vorbesc despre mine, sunt şi eu acolo cu ei, numai că ei nu mă văd. Şi cei care mă pomenesc, atunci când va fi să treacă dincolo, eu am să mă arăt lor şi am să-i ajut să treacă dincolo“.
*
Eram la Mănăstirea Prislop şi acolo m-am întâlnit cu Maica Filofteia. Dânsa mi-a spus: „Eu am avut o foarte bună prietenă -o soră sau maică- cu mare evlavie la Părintele Arsenie. Cu timpul ea s-a îmbolnăvit de cancer şi s-a internat în spital. Într-o duminică mi-am zis că trebuie să merg neapărat să o văd, dar numai după slujbă. După ce s-a terminat Sfânta Liturghie, am mâncat şi am plecat la spital. Cu cât mă apropiam mai mult de salonul ei -era într-o rezervă- îmi bătea inima tot mai tare de emoţie pentru că atunci când mai fusesem la ea îi vedeam faţa cangestionată de durere, de suferinţă. Credeam că tot aşa o voi găsi, poate chiar mai rău. Am bătut la uşă şi mi s-a răspuns cu un „da“ voios; după ce am intrat am văzut că zâmbea şi radia de bucurie. A zis către mine, fără să apuc să spun eu ceva: „Te-ai întâlnit cu el, te-ai întâlnit?“. I-am zis: „Cu cine să mă întâlnesc?“. „Cum cu cine? Uite acum a ieşit de la mine din cameră“. „Cine?“, a zis Maica Filofteia. „Părintele Arsenie! Uite aici a stat, lângă mine şi a vorbit cu mine. Cum nu te-ai întâlnit, acum a ieşit pe uşă înainte de a intra tu?!“. Femeia bolnavă a mai trăit puţin şi a murit, împăcată.
Iată ce mi-a spus o maică: într-o zi a mers la Mănăstirea Prislop o familie de intelectuali cu un copil care era mut în urma unei boli; s-au dus la mormântul Părintelui şi au plâns cu amar toţi trei. Copilul avea până în 6 ani. Îngenunchiaţi toţi trei se rugau şi plângeau. Doar atât mi-a spus maica: la un moment dat băiatul s-a ridicat şi a zis: „Mamă mi-e foame!“. Doctorii le spuseseră că glasul nu-i va mai reveni niciodată copilului. S-a împlinit cuvântul lui Dumnezeu: „Orice este cu putinţă celui ce crede“.
*
Preoteasa Lucreţia Urea şi Paraschiva Anghel (Dejani):
Mergea multă lume la mănăstire, 1a Sâmbăta, dar, mai târziu, Părintele nu mai era pe acolo, era pe la Canal sau prin Bucureşti. Dar, veneau preoţi de la Sibiu şi spovedeau lumea, iar părintele Serafim îi împărtăşea. Atunci s-a spovedit şi o femeie din Recea, dar nu s-a putut împărtăşi deoarece atunci când se apropia de Potir avea senzaţii de vomă. De trei ori a stat la rând acea femeie, dar nu s-a putut împărtăşi căci i se făcea rău şi trebuia să iasă afară. După ce s-a terminat Sfânta Liturghie ea s-a dus la părintele Serafim şi i-a povestit acea întâmplare. Părintele i-a spus că are vreun păcat nemărturisit, dar femeia a zis că pe toate pe care le-a ştiut, le-a mărturisit. Atunci părintele Serafim a întrebat-o dacă nu cumva a fost pe la pocăiţi. Ea a recunoscut că a fost, dar nu a mărturisit ca fiind un păcat deoarece şi acei oameni credeau în Iisus Hristos. După această mărturisire femeia s-a spovedit din nou, recunoscând că a citit cărţi şi a mers la adunări de pocăiţi, iar apoi a reuşit să se împărtăşească fără nici o piedică.
O consăteană mi-a povestit că atunci când Părintele Arsenie era la Drăgănescu se afla multă lume în faţa bisericii, iar dânsul le vorbea tuturor. Deodată, s-a deschis poarta bisericii şi au intrat doi băieţi tineri, unul mai înalt şi altul mai scund, iar cel mai scund, atunci când 1-a văzut pe Părintele Arsenie, a început să plângă. Părintele i-a spus „De ce plângi Adriane? Că ţi-au luat carnetul?“. Adrian a răspuns că da. Părintele i-a zis să nu mai plângă şi să nu încerce să-şi mai ia carnetul, iar maşina să o vândă, căci a omorât un om şi mai are de omorât nouă. La plecare Părintele i-a mai repetat sfatul său lui Adrian. Toţi cei care erau de faţă au înmărmurit la auzul vorbelor Părintelui.
În anii 1944-1945 am mers foarte des la mănăstire cu doamna preoteasă Lucreţia. Mergeam pe sub munte şi în două ore şi jumătate ajungeam. Doamna preoteasă în timpul vacanţei rămânea câte o săptămână sau două la mănăstire, ajutând la bucătărie. Soţul doamnei, părintele Aurel, era închis la Aiud, iar ea a rămas cu două fetiţe, dintre care una i-a murit, iar pe cealaltă o ducea cu ea la mănăstire. Acolo, doamna preoteasă şi-a găsit alinarea, la Părintele Arsenie, şi prin dânsa am aflat şi eu multele fapte petrecute în incinta mănăstirii.
Când am început să merg la mănăstire, duceam pomelnice şi puneam o monedă de 100 de lei pe masă, iar Părintele ne spunea să ne luăm banii căci n-i aruncă şi e păcat să-i calce în picioare că era chipul regelui Mihai I imprimat pe ei.
În primăvara anului 1944 am stat o săptămână la mănăstire ca să mă spovedesc la Părintele Arsenie, fiind Postul Paştelui, dar nu am putut căci a fost multă lume, iar eu fiind fată tânâră toţi mă dădeau deoparte şi îmi spuneau că eu am timp să stau mai mult. Spovedea Părintele câte o persoană şi trei ore. Avea pe o măsuţă în mănăstire un ceas, o cruce şi o lumânare aprinsă, iar Părintele era îmbrăcat în odăjdii. Dacă nu ştiai să îi mai spui din păcate, ţi le spunea el!
Într-o zi, pe când stăteam la terasa mănăstirii şi aşteptam la rând pentru spovedanie alături de multă lume, a ieşit Părintele din mănăstire, îmbrăcat cu odăjdii, şi a început să meargă pe drum către clopotniţă, dar la jumătatea drumului s-a oprit, s-a întors înapoi şi pe partea dreaptă a drumului erau trei bărbaţi. Părintele s-a oprit în faţa lor şi 1-a întrebat pe unul dintre ei de ce îl tot înjură, căci el nu îl obligă să creadă în el, ci e bine să creadă în Dumnezeu şi în Domnul Iisus Hristos. Atunci, bărbatul a lăsat ochii în pământ şi şi-a cerut iertare în faţa Părintelui. Părintele i-a răspuns: „Dumnezeu să te ierte!“ şi a intrat, apoi, în biserică şi s-a apucat de spovedit.
Pe la sfârşitul săptămânii s-a împuţinat lumea la spovedit şi mi-a venit şi mie rândul. Dar atunci a venit un om la mine şi m-a rugat să îl las pe el înainte căci va termina repede. Eu 1-am lăsat. După ce a intrat acel om a ieşit Părintele supărat din mănăstire şi a spus că nu mai spovedeşte pe nimeni că s-a săturat să mai audă faptele dracilor în faţa altarului. Şi aşa s-a întâmplat că nu am reuşit să mă mai spovedesc.
Toţi cei spovediţi la Părintele vorbeau pe afară că este un sfânt, căci ce păcate ei nu ştiau, Sfinţia Sa le zicea. Părintele ştia ce vorbeau cei spovediţi, iar el le spunea că nu este un sfânt, că este om pământean, că nimeni nu a fost pe pământ fără păcat, numai Iisus Hristos. Ne spunea Părintele să ne uităm, atunci când spălăm vasele, în vasul în care le clătim să vedem ce mizerie este în el şi ne spunea că aşa este şi Sfinţia Sa clătind atâtea suflete.
Atunci, în Postul Paştelui, Părintele ne spunea despre post, cum să-1 ţinem: cu rugăciune, cu smerenie şi cu înfrânarea trupului, ca să dispară poftele. Nici când mâncăm să nu ne mai zicem „poftă bună“, ci mai bine „bun lucru“; iar postul este pentru cei tineri, nu pentru cei bătrâni şi pentru cei bolnavi, nici pentru copiii sub 7 ani: Doamna preoteasă Urea postea foarte mult, ţinea şi post negru şi era foarte slabă, iar Părintele a certat-o şi i-a spus că postul până la durere de cap nu mai e post, ci osândă. Părintele a pus mâna pe piept şi a spus că „măgarul“ de trup are un anumit timp de dus, dar dacă ea nu lasă osânda, trebuie să piară.
Părinteie Arsenie spunea femeilor să nu mai facă avorturi, să se nască copiii curaţi, ca să iasă preoţi buni. Căci vor ieşi preoţii „ca ciupercile după ploaie“, dar, când s-or strânge, atunci va fi gata. Spunea Părintele că ţigăncile nasc copiii, nu le este frică de sărăcie şi spunea că va veni timpul când o să ne stăpânească ţiganii. Copiii care mor botezaţi ajung în rai şi cântă: „Fericit sunt eu, fericiţi cei ce m-au avut pe mine“, iar cei avortaţi spun într-una: „Blestemat sunt, blestemaţi sunt cei ce m-au avut pe mine“, că merg în iad împreună cu părinţii lor.
Părintele ne-a povestit altădată despre Maria Magdalena că a fost fiică de împărat, dar a fost depravată, păcătuia cu toţi care îi convenea şi când a auzit de Domnul Iisus Hristos a spus că se va duce să-L amăgească şi pe El. S-a gătit şi a plecat spre locul unde Iisus vorbea lumii. Dar, înainte cu 60 de stadii de a ajunge, a căzut în genunchi şi nu a mai putut înainta. Se lupta singură să poată să ajungă, dar era în zadar. Lumea trecea pe lângă ea, toţi ducându-se să-L asculte pe Iisus Hristos şi ea era singura care nu putea să înainteze. Atunci şi-a dat seama că o putere dumnezeiască o ţine pe loc şi şi-a aruncat toate podoabele de pe ea. A început să-L roage pe Dumnezeu ca să o ierte de păcate. Atunci Domnul Iisus Hristos i-a îngăduit să meargă la El, iar ea a parcurs restul drumului în coate şi în genunchi, iar când a ajuns la Mântuitorul, I-a spălat picioarele cu lacrimile ei şi I le-a şters cu părul ei. Astfel, Maria Magdalena s-a întors la credinţă şi a ajuns prima mironosiţă.
*
Până nu făcuse Părintele Arsenie altarul din pădure, după ce s-a terminat Sfânta Liturghie din mănăstire, ne-a dus la sala închinătorii, fiind lume multă şi în mănăstire nu încăpea. Ne-a spus Părintele cum a văzut pe Mântuitorul într-o gară, cu capul gol şi cu buzele fripte de durere, iar Părintele a dat doi paşi înainte şi s-a gândit să Îi dea căciula dânsului de călugăr ca să-I încălzească capul, că era iarnă şi era frig. În momentul acela s-a întors înapoi, dar nu 1-a mai găsit şi a alergat prin toată gara şi pe la subsol, dar nu L-a mai întâlnit şi atunci şi-a dat seama că a fost Mântuitorul. Părintele plângea când ne predica şi toată lumea plângea cu hohote.
Părintele Arsenie ne-a spus că întotdeauna când ne spovedim, la urmă, să spunem că am luat Sfânta Împărtăşanie în chip nevrednic, că poate am uitat vreun păcat nemărturisit şi prin mărturisirea recentă se iartă, dar numai dacă 1-am uitat. Dar dacă îl ştim şi nu-1 mărturisim, ne încărcăm cu păcate, cădem la osândă.
Tot Sfântul Părinte Arsenie ne-a spus că păcatul cel mai mare este lăcomia pentru că prin lăcomie toate le faci: furi şi minţi, că nu poţi să furi şi să nu minţi şi nu poţi să minţi şi să nu furi. Minciuna este de la diavol şi adevărul de la Dumnezeu. Există rai şi iad, Dumnezeu şi diavol. Părintele ne-a spus că dacă am vedea noi câte sunt noaptea, am fi toţi bolnavi de epilepsie. Dar nu ne este dat nouă să vedem câte sunt noaptea; noi zicem: „Doamne, fereşte-mă“. Dumnezeu te fereşte, dar trebuie să te fereşti şi tu, nu trebuie să umbli la ore înaintate în noapte.
Altă dată am fost în Postul Paştilor la mănăstire. Nu mai era zăpadă, pământul era zvântat, dar era cam răcoare. Nu se făcuse, încă, altarul din pădure. Era lume foarte multă încât nu încăpea în mănăstire. După terminarea sfintei slujbe Părintele ne-a dus la sala închinătorii, căci acolo era spaţiul mare şi a încăput toată lumea. Părintele ne-a predicat şi a mai stat de vorbă cu lumea şi se făcuse ora târzie, dar nimănui nu-i era foame sau sete şi nu era nimeni obosit. Părintele a ieşit să plece, dar lumea a mers după dânsul. Am mers până în dreptul porţii principale care ducea la mănăstire şi acolo ne-a oprit Părintele şi ne-a zis să rămânem acolo şi s-a făcut un cordon lung de lume. Din toată lumea care era acolo a ieşit o femeie - Ileana lu’ Bloca din Hârseni, care fugea după Părintele plângând şi îl ruga să o ierte. Zicea: „Mă iertaţi, Părinte, mă iertaţi“. Dar Părintele a întors capul de două ori şi i-a zis: „Întoarce-te înapoi, Ileano“ şi Părintele a început să lungească pasul şi să zboare (eu mă uitam să văd cum mută picioarele, dar nu le muta la un metru, ci la trei sau patru metri). Erau mulţi bărbaţi şi strigau: „Uitaţi, cum zboară Părintele“. Nu a durat, poate, nici un minut şi a intrat pe poarta sihăstriei, iar Ileana a rămas. Toată lumea s-a întors, mirându-se de zborul Părintelui.
Altă dată am rămas până lunea la mănăstire cu vecina mea; am venit luni după amiaza acasă. Dimineaţa am fost la rugăciune şi apoi ne-a dus Părintele la iarbă verde, aproape de o cabană din apropierea mănăstirii. Acolo am stat jos pe iarbă şi în jurul Părintelui erau mulţi copii, bătrâni şi bătrâne. Părintele ne-a zis o povestire despre soacra Sfântului Petru, că a fost o femeie rea şi zgârcită care nu dădea nimănui nimic de pomană. Odată, a venit un sărac şi i-a cerut ceva de pomană, iar ea împletea ceapă şi ea 1-a certat şi a aruncat cu o ceapă după el. Săracul s-a aplecat şi a luat-o în nume de bine. Acesta a fost binele pe care 1-a făcut în viaţa ei. Umblând Domnul cu Sfântul Petru prin iad, a văzut-o Sfântul Petru pe soacră-sa cum se chinuia în iad şi i-a zis Domnului Iisus Hristos: „Doamne, fie-ţi milă de ea că prea se chinuieşte“. Domnul i-a zis: „Cu ce să o scoatem, Petre, că ea nu are nimic bun, dar, totuşi, are o ceapă“. Domnul Hristos a trimis pe înger să o scoată din iad. Îngerul a luat ceapa şi s-a coborât la ea, iar ea s-a prins de rădăcina cepei, dar s-au mai prins şi alte suflete de ea. Însă, soacra Sfântului Petru a început să se scuture, să nu se mai salveze şi alte suflete şi atunci a căzut din nou în iad. Iar Domnul Hristos a zis: „Vezi, Petre, ea şi în iad a fost rea“.
Părintele a mai spus să nu batem copiii cu palma că mâna e foarte grea. Să îi batem cu nuieluşa, căci lacrima copilului e roua dimineţii, acum plânge, acum tace. Nu îl baţi când e mic, te bate el când e mare. Şi ne-a mai dat învăţătura că să nu ne prindem la poveşti cu oameni beţi. Omul beat şi câinele turbat să îl ocoleşti, să nu ai treabă cu el.
Părintele Arsenie ne-a spus că Maica Domnului s-a arătat Sfântului Atanasie în Sfântul Munte Athos. Iar Sfântul Atanasie, când a văzut-o pe Maica Domnului, era de o frumuseţe rară şi învăluită toată în raze aurii. Şi să nu fie ispitit i-a zis: „Eşti femeie, ce cauţi aici? Du-te de aici!“. Iar Maica Domnului i-a răspuns: „Atanasie, nu mă cunoşti?“. „Te cunosc, dar nu vreau să te văd! Du-te de aici!“. Iar Maica Domnului i-a zis Sfântului Atanasie: „Loveşte în piatră“ şi îndată a început să curgă un izvor cu apă rece care şi astăzi este.
*
Să ştiţi că Părintele, de acolo de unde este, ne ajută, dacă avem credinţă şi ne rugăm la mormânt cu toată dragostea. Să ne spunem tot necazul şi durerea.
Ne spunea Părintele despre oamenii bogaţi, că au uitat de Dumnezeu, că lucrează şi duminica, ei spun că raiul e aici, pe pământ, iar Dumnezeu le dă toate ca să-şi petreacă aici, pe pământ. Iar săracilor le dă Dumnezeu, din când în când, necazuri, ca să nu-L uite. Că şi Dreptul Iov, câte i-a dat Dumnezeu, dar nu şi-a pierdut credinţa; a spus: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat“.
Venea lume la Părintele Arsenie cu fel de fel de necazuri şi i le spunea. Iar Părintele le dădea cuvinte de mângâiere. Pe mulţi îi binecuvânta Părintele. În toată vremea era înconjurat de lume, îi sfătuia la lucruri bune. Odată a ieşit dintre lume şi s-a dus mai departe că îl aşteptau nişte saşi. A zis către lumea care era acolo: „Mă duc să le dau un butoi cu miere“, să le dea o mângâiere că era în timpul când erau persecutaţi.
Iar altă dată a venit un om de prin satele din jurul mănăstirii (poate din Drăguş, căci acolo sunt bivoli mulţi) şi a spus Părintelui că de o săptămână i-a plecat o junincă de bivol din ciurdă şi a căutat-o prin toată împrejurimea şi nu a găsit-o şi nu ştie dacă o mai găseşte sau nu. Părintele s-a uitat puţin în pământ şi a ridicat mâna către răsărit şi i-a zis: „te duci încolo şi caut-o“. Şi după două săptămâni a găsit-o, mergând în direcţia indicată, în Şercăiţa sau în Şinca. Şi a venit acel om şi i-a mulţumit Părintelui.
Părintele ne mai spunea că noi avem credinţa numai până ne apasă necazurile, că dacă scăpăm de ele am uitat de Dumnezeu, tot noi suntem. Ne mai spunea că numai prin post şi prin rugăciune vom fi mântuiţi. Să nu căutăm să ne adunăm comori pe pâmânt, ci să ne adunăm în cer, ca să le avem acolo.
*
Tot Părintele Arsenie spunea lumii să nu se zămislească copii la praznice mari că ies anormali; acum le spune handicapaţi. Pe atunci nu se ştia de handicapaţi, ci de anormali. Zilele îngăduite pentru zămislirea pruncilor sunt: marţea şi joia, dacă vrem să avem copii sănătoşi şi buni. Şi atât cât purtăm sarcina să mergem regulat la biserică ca să le fie şi lor dragă biserica şi credinţa. Ne mai spunea cât de mari sunt patimile, moartea pe Cruce şi Învierea de a treia zi -minunea cea mai mare a Domnului Hristos. Moartea şi Învierea Mântuitorului ne-a scos din robia păcatului strămoşesc şi a descuiat raiul şi ne-a lăsat Sfânta Împărtăşanie la Cina cea de Taină. De aceea, trebuie să ne pregătim înainte de Paşti cu post, cu rugăciune şi smerenie şi să ne împărtăşim cât mai des, să nu trecem dincolo nespovediţi şi neîmpărtăşiţi, căci acolo nu mai vine nici un preot cu Potirul să îţi dea Sfânta Împărtăşanie în iad. Să ştim că şi Sfânta Împărtăşanie este o taină mare, a primi pe Domnul Iisus Hristos în toate mădularele noastre. Mulţi bolnavi s-au făcut sănătoşi după Sfânta Împărtăşanie.
Când m-am căsătorit am fost la Părintele cu soţul meu, am stat de vorbă cu Părintele şi am primit binecuvântarea de la dânsul în anul 1945. Iar în anul 1946, la 30 ianuarie, am fost la mănăstire de ne-am spovedit şi ne-a împărtăşit, că pe 3 februarie 1946 aveam căsătoria.
Părintele ne-a întrebat dacă facem cu muzică. I-am răspuns: „Da, Părinte“. Iar Părintele a zis: „O ţâr’ cu Dumnezeu, o ţâr’ cu ălalalt“.
Celor necununaţi la preot le spunea să se cunune la biserică pentru că aceea e adevărata cununie în faţa altarului, să nu trăiască în curvie. Cununia de la primărie este ca o ţidulă pe o viţă. Mulţi copii suferă din cauza părinţilor. Părintele Arsenie spunea că păcatele părinţilor cad asupra copiilor, căci precum sunt părinţii aşa vor fi şi copiii.
*
Silvia (Merghindeal):
Când eram copil (cu vreo 68 de ani în urmă) veneam la mănăstire cu o mătuşă din Merghindeal. Părintele Arsenie ne strângea pe noi, copiii, pe un deluşor în, grădina mănăstirii de la Sâmbăta. Stăteam în jurul Părintelui şi ne povestea câte ceva, ne dădea sfaturi. La un moment dat Părintele a luat-o la fugă- în glumă şi noi, copiii, după dânsul. Dar pleca aşa de repede (ca o nălucă) că noi copiii nu puteam să ne ţinem după el. La poalele dealului era un pârâiaş şi Părintele trecea (nu sărea!) la vreo 30 de centimetri pe deasupra pământului şi a pârâiaşului. Noi însă buluc prin apă.
Cornea Elena (Hârseni):
Când m-am dus a doua oară la Părintele, dânsul se încălzea la reşou şi nu prea te lăsa să-i săruţi mâna, dar eu m-am repezit, i-am prins mâna şi i-am sărutat-o.Zice:„Tu, tu nu te-ai lăsat până nu mi-ai pupat mâna,aşa-i?“.
Tot atunci era o femeie din Drăguş şi a zis Părintele către ea: „Câţi copii ai?“. Ea a zis că unul. „Şi ceilalţi unde sunt?“. Ea plângea. „De ce plângi?“. I-a spus că o bate copilul. „Zi tare că de la tine trebuie să înveţe altele şi de la altele trebuie să înveţi şi tu. Ştii de ce te bate? Ceilalţi, pe care i-ai dat afară, cer răzbunare. Şi aşa o să te petreci cât o să trăieşti şi o să răspunzi de toţi cei pe care i-ai dat“.
Alta a zis: „Părinte, la noi nu se mai ţine a treia zi de Rusalii. E bine?“. Părintele a zis: „Măi, măi, Rusaliile sunt închinate Sfintei Treimi. Cine îndrăzneşte să taie o persoană din Sfânta Treime, acela va răspunde cu sufletul lui, mă! La Rusalii se ţin trei zile, mă, nu două“.
Au fost nişte oameni de la noi din sat în Postul Paştilor la Părintele şi i-a zis unuia în biserică - era plină biserica- „Mă, să mai posteşti!“. Unul de la noi din sat i-a zis: „Da, Părinte, postim“. Dar Părintele i-a zis: „Da, mă, chiar tu o să posteşti, cu slană în traistă!“.
Când am mers a doua oară la Părintele la Drăgănescu, ne uitam la icoana Învierii Mântuitorului. Şi Părintele a zis: „Ce vă miraţi?“. Noi nu vorbisem nimic. „Eu ştiu că vă miraţi. Dar Mântuitorul după ce a înviat nu a mai fost cu trup pământesc, a fost cu trup duhovnicesc. Aşa vom fi toţi la Înviere. Nu mai suntem cu trupurile acestea, ele se prefac în trupuri duhovniceşti“.
Unei femei din sat i-a murit soţul şi l-a întrebat pe Părintele unde s-a dus soţul ei. Părintele i-a zis că dacă s-a pregătit pe lumea asta, s-a spovedit şi s-a cuminecat aşa cum trebuie, atunci s-a dus la bine. Dacă nu, s-a dus la osândă.
Într-o familie bărbatul a avut cancer şi doctorii i-au mai dat puţin de trăit. S-a dus la Părintele care i-a zis: „Bine, mă, că ai venit. Bine că n-ai venit mai târziu!“. I-a spus să se ducă acasă să se spovedească şi el şi familia lui, toate rudele, apoi să meargă din nou la dânsul. S-a dus şi s-a împărtăşit. Înainte de a se mai duce la Părintele s-a dus la medic că trebuia să-i mai dea tratament. Dar medicul i-a zis că nu mai are cancer. Apoi s-a dus la Părintele care ştia că a fost mai întâi la doctor şi i-a spus: „Să vă rugaţi, mă, să vă rugaţi, mă, să vă rugaţi, mă! Degeaba plătiţi la preoţi să se roage pentru voi dacă voi nu vă rugaţi“. Părintele a mai spus că pomenile pentru morţi nu se fac cu rudele şi cu vecinii, ci cu cei săraci, care nu au.
*
La mormântul Părintelui era o doamnă cu o fată (nu ştiu de pe unde) de vreo 15 ani şi a fost cu ea prin multe state ale lumii şi nu-i găsea boala. Cineva a îndrumat-o să meargă cu ea la Părintele Arsenie la mormânt. La două săptămâni venea la mormânt şi se închina înainte de a veni nu se putea nici apleca, o durea tare spatele. A venit vreun an de zile şi s-a făcut mai bine.
Eram la Prislop, am ieşit de la biserică şi se făcea un parastas. În familia care făcea parastasul era un copil (de vreo 4-5 ani) care nu putea vorbi. Au mers şi la mormânt şi copilul stătea la picioarele Părintelui Arsenie. A mers şi la cruce şi, dintr-o dată, a început să strângă în braţe crucea Părintelui. Apoi a început să vorbească, nu foarte bine, dar a început să vorbească. Preotul de la mănăstire le-a spus să mai meargă pe acolo.
*
Maria Şandru (Arpaşul de jos):
… Bărbatul meu a fost la mănăstire la Părintele Arsenie şi i-a spus Părintelui că o să meargă pe front, dar să ştie că o să vină acasă rănit. Şi aşa a fost. Un neamţ a ieşit de după un copac şi l-a împuşcat la cap ca să-l omoare, dar nu a reuşit decât să-i rupă gura. În cele din urmă l-au găsit, l-au pus pe o targă şi l-au pus în tren. Când era în tren a fost bombardamentul şi el nu a putut coborî, dar Dumnezeu l-a păzit. Dar a suferit foarte mult prin clinici şi spitale…
Zicea Părintele: „Mă, eu dacă mă duc dincolo, sunt viu şi acolo. Strigă la mine că te aud şi te scot din orice boală şi necaz“. Sau: „Mă, aici nu am timp de voi şi nu am odihnă, căci veniţi toţi aici de nu ştiu ce să mă mai fac cu voi. Dar când voi muri, de acolo de sus o să am răgaz şi vă văd pe toţi şi vă ajut“. Se ducea lumea la Părintele cu fel şi fel de necazuri, iar dânsul le spunea că nu s-au rugat destul, de aceea păţesc atâtea.
Nu cred că Părintele a intrat în casa cuiva fără să-l ajute. Nu l-am ştiut preţui; dacă ştiam să-l preţuim poate că mai trăia.
Când a fost la închisoare, părintele era păzit noaptea ca să vadă ce face. Dânsul se ruga. Ziua era dus, împreună cu alţi preoţi, la Dunăre (la canal) ca să muncească. În Dunăre era o stâncă mare de piatră, iar comuniştii le-au spus că dacă nu sfarâmă şi nu scot afară acea stâncă din apă vor fi împuşcaţi. Părintelui i-au spus că el va fi primul. Părintele le-a spus ca să-i dea un timp de 3 zile şi 3 nopţi şi apoi vor vedea. În acest timp, Părintele cu preoţii care erau acolo, au făcut rugăciuni către Dumnezeu. După ce au terminat, în dimineaţa următoare, au venit toţi pentru a merge la Dunăre să vadă ce s-a întâmplat cu piatra. Când au ajuns au văzut că nu mai era piatră în Dunăre nici măcar cât pumnul. Toată piatra a sfărâmat-o Dumnezeu.
Acolo (în închisoare) a fost cu părintele din sat; Părintele Arsenie i-a spus pe cine va lua de soţie (Livia) şi câţi copii va avea (de care se va bucura mult de tot)… şi aşa a fost.
Părintele zicea despre cei din zona Făgăraşului: „Mă, voi sunteţi apăraţi aici ca într-o grădină închisă cu gard şi mult vă apără Dumnezeu“. Dacă Părintele se ruga pentru ploaie, venea ploaia. Cum a sfărâmat piatra din Dunăre, aducea şi ploaia.
Zicea părintele: „Mă, mie mi-a dat Dumnezeu un dar pe care voi nu-l aveţi; eu sunt văzător sufleteşte, voi sunteţi văzători numai cu ochii, dar sufletul vostru e încărcat de toate relele“. Şi: „A fi credincios înseamnă mai mult decât apartenenţa la doctrină, la creştinism. A crede în Iisus înseamnă a te strămuta din tine în El, înseamnă a-L face pe El viaţa ta. Înseamnă şi să ai un moment în care să-L întâlneşti real pe Iisus“.
M-am dus bolnavă la mormântul dumnealui şi m-am rugat în genunchi şi am venit sănătoasă. Nu găsim pe cineva ca Părintele Arsenie dacă am umbla în toată România.
*
Un vecin avea un copil handicapat şi s-a gândit să meargă la părintele Arsenie, care era atunci la Bucureşti, la Drăgănescu. Părintele le-a spus: „Ce vreţi, mă, de la mine să vă spun?“ I-au spus părintelui că au copilul bolnav; s-au dus şi cu băiatul. Le-a dat Dumnezeu palma asta pentru că ginerele a trăit cu soacră-sa. Părintele le-a zis să se ducă acasă şi să mai aibă un copil pentru ca să fie cine să-l îngrijească pe „amărâtul“ acela; altfel va fi vai de capul lui. Au mai avut o fată, iar pe copilul bolnav îl ţin acasă. Părintele le-a spus tot, pe faţă, ce au făcut. (Dobrin Rozalia)
Spunea că degeaba posteşti, dacă cleveteşti.
*
Silvia Vasu (Arpaşul de Jos):
Părintele ne-a dat multe învăţături.
Când am mers prima dată la Părintele era într-o miercuri şi era slujbă. Am stat până s-a terminat şi s-a făcut seară. Cu toată lumea vorbea şi cu mine nu a mai vorbit. Mă tot întrebam de ce nu vorbeşte cu mine. Mai eram eu şi nişte oameni de pe lângă Drăgănescu. M-am dus la Părintele Bunescu şi i-am spus că am venit şi Părintele nu vorbeşte cu mine şi se face noapte. Am stat lângă uşă şi m-am tot uitat la Părintele, iar dânsul era lângă o strană. Şi mă gândeam: dacă ştie Părintele atâtea, de ce nu ştie şi despre mine?! Atunci s-a ridicat Părintele de la strană şi a venit direct la mine şi a zis: „Să ştii că stai de vorbă cu un călugăr“. Am început să plâng.
Eu am avut doar un copil şi ziceam că nu-mi mai trebuie copii. Am făcut mai multe păcate… Am mers la dânsul şi mi-a spus că sunt o păcătoasă, că n-am vrut copii şi acum sunt bolnavă. Mi-era frică să nu am cancer. Mi-a spus să merg la spital ca să mă tratez, dacă am făcut păcate şi nu am făcut copii câţi a dat Dumnezeu. Eu am zis în gândul meu că dacă mi-ar da Dumnezeu copii nu m-aş mai duce la spital. Am venit acasă şi am mai făcut o fetiţă.
Apoi am fost şi cu amândouă fetele şi ne-a binecuvântat şi orice gând aş avea către Părintele, mă ajută. Părintele m-a ajutat mult cu fetele. Am avut o încercare grea şi cu amândouă fetele, am fost acolo pe 14 septembrie în 1987. Deşi era foarte multă lume, Părintele mi-a simţit durerea din suflet şi a zis: „Faceţi loc să vină femeia aceea cu două fete“. Aşa s-au ferit oamenii ca atunci când cădeşte preotul prin biserică. N-am crezut că sunt eu, dar am intrat împreună acolo şi le-a spus fetelor multe lucruri.
Odată am avut nişte necazuri acasă. L-am visat pe Părintele: era undeva bolnav şi n-am putut intra, dar până la urmă m-a primit şi a zis să stau în genunchi. Era acoperit cu un cearşaf şi la picioare era, aşa, cu sânge, cearceaful ud şi zdrenţuit. I-am spus mai multe lucruri de ce eram necăjită, printre care mi-a zis: „Ţi-am binecuvântat fetele, îţi binecuvântez şi nepoţii, dar fetele să se roage mai mult“. La urmă a zis: „Să te duci la Sinea lu’ Mitru (Dobrin Eufrosina) să-i spui să-mi dea o pătură că mi-e frig la picioare“. Dimineaţa m-am dus şi în curte era venit părintele Arsenie Dobrin (fiul Silviei Vasu), călugăr la Mănăstire la Sâmbăta. L-am întrebat ce face şi mi-a zis că a venit la mama lui să ia o pătură nouă ca să o ducă la cineva la mănăstire.
Am mers la Mănăstirea Prislop la Părintele cu maşina cu încă doi nepoţi (într-o zi de vineri). Era luna septembrie şi mormântul era acoperit cu o folie. La picioarele Părintelui era folia ruptă şi a venit o măicuţă cu o bucată de folie şi se întreba dacă o să-i ajungă folia pentru tot mormântul (se stricau florile). M-am gândit atunci că Părintele mi-a dat de înţeles că trebuia să aduc nişte folie. Lucram la Combinat la Victoria şi magazia era plină de folie. Lunea m-am dus la serviciu. L-am întrebat pe un coleg când merge băiatul lui la Prislop (tot mergea cu microbuzul acolo). Mi-a spus că mâine. Am scos folie de la magazie pe poartă şi aşa am putut trimite folia la Prislop.
Ne tot spunea să ne rugăm mult şi să ne ferim de păcate şi avorturi. Când te apropiai nu trebuia să spui tu pentru că dânsul îţi spunea tot. Prima dată când am fost la dânsul era o femeie care avea o fetiţă căreia i se lua pielea de pe mâini. Soţul ei a zis că el are păcate că a fumat şi a luat Sfânta Cuminecătură. Dar Părintele i-a zis: „Ia întreabă soţia… unde-s ceilalţi copii?“.
Eram tânâră şi când eram acasă din auzite am dorit mult de tot să-l văd pe Părintele. L-am visat, într-o sâmbătă de Rusalii, şi aşa 1-am găsit în aceeaşi haină în care l-am visat.
Părintele avea vorba asta; „Mă, nu mă mai căutaţi acum că nu mă mai găsiţi!“. Era prin 1988-1989.
Dânsul întreba şi de serviciu. Printre altele a spus şi de Combinatul de la Victoria: „Pădure a fost, mă, şi pădure va rămâne“.
Când am avut dureri mai mari atunci a fost lângă mine Părintele.
Un coleg de serviciu, strungar, Vasile Bratu, a mers odată la Părintele când am fost şi eu. Părintele i-a spus lui: „Vrei să te căsătoreşti sau… ?“. Şi după nici o lună a plecat la Mănăstire la Sâmbăta. Acum e călugăr, preot econom (părintele Siluan) la Sâmbăta la mănăstire. Atunci avea o prietenă care şi ea s-a dus la mănăstire, acum fiind stareţă (Maica Marina) la Mănăstirea Horezu, jud. Vâlcea.
*
Dobrin Eufrosina (Arpaşul de Jos):
Ca părintele Arsenie nu a fost nimeni pe pământ şi nici nu va fi. Părintele Arsenie i-a spus băiatului meu să meargă la mănăstire ca să se facă călugăr. Băiatul meu a fost căsătorit şi Părintele i-a spus să se despartă dacă nu poate să trăiască, cu toate că Părintele nu zicea către nimeni să se despartă. Eu l-am întrebat pe Părintele dacă nu-i păcat să se despartă. Dar Părintele a zis: „Dar nu-i păcat că-i mănâncă sufletul? Care-i mai păcat?“.Şi a avut dreptate. Când a venit la noi acasă Părintele a zis că avem ce ne trebuia, dar ale cui rămân?
Pe băiatul meu îl chema Simion. Când a fost călugărit (în 8 septembrie 1996 de către mitropolitul Antonie Plămădeală) toată împrejurimea a rămas uimită pentru că a vorbit mereu cu Părintele Arsenie, a fost mereu la dânsul, iar Părintele a fost de multe ori la dumnealor în curte. Şi când i-au pus numele de călugărie Arsenie toţi s-au mirat. Când l-a întrebat ce nume îi va pune, băiatul meu spunea că ce va rândui Dumnezeu. Iar mitropolitul Antonie a spus: „Ştii ce a rânduit Dumnezeu? Azi noapte am văzut în vis pe un băiat care mi-a spus că Arsenie să fie numele pentru acest călugăr“. Astfel, Arsenie i-a pus numele de călugăr.
*
De ce venea acasă la dumneavoastră?
Pentru că şi băiatul meu se ducea mult la dânsul. Îşi lua câte trei zile libere de la serviciu şi stătea la Drăgănescu.
*
Nu l-aţi cunoscut pe Părintele şi când era la Sâmbăta la mănăstire?
Nu-l ştiu prea mult pentru că nu am prea fost la dânsul. Eram o copilă când s-a pornit Părintele la Sâmbăta. Mama noastră nu prea vroia să ne lase pentru că trebuia să trecem prin pădure.
Ne spunea Părintele să fim cuminţi, să ascultăm de părinţi, să respectăm pe toată lumea… şi să avem copiii pe care n-i dă Dumnezeu şi ce ne dă Dumnezeu aia să ducem, că la un om crucea e mai grea, la altul e mai uşoară; dar poate la acela care ţi se pare că e mai uşoară; e mai grea ca la celălalt. Cât este de greu sau cât este de bine, trebuie să-ţi duci crucea.
*
Despre sectari ce zicea?
A venit o femeie la dânsul şi tot dădea să se apropie, iar Părintele nu o lăsa şi zicea: „Nu te apropia că tu nu ai ce căuta aici! Pleacă de aici! Din cauza credinţei tale vor arunca copiii cu pietre“. Pe cei pe care-i simţea cumva… sau de la securitate… sau veneau cu gânduri ascunse, Părintele nu-i primea.
Atunci când am fost cu fetele am plecat de acasă foarte necăjită şi Părintele m-a chemat şi le-a spus fetelor: „În mama voastră aruncă numai cu pietre şi ea aruncă cu pâine. Să-i luaţi şi să-i urmaţi învăţăturile“.
Când ne-am dus odată la Drăgănescu -eram mai multe femei- şi am zis: „Doamne, când o să ajungem la Sfânta Biserică, numai să-1 vedem pe Părintele şi suntem mulţumite“. Când am ajuns, am stat puţin şi a apărut Părintele, care a zis: „Mă, care sunteţi mulţumiţi că m-aţi văzut puteţi pleca“. Dar n-a plecat nimeni, ci am stat să vorbim cu dânsul.
Când eram la Drăgănescu era o femeie la părintele şi îi spunea despre ginerele ei că o bate, şi altele. Iar Părintele i-a zis: „Mă, acum ţi se întoarce ceea ce ai făcut tu. Dar să te duci să te spovedeşti“. Ea a zis: „M-am spovedit, Părinte!“. Şi s-a repetat dialogul ăsta de trei ori, pentru ca să înţeleagă că nu s-a spovedit cum a trebuit.
Am fost odată cu nepoţica mea căreia îi crăpau degetele şi o dureau. Când am ajuns la Părintele i-am spus despre nepoata mea. A zis: „Mă, pune-i smântână de pe lapte dulce şi învăluie-i mâna cu o cârpă albă şi câteva zile să nu pună mâna în apă“. De atunci fetiţa nu a mai avut nimic.
Eu aveam cu sinuzita şi i-am spus Părintelui să mă ajute. Şi a zis: „Mă, sinuzita se mai şi tratează“. Dar m-a binecuvântat şi până în ziua de azi nu am mai avut probleme cu sinuzita.
Mie îmi place când merg la mormânt să fie linişte. După învăţăturile Părintelui cred că e mai primit să te rogi în linişte decât când e foarte multă lume şi nu ştii ce-i acolo. Nu ştii dacă mai ajungi să te închini la mormânt.
*
Murar Maria (Arpaşu de Sus):
Eu m-am dus la mănăstire cu un gând rău şi am ascultat predica Părintelui Arsenie. Dar mă gândeam că cine i-o fi spus Părintelui Arsenie ce gândeam eu!? Tot ce gândeam eu, spunea în predică. Eu mi-am pierdut gândul acela rău dacă am văzut că ştie ce gândesc eu. Nu m-am cuminecat la dânsul, dar am şi azi o credinţă mare faţă de dânsul. Mă rog la dânsul să mă ajute.
Acolo era un băiat mut care fugea după cruce. Avea o boală rea şi dacă prinde crucea îl lasă boala aceea. A stat mut un an de zile pentru că Părintele i-a spus să nu spună nimănui ce vede, dar el a spus. După un an băiatul a vorbit acolo, la mănăstire.
Nu numai vorbele Părintelui erau aparte, ci şi figura dânsului. Am auzit de la alţii că s-au dus la dânsul şi s-au vindecat mulţi bolnavi.
*
Pandrea Viorica (Hârseni):
După ce a murit soţul meu m-am dus la Părintele Arsenie la Drăgănescu cu o femeie de aici care a mai fost la Părintele şi era şi ea văduvă. Ea avea pe un om care era şi el văduv şi vroia să-1 întrebe pe Părintele dacă să-1 ia sau nu. Dânsul i-a spus de atunci că să nu-1 ia. Când am ajuns în autogară în Bucureşti 1- am văzut pe Părintele (1-am cunoscut de când a fost aici la Sâmbăta). I-am zis vecinei mele: „Uite-1 pe Părintele Arsenie“. Ea zice: „Nu-i Părintele Arsenie, că Părintele are barbă“. Zic: „Părintele e urmărit şi nu mai are“. Vine o femeie din spatele meu şi mi-a zis că este Părintele. Ne-am urcat în autobuz prin spate, iar Părintele s-a urcat prin faţă şi s-a aşezat în spatele şoferului (cred că-1 cunoştea şoferul că-i ţinea totdeauna loc). Noi eram în spatele dânsului. Când am ajuns la casa parohială din Drăgănescu (care este peste drum de biserică) Părintele a intrat în casă şi a încuiat uşa. Erau doi câini mari şi am început să vorbesc cu ei ca şi cu nişte copii. S-a dus la uşă mai întâi vecina mea şi a ciocănit la uşă, iar Părintele a întrebat-o cu cine mai e şi ea a zis că mai este cu încă o femeie. Ne-a poftit în casă şi avea un pisoi aşa de mare încât am crezut că-i miel. A zis să aşteptăm ca să-i dea de mâncare şi apoi o să mergem la biserică. A trecut vreun sfert de oră şi a venit Părintele. Vecina mea i-a spus că a mai fost la dumnealui, iar dânsul i-a răspuns că dacă vrea vreo povaţă i-a spus de atunci de când a mai fost ce are de făcut, dacă vrea să asculte bine, dacă nu să facă cum ştie. Dar să ştie că are să plângă. Atât i-a spus.
Şi acum mă gândesc ce minune dumnezeiască a fost: când s-a întors Părintele şi s-a uitat la mine am simţit o putere dumnezeiască din cap până-n picioare şi m-am trezit în picioare, dar nu ştiu cum. Zice: „Cu tine ce-i?“. Era mama bolnavă şi i-am zis că am venit pentru mama. A zis: „Mama e bolnavă, dar să n-o necăjiţi, ci s-o lăsaţi să-şi ducă crucea ca să se mântuiască“. Şi a mai zis: „Tu eşti rea de gură şi să nu-i mai pomeneşti pe acela rău că ai să înnebuneşti dacă-1 mai pomeneşti“. Aşa era. Am zis: „Dar ce să fac că nu mă pot abţine. Vă rog să mă ajutaţi că eu nu pot!“. A zis Părintele: „Mie nu mi-e frică de cei care înjură pe Dumnezeu, cum mi-i frică de aceia care se dau singuri răului. Căci la judecată vor zice diavolii că aceia sunt ai lui că de bună voie s- au dat lui“.
Zice Părintele către mine: „Dacă vrei, poţi să te recăsătoreşti“. I-am spus că dacă n-am avut noroc de prima dată nu mă mai recăsătoresc. Vecina mea a zis către Părintele: „De ce ei îi daţi dezlegare şi mine nu?“. Părintele a zis: „Câţi ani ai?“. A zis 58. „Şi dumneata câţi ani ai?“. Zic 30. Şi zice: „Păi tu compari 60 cu 30?“. Femeia aceea de 58 de ani s-a căsătorit totuşi, dar nu i-a fost bine după aceea, după cum i-a spus Părintele.
Peste vreo 12 ani am fost cu părinţii părintelui Eugen Morar (cumnatul maicii stareţe) şi cu încă două femei la Părintele Arsenie. Eu mă gândeam că nu mă mai cunoaşte de 12 ani, dar a venit la mine, m-a bătut pe umăr şi mi-a zis: „Tu, te-ai făcut mai bună?“. I-am spus că nu m-am făcut aşa, cum trebuie să fiu, că sunt tot nervoasă.
Dar să vedeţi cum m-a ajutat Părintele să nu-l mai pomenesc pe cel rău: Părintele mi-a pus mâna pe cap şi eu de atunci nu l-am mai pomenit pe cel rău nici acum, după 30 de ani, nu-l mai pomenesc şi nu-mi place să-l aud nici pe altul cum îl pomeneşte. Mă mai enervez, dar nu-1 mai pomenesc pe cel rău. Mi-a zis că dacă o să-1 mai pomenesc pe cel rău o să înnebunesc.
A mai zis Părintele că merg la el oamenii care au judecăţi şi-1 întreabă ce să facă, dar le-a spus că el nu este ghicitorul lor.
Maica stareţă de la Prislop mi-a spus că atunci când vorbeşte mai aspru cu tine, atunci Părintele te ajută. Când m-am dus a doua oară la dânsul m-a întrebat ce doresc. I-am spus că vreau să ştiu ce să fac ca să mă mântuiesc. A zis că să citesc capitolele 5, 6 şi 7 din Evanghelia de la Matei şi dacă acelea le împlinesc cu siguranţă o să mă mântuiesc.
Aveam o colegă la serviciu şi avea un văr care era paznic acolo unde era închis Părintele în Făgăraş la securitate. Colega mea m-a întrebat dacă îl cunosc pe Părintele Arsenie. I-am spus că da. A zis că cei de acolo se lasă unul pe altul ca să se ducă să-i dea de mâncare Părintelui pentru că le e frică să se mai apropie de celulă. A zis că atunci când se duce îl găseşte cu celula deschisă şi când e la rugăciune 2 metri nu se poate apropia de dumnealui să-i ducă mâncarea. Părintele le-a zis să nu le fie frică pentru că dânsul nu fuge de acolo până nu-mi dau ei drumul.
Când stăteai de vorbă cu dânsul te pătrundea privirea, care era privire supraomenească.
Când am fost odată la mormântul Părintelui Arsenie de la Prislop era acolo un om care era îndrăcit şi la mormânt abia l-am putut ţine câteva persoane. A venit şi preotul de acolo şi i-a citit nişte dezlegări. După aceasta s-a liniştit şi s-a vindecat. Apoi mi-a spus că fusese mai demult la părintele şi părintele i-a spus că dacă o să mai profite de biserică - era cantor - o să înnebunească sau o să păţească ceva rău şi chiar dacă dânsul (Părintele Arsenie) va muri tot va veni la el. Şi aşa s-a întâmplat.
Odată când am fost la Prislop şi am urcat la mormânt şi m-am închinat, când am coborât pe cărare mirosea aşa frumos a tâmâie.
*
Altădată când eram la mormânt o femeie a luat nişte pământ de la mormânt, deşi i-am spus să nu ia. Până să ajungă la stejarul de pe cărare i s-a făcut rău şi a căzut jos. Un om a vrut să o ajute, dar i-am spus să ducă întâi pământul înapoi. După ce 1-a dus şi-a revenit.
La un parastas de-al Părintelui un preot a luat nişte flori de pe mormânt, iar când a fost să plece nu i-a pornit maşina nicicum. O maică 1-a întrebat dacă nu a luat ceva de pe mormânt; a spus că da, dar a dus florile înapoi şi când s-a întors i-a pornit maşina.
*
Părintele zicea uneori: „Veniţi la mine, dar voi nu ascultaţi ce vă spun eu. De ce mai veniţi la mine să mă întrebaţi?“.
L-am visat pe Părintele în noaptea de Anul Nou; eram într-o poieniţă (către Copăcel) şi erau multe femei. Apare Părintele Arsenie îmbrăcat în alb şi zice: „Să vă rugaţi că nu ştiţi ce vă aşteaptă!“. A stat puţin şi înainte de a dispare a mai zis: „Aveţi grijă să nu vă amăgească cineva!“. Şi a dispărut.
Dobrin Ioan (Săvâstreni):
Tatăl meu a lucrat cu Părintele Arsenie săptămâni întregi la chilia din munte. Împreună cu fratele meu mergeam pe jos, la fiecare sfârşit de săptămână, la Mănăstirea Sâmbăta. Mergeam de sâmbăta şi dormeam pe la grajduri şi pe unde puteam. Stăteam la slujbă şi Părintele predica, iar pe copii ne aduna pe toţi. Părintele a făcut lacurile care sunt şi acum la Mănăstirea Sâmbăta.
Au venit pe acolo regele şi regina mamă şi au tras cu pistolul în flori şi au făcut gălăgie. Părintele s-a dus la ei - dânsul îi cunoştea, dar ei nu-l cunoşteau pe Părintele - şi i-a întrebat că de ce conturbă liniştea mănăstirii? Regele a întrebat-o pe regina că cine este acesta care-i conturbă. Atunci Părintele i-a răspuns pe franceză: „Acesta este stareţul mănăstirii“. Până la urmă s-au găsit de prieteni. Părintele i-a spus regelui că nu o să mai stea mult prin ţară.
Părintele făcuse atunci altarul din pădure şi într-o predică spusese: „Mă, întoarceţi-vă la Dumnezeu căci calul roşu bate la porţile Răsăritului. Dar să nu vă întristaţi, că de acolo vine mântuirea. Prigoana vine de la Apus“. Adică, prigoana vine din Apus acum, în vremurile noastre.
Din 1948 am apă de la izvorul de lângă chilia Părintelui Arsenie din munte şi e aşa de proaspătă, încât crezi că acum am luat-o de acolo.
*
Codrea Mariana (Ucea de Sus):
În primul an de căsnicie am rămas însărcinată şi aveam ideea că eu o să mor, aveam o stare foarte rea. Soţul meu, părintele Codrea, a zis să mergem la Părintele Arsenie. Părintele lucra la Drăgănescu la cupolă şi era acolo lumea de pe lume. Nu s-a mişcat de acolo. Ne-am aşezat într-o strană şi s-a uitat la mine de parcă eram singurul om din biserică şi a spus: „Ce, tu? Nu mori! Care ţi-e problema?“. Şi asta fără să-i spunem de ce am venit. Şi eu am zis: „Dar copiii, Părinte?“. A închis ochii şi a intrat în altar şi nu a mai vorbit nici cu mine, nici cu nimeni şi din altar nu s-a mai mişcat. Eu am înţeles… şi aşa a fost… copiii au murit amândoi.
*
Fiica mea a terminat liceul sanitar în 1989 şi prin martie, cred, nu ştia ce să facă. Noi o pregătisem pentru medicină pentru că era un copil excepţional, dar ea nu avea atracţie pentru medicină. Însă era la Liceul Sanitar în Braşov şi pe timpul acela erau doar 2 licee bune: pedagogicul şi sanitarul. Moş Codrea a luat-o şi a dus-o cu maşina la Părintele. Fata i-a spus că nu-i place la operaţii şi Părintele i-a zis: „Nici nu eşti pentru medicină. Du-te şi fă Dreptul să ajungă tatăl tău să te vadă împlinită. Pentru că peste 10 ani când ai putea tu deveni un medic, tatăl tău nu mai este, ca să fie mulţumit“.
Au,venit amândoi acasă şi mi-au spus numai mie ca să nu-l necăjim. Mi se părea imposibil, era tânăr şi plin de viaţă… După 9 ani soţul meu s-a îmbolnăvit de un cancer rapid care i-a curmat viaţa în 1999 în ziua de Sfânta Marie. Deci, exact 10 ani… Din acel moment mi-a părut atât de rău că n-a mai fost (Părintele) ca să ne îndrume şi altfel paşii în viată. Acesta a fost un lucru extraordinar pentru noi.
*
O altă întâmplare: în casa aceasta au locuit doi bătrâni şi nu aveau copii. Bunica -mama Savi, cum ziceam noi- s-a căsătorit la 14 ani şi era singura fată la părinţi, cu soţul ei, care a venit din război fără mână şi fără picior. Nu auzisem de aceşti oameni deloc. În drumurile noastre spre Bucureşti ni s-a spus de către Părintele Arsenie că trebuie să primim o familie de bătrâni care ne vor fi copii. Noi aveam copii. Ni s-a spus să-i primim pentru că aceasta este salvarea vieţii noastre. Cei bătrâni şi ei au fost la Părintele Arsenie şi i-a trimis aici. Am avut parohie la Pelişor şi Zlatna. În ziua de Paşti ne-am pomenit cu o maşină la poartă, cei doi bătrâni au venit la biserică, dar nu ne-au cunoscut până atunci; doar acum ca preot a văzut cine e. După slujbă au venit la noi şi ne-a spus că i-a trimis Părintele Arsenie.Noi am stat şi ne-am gândit, aveam aspiraţii de oameni tineri. Aveam şi noi bătrâni mulţi: părinţii şi socrii erau bătrâni. Şi am zis: dacă aşa trebuie, aşa trebuie! şi să vedeţi: mi-au îngrijit fata că nu aveam şcoală în satul acela, doar 4 clase şi apoi am adus-o în Oraşul Victoria şi fetiţa mea a stat aici. Au avut bucuria să li se spună „mamă“ şi „tată“. Au murit şi nu m-au necăjit deloc, nici unul. Deci, nu am avut nici un pic de necaz ca după oameni bătrâni, aşa cum mă gândeam eu.
După moartea soţului meu nu am avut altă casă, nu am avut unde pleca; am venit aici şi bălăriile erau până sus că ei muriseră demult. Încet, încet am înjghebat aşa cum am putut căsuţa asta. Aici este cuibuşorul meu şi, probabil, singurătatea din urmă aici o voi duce.
Tot ce ne-a spus Părintele Arsenie aşa ni s-a întâmplat. Îl rog foarte mult să mă ierte pentru că de multe ori am avut îndoieli şi poate nopţi întregi îmi puneam întrebarea: „Cum e posibil?“. Dar totul aşa a fost. După ce mi-au murit copiii îmi era teamă, pentru că am suferit enorm, dar după ce m-am refăcut am ajuns înapoi la Drăgănescu şi Părintele mi-a zis: „Vei avea multe bucurii după copilul care urmează, vei avea numai bucurii după ei“ -a spus „după ei“, dar eu nu am realizat că eu numai pe fata asta o să o am; însă mi-a dat Dumnezeu un ginere perfect şi 2 copii (nepoţi) extraordinari. Despre unul, înainte de a muri soţul meu, a zis să fac cumva să ajungă şi el în preoţie. Pe unul mi la lăsat de 6 săptămâni şi pe celălalt de 5 săptămâni şi i-am crescut în spiritul acesta al binelui, în latura luminoasă. Din casă de la noi fiica mea a primit doar educaţia de a se lăsa de rău şi să aleagă numai calea binelui, a ajuns avocat şi nu ia penale de nici un fel, îi e frică de dosarul penal.
Fiecare cuvânt de la Păruitele Arsenie era o învăţătură. Nu întotdeauna mergeam pentru sfaturi că am făcut ceva rău. Uneori chiar ne exprimam o realizare pentru care am fi vrut binecuvântare. Era bine că mulţumeam lui Dumnezeu, dar spunea să nu ne mărim, ci să trăim modest. Şi modest am trăit toată viaţa. Am multe scrisori de la Părintele Arsenie, dar sunt private şi nu vreau să le dau pentru că ne afectează pe noi. În ele ne certa de multe ori. Eu vroiam să fiu model de viaţă pentru copiii pe care-i educam şi, uneori, „săream calul“. Mă coafam într-un anumit fel şi altele… eram tânără pe atunci, dar aşa mă certa… aşa mă certa. ..
*
După moartea soţului meu nu am mai putut face serviciu şi a trebuit să plec din casa parohială în casa celor doi bătrâni care nu mai fusese locuită demult şi arăta groaznic. Cu trecerea timpului îmi făcusem multe datorii, dar de câte ori ridicam ochii spre cer primeam ajutor. Nu vroiam să cer ajutorul copiilor. Când mi-a fost cel mai greu, eram în curte, am strigat la Părintele Arsenie şi, în nici 24 de ore, am primit de la o prietenă din Germania -care nu avea de unde să ştie că eu o duc greu- 100 de mărci cu care am plătit 2-3 facturi din urmă.
Mutându-mă aici singură nu mi-a fost frică niciodată, deşi ştiu că frica e soră cu moartea. Nu am avut nici un minut starea de frică, de incertitudine, atunci, când am fost în cele mai grele clipe ale vieţii.
*
Penciu Georgeta (Făgăraş):
Bunica mea povestea foarte des de Părintele Arsenie. Foarte multă lume din jurul Făgăraşului mergea la Mănăstire la Sâmbăta pentru Sfânta Liturghie. Un om cu căruţa cu cai a mers şi el; a lăsat calul la marginea pădurii, cu hamul pe el, legat de car şi a venit să asculte Sfânta Liturghie. Când a revenit la car şi-a găsit calul fără ham; s-a întors înapoi lângă altar; a aşteptat să se termine slujba şi apoi i-a spus Părintelui Arsenie că i-a furat cineva hamul de pe cal. Părintele a întins o privire peste toată lumea care era adunată şi dintre toţi a arătat cu degetul o persoană căreia i-a spus: „Du-te, mă, şi dă-i hamul din carul tău că-i acoperit cu pătura“. Şi aşa a fost.
*
La vârsta de 7 ani am mers cu părinţii mei la Drăgănescu, unde picta Părintele. Am început să mă joc şi să alerg prin curtea bisericii. La un moment dat Părintele mi-a văzut dinţii care erau foarte cariaţi. Mi-a întrebat părinţii dacă mănânc lapte, mama spunându-i că da. Părintele a zis: „Da, dar nu mănâncă lapte de vacă“. Mama i-a spus că mănânc de bivol pentru că aveam acasă bivoli. Părintele a spus că trebuie să mănânc lapte de vacă -un litru pe zi- pentru că acesta are cel mai mult calciu care se fixează în dantură şi în tot corpul pentru toată viaţa. Părintele s-a întors spre tata căruia i-a spus că trebuie să meargă acasă şi să cumpere vacă, chiar dacă va trebui să vină cu ea pe jos. I-a dat de înţeles că o va găsi la o distanţă destul de mare.Aşa a şi fost:a cumpărat-o de la o distanţă de 20 km. Numai după ce şi-a dat seama că trebuie să vină de la acea distanţă şi-a dat seama de ce 1-a atenţionat Părintele în acest sens. Am băut timp de un an l litru de lapte şi am observat după câteva luni cum dinţii se curăţă şi într-un an de zile mi s-au curăţat toţi dintii şi nu am mai avut probleme.
*
La 12 ani (când am trecut din clasa a IV-a în clasa a V-a) nu am mai mers la şcoală în Gura Văii, ci în comună. Toamna am mers la practică agricolă şi apoi am făcut hepatită şi am rămas cu dureri mari de ficat. Când părinţii mei au auzit că Părintele e tot la Drăgănescu am mers acolo. Când am ajuns era plin de lume şi Părintele se plimba prin biserică, prin faţa la toată lumea, se uita la fiecare persoană în parte; cu unii stătea de vorbă de faţă cu toată lumea, cu alţii nu; punea persoanele din biserică să-şi mărturisească păcatele de faţă cu toată lumea pentru ca cei aflaţi în biserică să înveţe şi din problemele altora şi erau mulţi în biserică care aveau aceleaşi probleme. La un moment dat Părintele s-a aşezat într-o strană, într-un colţ al bisericii şi a început să vorbească cu fiecare în parte. Când ne-a venit rândul eu şi mama ne-am dus în faţa sfinţiei sale, mama a început să plângă şi i-a spus că aveam hepatită, că mă doare foarte rău ficatul şi nu-mi mai trece. Părintele i-a spus mamei ca cel mai tare mă afectează orele pe care eu dimineaţa nu le dormeam, de la 5 la 7 dimineaţa, care, a spus dânsul că sunt cele mai odihnitoare ore pentru un copil (nu le dormeam pentru că trebuia să merg la şcoală cu autobuzul de 5). Mama i-a spus Părintelui că dacă o să mă mute la şcoală în Făgăraş nu are cine să mă ţină şi nu am unde să stau. Dar tatăl mamei stătea în Făgăraş… Şi Părintele a întrebat-o: „Unde stă tatăl tău?“. Mama a răspuns uimită că în Făgăraş. Părintele i-a spus că o să mă ţină bunicul meu până o să ne cumpărăm un apartament; fiindu-i nepoată de gradul întâi mă putea lua în spaţiu şi astfel puteam să merg la şcoală în Făgăraş. Oraşul era închis pe vremea lui Ceauşescu şi nu aveai voie să intri în oraş decât dacă te lua cineva în spaţiu. Părintele a continuat spunând ca mama să meargă acasă şi să-i spună soţului să facă cerere ca să cumpere apartament, însă apartamentul să-1 ia proprietate personală, nu cu chirie. Mama i-a spus Părintelui că soţul ei e singur la părinţi, tatăl lui e mort, mama lui e singură în Gura Văii şi nu o să fie de acord niciodată să plece de acolo. După aceasta Părintele s-a întors spre mine şi mi-a spus să merg acasă şi eu să-i spun tatălui meu căci pe mama nu o va crede. Mi-a spus să-i spun să luăm apartament şi să ne dea (pe mine şi pe surorile mele) la şcoală în Făgăraş pentru că, dacă nu, din acea hepatită o să dau în diabet şi o să mor. Apoi ne-a binecuvântat şi am plecat din Drăgănescu.
Ne-am întors acasă pe la 12 noaptea şi mama le-a spus ce a zis Părintele, dar nu au crezut-o. Eu m-am apropiat de el şi i-am spus exact ceea ce mi-a spus Părintele. Tot Părintele mi-a spus să-i spun că va veni vremea când acest apartament îl va plăti cu câteva salarii şi că nu o să rămână copiii lui datori. După 1 an după ce a cumpărat apartamentul tata era foarte stresat şi zicea că nici nepoţii lui nu o să-1 achite pentru că apartamentul fusese luat în rate pe 30 de ani. Urma să termine ratele în 2010. L-a achitat în 1992 cu 3 salarii, exact aşa cum i-a spus Părintele.
*
La 14 ani am fost iarăşi cu mama la Drăgănescu; unde curtea bisericii era plină de făgărăşeni, de femei din Viştea de Jos, care şi în ziua de astăzi merg la Prislop şi fac ce trebuie pentru parastasele Părintelui. La un moment dat, pe la ora 10 a ieşit Părintele din biserică şi a strigat: „Făgărăşencelor împrăştiaţi-vă şi luaţi-o pe sub râpă pe câmp pentru că securiştii au plecat din Bucureşti să ajungă aici. Când vor ajunge o să aibă treabă cu voi şi o să vă bată“. Toată lumea a început să se împrăştie, inclusiv noi. După vreo jumătate de oră, mergând noi pe câmp (cumva paralel cu şoseaua) am văzut maşinile securităţii, 4 maşini negre care se îndreptau spre biserică. După care, la vreun sfert de oră, aceste maşini se întorceau la Bucureşti. Vreo 6-7 persoane, între care şi eu cu mama mea, ne-am întors înapoi la biserică; am stat în curtea bisericii după crucile de acolo. Părintele a explicat clar că nu vrea să vorbească cu nimeni pentru că securitatea 1-a supărat şi nu vrea să facă greutăţi celor care eram acolo. Eu, copil fiind, am încercat să mă apropii de biserică. Părintele picta unul dintre geamurile bisericii şi, la un moment dat, a deschis geamul şi m-a întrebat: „Ce vrei, mă?“. Am zis: „Părinte, vă rog să mă ajutaţi să ajung cu bine acasă şi vreau să vă întreb dacă bunica mea să se opereze sau nu că mai are încă 6 operaţii la burtă şi nu ştie ce să facă“. Părintele s-a uitat la mine şi a zis: „Mă, să-i spui aşa: dacă vrea să mai trăiască şi să te vadă pe tine şi pe sora ta mireasă să se opereze. Dacă nu vrea să mai trăiască să nu se opereze“. Bunica s-a operat şi a mai trăit până după ce ne-am căsătorit noi.
*
Părinţii mei au fost la o nuntă în Şercăiţa (satul natal al mamei) şi pentru că eram rude apropiate mama a participat cu 3 zile înainte la ajutor la nuntă. Într-una din zile a mâncat 2 ochiuri, ouăle find ţinute într-o zeamă de var ca să ţină mai mult. Aceste ouă i-au afectat tot organismul, în special ficatul. După nuntă, la vreo 2-3 zile, mama făcea niste crize asemănătoare cu cele de epilepsie. Sâmbăta s-a deplasat împreună cu tata la Bucureşti la Drăgănescu, la Părintete Arsenie. L-au găsit pe Părintele pictând. Când au intrat pe uşa bisericii Părintele şi-a îndreptat privirea spre ei şi a strigat către mama: „Ce zic doctorii din Făgăraş ca ai, mă?“. Mama i-a răspuns: „Epilepsie, Părinte“. Dânsul a zis: „Mă, ăştia te omoară cu zile. Nici ei nu ştiu, dar nici tu nu ştii. Ştii de unde ţi se trage ce ai?“. Mama a zis: „Nu ştiu, Părinte“. Părintele a zis: „Adu-ţi aminte când ai fost la nunta asta la tine acasă, ai mâncat două ochiuri?“. „Da, Părinte, am mâncat“. „Ochiurile pe care le-ai mâncat au fost ouă băgate în var. Să te duci să-i spui celei pe care le are să le arunce pe toate ca să nu mai îmbolnăvească şi pe alţii. Tu ai fost mai sensibilă şi ţi-a îmbolnăvit ficatul. Ficatul tău fiind foarte bolnav nu-şi mai poate reveni şi nu se mai poate regenera decât dacă mai faci un copil“. Apoi s-a uitat la tata şi i-a spus: „Dacă vrei ca fetele tale să aibă mamă în continuare trebuie să mai faci încă un copil căci numai aşa i se va regenera corpul“. Tatăl meu a zis că dacă asta e situaţia o să mai facă un copil. La care Părintele i-a spus că şi a treia va fi tot fată, deşi tata îşi dorea un băiat. I-a spus că poate să fie mulţumit de fete pentru că-l vor asculta şi vor fi în jurul părinţilor. Au mai avut, într-adevăr, încă o fetiţă, căci suntem trei surori. Mama şi-a revenit şi e sănătoasă.
*
Pe la 17 ani, la sfârşitul clasei a IX-a şi începutul clasei a X-a, eram foarte hotărâtă să dau la Academia de Poliţie. La sfârşitul clasei a XI-a, împreună cu o prietenă, ne-am deplasat la Bucureşti şi am ajuns la Drăgănescu să vorbim cu Părintele… Când am ajuns la poarta părintelui Bunescu erau în curte 4 câini care săreau pe gard şi lătrau foarte tare. Părintele Arsenie a ieşit din casă şi a zis: „Haideţi, mă, în casă; că asta nu-i oră să veniţi să mă căutaţi. Habar nu aveţi unde aţi venit şi câţi oameni răi sunt până aici. Aţi ajuns aici şi o să ajungeţi şi înapoi, dar de vorbit nu trebuie să vorbiţi cu nimeni“. Am intrat în casă şi prietena mea i-a relatat nişte probleme din familia ei, după care eu i-am spus Părintelui să mă ajute şi să mă lumineze pentru că vreau să dau la Academia de Poliţie. S-a uitat la mine lung şi apoi mi-a spus foarte răspicat: „În poliţie şi în armată se execută şi nu se discută“. Am zis: „Da, Părinte, ştiu“. Dânsul a zis: „Nu ştiu dacă ştii. Cred că nu ştii“. Mi-a spus că dacă vreau ascult, dacă nu să fac ce vreau, dar că mă sfătuieşte aşa: „Dacă vei intra în Poliţie, pentru că ai firea respectivă şi faci faţă la chestiile astea, te vor băga la spionaj. Dar în spionaj nu vei face faţă pentru că eşti crescută într-o familie credincioasă şi crezi în Dumnezeu“. I-am spus Părintelui că vreau să dau la Academia de Poliţie, nu la spionaj. Părintele a zis: „Ţi-am spus că n-ai înţeles sau nu-ţi dai seama? În poliţie se execută şi nu se discută. Deci ori vrei ori nu vrei, acolo te bagă. Ei o să-ţi dea o misiune pe care tu va trebui să o îndeplineşti. La un moment dat îţi va spune că trebuie să împuşti pe cineva, ei, tu nu-1 vei putea împuşca. Dacă tu nu-l împuşti pe acela, alţii te împuşcă pe tine. Ori execuţi, ori vei fi executată“. Părintele m-a întrebat de ce nu dau la Drept. I-am spus că acolo, la Poliţie, am vrut să dau. Părintele a zis: „Dacă înveţi, poţi să intri la orice facultate din ţară… Poţi să nu faci facultate şi te vei descurca şi aşa, nu vei muri de foame“. Am venit acasă şi m-am hotărât să nu mai dau, i-am dat ascultare Părintelui şi nu-mi pare rău. M-a binecuvântat şi tot timpul a avut grijă de mine şi chiar nu am avut nevoie de facultate ca să trăiesc. Binecuvântarea Părintelui a făcut cât 7 facultăţi. Am moştenit două rude mai puţin apropiate din Bucureşti şi eu zic că asta a fost numai prin binecuvântarea Părintelui. De când m-a binecuvântat sfinţia sa, nu pot să-mi bat joc de cineva, nu pot să înşel pe cineva pentru că mă gândesc că-i păcat şi pentru că Părintele m-a ajutat să merg mai departe şi mi-a dat de toate şi sănătate şi copii şi case şi bani. Datorită corectitudinii m-a ajutat să am tot ce-mi trebuie, bineînţeles că prin muncă.
*
Scrisori şi îndrumări de la Părintele Arsenie
Tată Părinte Dumitre,
„Mi-a scris Didina şi mă determinase ca să dau pe la frăţiile voastre. Poate că aş fi chiar mers de la Braşov, dar acum, mai nou, m-a sfătuit siguranţa să stau acasă, adică la mănăstire, încât nici la Braşov nu mă mai duc.
Mi-a spus nevasta lui nenea Victor că tare v-aţi făcut credincios cu beteşugul ăsta şi că vă tot necăjiţi să aflaţi numele cetelor îngereşti. Iată, vi le trimit şi fotografiate, după zugrăveala catedralei din Sibiu.
Vezi, tată, cum e: când se betejeşte trupul, se însănătoşează sufletul. Tot e un câştig ştiu că tare doreşti să ne întâlnim. Poate că, totuşi, ne-om întâlni.
De bine la toţi şi tot respectul ostenelii frăţiei tale!“
M. B.
22. XI. 48
Arsenie
Ierarhia cerească după Dionisie Areopagitul
Prima triadă (cea mai aproape de Dumnezeu)
1. Tronurile (sau Scaunele)
2. Heruvimii (cei cu ochi mulţi)
3. Serafimii (cei cu câte şase aripi)
A doua triadă
1. Începătoriile
2. Puterile
3. Stăpâniile
A treia triadă
1. Domniile
2. Arhanghelii
3. Îngerii
De toate nouă cete îngereşti. Ceata a doua, a lui Lucifer, a căzut. Locul ei se întregeşte cu preoţii şi călugării care grijesc de mântuirea lor.
Maicii Teoctista bolnavă
Suferinţa acceptată, smerită, face din lazării acestei lumi un lazăr din sânul lui Avraam încă din lumea aceasta.
Numai când vei ieşi din trup şi când va suna trâmbiţa de judecată, atunci vei vedea pentru câţi şi pentru cine ai răbdat şi atunci se va sfârşi orice durere şi suferinţă.
Prin acestea ce rabzi îţi împlineşti făgăduinţele şi îţi faci iadul de aici de pe pământ, de care te va scăpa Dumnezeu dincolo, pe tine şi pe toţi din neamul tău.
Ţi-am spus că altcineva murea demult în locul tău, dar dacă tu rămâi în viaţă e semn sigur că un rost nevăzut de tine te ţine în viaţă şi în aceste condiţii de necrezut, şi asta e călugăria ta.
Prin secetă sufletească au trecut şi sfinţii, a trecut şi Iisus pe Cruce, când a zis despre părăsire, dar nimeni nu a fost părăsit. Uscăciunea sufletească nu e o deznădejde, ci e una din nevoinţele cele fără de voie; cu mult mai mult se spală sufletul cu ostenelile cele fără de voie.
Şi nu uita că Iisus a fericit pe săraci, pe Lazări şi pe smeriţi.
*
Câteva din sfaturile Părintelui Arsenie
- Prin discreţia evlaviei se pot evita multe conflicte de familie. Actul de evlavie este ceva ce priveşte numai sufletul şi pe Dumnezeu; nu trebuie arătat în public şi nici propovăduit decât de cei care au poruncă de la Dumnezeu să vorbească. Ce să vă fac dacă nu ştiţi să vă acoperiţi evlavia voastră?
- Dacă aveţi necazuri în casă, în familie, strigaţi la Maica Domnului, lăsaţi gospodăria voastră în grija Maicii Domnului.
- Citiţi Noul Testament mai des. `
- Când nu vă înţeleg soţii voştri vorbiţi mai puţin cu ei despre Dumnezeu, dar vorbiţi mai mult cu Dumnezeu despre soţii voştri.
- Păcatele sunt ţinute în dublă evidenţă, se înscriu de Cer, dar se înscriu şi în urmaşi (în sămânţa de om).
- Când un bărbat a venit îndurerat că-i moare soţia (ambii credincioşi vechi ai Părintelui) i-a zis, mângâindu-1: „Lasă, mă, că ai s-o vezi în curând“. Bărbatul, ca să se îndrepteze, a întrebat: „Dar după ce am s-o cunosc acolo pe soţie…“ Părintele a privit în zare şi i-a zis: „În viaţa de dincolo oamenii se vor cunoaşte după dragoste; cei ce s-au iubit după Dumnezeu vor fi aproape unii de alţii şi aproape şi de Dumnezeu“.
- Când era amărât de relele noastre, zicea: „Toţi profesorii se bucură când elevii lor promovează; numai că unii au rămas tot la buchia cărţii (clasa I)“.
*
Prof. Fl. Ghiţescu (Braşov):
Îndrumări de la Părintele Arsenie
„ Există Rai şi iad“, sunt primele cuvinte pe care le-am auzit spuse de Părintele Arsenie, rostite cu o voce puternică şi care nu admitea replică, în ziua de 1 iulie 1946. Mi s-a părut un răspuns la nedumerirea mea în privinţa acestor două noţiuni: iad şi rai, post mortem, pe care nu le puteam concepe nici ca o grădină frumoasă, nici ca un râu de foc, reprezentând fericirea şi nefericirea veşnică.
Cu această afirmaţie categorică şi-a început Părintele Arsenie seria de predici ţinute zilnic, uneori şi de două ori pe zi, între 1 şi 20 iulie, de la altarul din pădurea Mănăstirii Sâmbăta.
Părintele hotărâse să ţină aceste predici în special pentru intelectuali, iar pe ţărani îi sfătuia să plece să-şi vadă de gospodăriile lor, căci, zicea Părintele: „Cu un intelectual am mai multă bătaie de cap decât cu o mie de ţărani“. Aceste predici pe care le ascultau fascinaţi, au fost o adevărată şcoală revelatorie de spiritualitate creştină pentru majoritatea ascultătorilor, creştini prin tradiţie şi Botez, dar nu şi prin înţelegerea mesajului lui Hristos în viaţa veacurilor pământeşti. Lipsa de înţelegere şi, mai ales, de acceptare fără cârtire a învăţăturilor vieţii. La întrebarea: De ce este atâta suferinţă în lume? Părintele a răspuns răspicat: „Evaziune de la suferinţă nu cunosc: şi Hristos a suferit. Rabdă!“. Răspunsul era clar: Hristos a suferit ca Om, nu ca Dumnezeu, deci, şi tu, omule, poţi răbda şi nu crucificat, toate celelalte dureri fizice sau morale, îndurate fără cârtire sau deznădejde.
La întrebarea: Unde este bunătatea, că n-am întâlnit-o? A răspuns: „Priveşte la lipsa de armonie a corpului omenesc, la disproporţia lui“. Părintele nu dădea totdeauna răspunsul direct pe care-1 aşteptai, ca să te oblige să-ţi macini singur creierul sau prin atenţia acordată celor din jurul tău. Am înţeles bine răspunsul la această întrebare după ce am citit în biblioteca mănăstirii un studiu făcut de dr. Reiner, profesor de anatomie estetică la şcoala de Belle Arte al cărui student fusese şi Părintele Arsenie. În această specialitate profesorul studiase relaţia dintre trăirea interioară şi fizic. Ca exemplu care folosise figura Părintelui Arsenie, studentul său, impresionat, probabil, de perfecţiunea trăsăturilor fizice ale tânărului student.
În acest studiu, profesorul spunea că cele două părţi ale figurii omului se deosebesc, dreapta de stânga, prin expresia ochilor şi prin forma falcii inferioare. Un cunoscător atent vede şi expresia ochiului drept bunătate, milă, modestie; dimpotrivă, în cel stâng vede egoism, cruzime, ambiţie. Formând o figură din două, o figură din două părţi de dreapta, aceasta va exprima nobleţe sufletească şi spiritualitate. Dimpotrivă, cea făcută din două părţi de stânga va exprima trufie, ambiţie, materialism. Forma celei din dreapta va fi prelungită, a celui din stânga fălcoasă, bătăioasă. Formele acestora sunt consecinţa trăirii interioare a individului respectiv: de o parte generosul, smeritul, spiritualizatul, de cealaltă parte ambiţiosul, crudul, materialistul: aşa mi-am explicat de ce Părintele ne fulgera cu privirea când ne revedea după un timp de absenţă. Ce fel de viaţă dusese între timp?
Era un vizionar, un profet. Dar, dintr-o singură privire ce-ţi arunca ştia totul despre tine şi ce te aşteaptă. De exemplu: domniţa Ileana venea deseori la Mănăstirea Sâmbăta, iar Părintele stătuse câtăva vreme la Bran în vara acelui an, în preajma castelului şi o vizita pe domniţă şi familia ei. Ne-a spus odată, spre marea noastră uimire, că „şi ea va îmbrăca haina aceasta“. Şi, iată, că acum avem pe Maica Alexandra în persoana domniţei Ileana.
Ce sfaturi folositoare dădea existenţei noastre lumeşti, trăită de noi cam la voia întâmplării, sfaturi pline de înţelepciune, dar şi de realism spiritual, precum şi de dorinţa de a trăi în Duh şi adevăr!
În privinţa călătoriei la Ierusalim a spus: „Ierusalimul este peste tot pământul“.
- „Când ai conştiinţa curată să nu te temi niciodată de nimic!“
- „Să renunţi la plăcerile tale pentru a face bucurie altcuiva“.
- „Să nu vorbeşti niciodată despre proiectele tale, căci cel rău ştie doar ce vorbeşti nu şi ce gândeşti şi ţi le nimiceşte“.
- „Când un om face ceva cu intenţii bune trebuie să iasă bine“.
- „Să nu faceţi spiritism!“
Părintele avea şi atitudini de neînţeles pentru noi faţă de anumite persoane. Pe unele, pur şi simplu, le ignora. O învăţătoare spunea că n-a privit-o niciodată şi nu i-a adresat nici un cuvânt. Altora le spunea să nu mai fie cum au fost, cazul unei persoane care se ocupase de budism şi de tehnica yoga. Părintele i-a interzis să mai vină, spunând că „se ocupă şi cu altă religie“. În schimb, o maică evlavioasă şi cu multă însuşire de valoare şi cultură, dar care sub o anumită influenţă se rătăcise oarecum de la anumite percepte ortodoxe, îl preocupa şi vroia să o revadă, dar ea îl evita. Când, însă, a revăzut-o după mai mult timp, i-a spus: „Mă gândeam cum voi da eu odată, acolo sus, socoteală de tine?“. A spovedit-o şi ea a revenit.
Minuni? Totul în preajma Părintelui era minune. În afară de ceea ce numim noi, oamenii, minuni. Totuşi, o atare minune a făcut-o Părintele cu fiica mea, fetiţă de 10 ani care în urma băilor reci făcute în apa rece a iazului, s-a îmbolnăvit grav, fară posibilitatea de îngrijire medicală. În seara zilei de 15 august „Adormirea Maicii Domnului“, când am împărtăşit-o dusă pe braţe şi inconştientă, 1-am rugat pe Părintele Arsenie să vină s-o vadă. M-a privit cu milă şi mi-a spus: „S-o lăsăm să se odihnească“. A fost prima noapte, după multe zile şi nopţi nedormite în mare fierbinţeală şi agitaţie, când s-a odihnit liniştită. A doua zi era ca un nou născut, spre mirarea tuturor şi, mai ales, a unei doctoriţe care era printre noi şi o tot consultase, spunând că acum nu mai are nimic, iar înainte fusese în stare foarte gravă. Au mai fost şi alte cazuri de vindecări minunate.
Cei 16 km de la gară la mănăstire îi faceam pe jos, pe atunci nu erau curse, pe ploaie, zăpadă, zăpuşeală, uneori ne descălţam în praful şoselei cu cea mai mare plăcere, ştiind ce oază de pace binefăcătoare ne aşteaptă la mănăstire. Că Părintele Arsenie era un ales din pântecele maicii sale reiese şi din povestirea pe care mi-a redat-o mama lui. Pe când era însărcinată cu Părintele, a visat că pe pântecele său se aflau cuvinte scrise cu litere strălucitoare de aur, dar, zicea: „păcătoasa de mine nu le-am putut citi“. Era o femeie simplă, dar plină de evlavie şi smerenie.
După prima etapă de pelerinaje la Mănăstirea Sâmbăta, care a durat câţiva ani, a urmat cea de-a doua, la Mănăstirea Prislop, unde acum se odihneşte Părintele nostru venerat şi, apoi, cea de-a treia şi ultima, la biserica din satul Drăgănescu. Dintr-o bisericuţă săracă a realizat un monument de artă picturală şi evanghelizare creştină. Privind-o, e o încântare şi pentru ochi prin perfecţiunea execuţiei şi frumuseţea coloritului, cât şi pentru suflet, prin felul prezentării vieţuirii creştine. Avem în ţară multe biserici frumoase, dar biserica Sfântul Nicolae din Drăgănescu este şi va rămâne unică. O persoană cam indiferentă în materie de credinţă când a intrat în biserică ca s-o viziteze a rămas uimită şi a exclamat: „Parcă sunt în paradis!“Această exclamaţie e şi un fel de răspuns la nedumerirea noastră în felul prezentării cu mintea noastră greoaie a raiului şi a iaduiui. Trăim zilnic iadul fără să ne dăm seama, dar raiul?
Doamne, Tu iubeşti poporul nostru, căci şi acum în vremuri de restrişte, Tu ne-ai trimis pe unul din sfinţii Tăi, pe Sfântul Părinte Arsenie, să ne lumineze calea, să ne scoată din bezna păcatelor şi a neştiinţei. Cum să-Ţi mulţumim? Amin
*
Cu Părintele Arsenie în Grădina Maicii Domnului
Letiţia Suciu, Anca Şancu ş.a. (Dumbrăveni):
În ajunul Crăciunului, de Naşterea Domnului, am ajuns la Drăgănescu, împreună cu mai multe femei, şi la familia preotului Bunescu, 1-am aşteptat pe părintele Arsenie, care a intrat în cameră cu o colindă frumoasă, care şi în ziua de azi îmi este întipărită, deşi aveam 17 ani. Am servit masa împreună cu dânsul. A văzut-o pe mama mea, legată la faţă. Avea un furuncul. I-a zis părintele: „De ce vii cu medicamente şi cu aşa ceva la mine? Când vin, de la mine toţi se întorc sănătoşi“. După un timp, dânsa s-a desfăcut, dânsul i-a dat cu ceva şi când am ajuns acasă, pur şi simplu a doua zi nu a mai avut nimic, fără nici un medicament. Atunci am văzut minunea şi puterea părintelui Arsenie.
Când am terminat liceul, în 1976, am fost cu mama şi cu maica Anastasia de la Râmeţ. Povestea cu dânsul şi dânsul picta. La fiecare îi spunea în faţă tot: şi cum te cheamă şi tot. Când am intrat eu cu mama, a zis: „Voi amândouă, n-o să fiţi binecuvântate de mine până la sfârşit. Când toată lumea o să plece din biserică, voi o să fiţi binecuvântate şi o să vă spun de ce aţi venit“. Altă dată am fost cu mama, şi Părintele a văzut-o slăbită de puteri şi bolnavă. I-a zis, din cauza unor canoane date de preoţi; ea marţea şi vinerea nu mânca absolut nimic. I-a spus: „Tu, posturile sunt date de legea lui Dumnezeu, şi cât poţi ţii, şi să te rogi la Dumnezeu, că dacă nu, te rogi la Dumnezeu degeaba ţii canoanele. Dar e vorba şi de sănătatea ta. Că dacă nu îţi vezi de sănătate, nu ajungi la 40, hai să zic 50 de ani. Dar posturile ce ţi le-a dat, canoanele, să nu le mai ţii niciodată, că corpul tău este slăbit şi nu mai face faţă, mai ales că şi lucrezi munci grele. A fost greu, să nu bei apă în iulie“. I-a venit bine vorba, că mergea la sapă vara…
Altă dată, când am fost la Părintele, am avut ocazia să ne întoarcem de la Drăgănescu la Bucureşti împreună, cu acelaşi autobuz. Dânsul a spus, de câte ori mergeam: „Aveţi grijă că îmi, faceţi necazuri. Nu mai veniţi, nu mă mai căutaţi, deşi vreţi să fiţi cu mine. Dumnezeu ştie că sunt cu voi, dar nu mă mai căutaţi. Lăsaţi-mă că am destule greutăţi, nu vedeţi că la intrarea în comună vă asteaptă? Lăsaţi-i să-şi facă datoria“. Întorcându-ne de la Drăgănescu, a zis că ne întoarcem cu acelaşi autobuz, dar a spus: „Nu mă cunoaşteţi, nu vă cunosc, nu ne uităm unul la celălalt“. Totuşi, după ce am coborât, a venit şi ne-a binecuvântat şi ne-a spus: „Aveţi grijă că ne faceţi mare necaz, ceilalţi din jurul vostru vă urmăresc“.
Înainte de a se sfârşi zilele, la părinte a fost o verişoară, şi i-a spus: „Vezi că eu mor, şi nu trece mult timp, şi în România va fi vărsare de sânge“. A trecut numai trei săptămâni şi a început Revoluţia. În toată ţara mulţi tineri şi-au pierdut viaţa.
*
Părintele a spus că avea nevoie de nişte bani, când i-a scos din mănăstire. Avea nevoie de 20.000 de lei. A venit la noi să-i dăm. Noi voiam să ne facem casă, dar am zis că nu o să mai facem casă, că o să-i dăm. Dar soacra a spus: „Cum o să-i dai la un om necunoscut? şi fără scrisoare. Te duci să-i duci prin pădure, iese cineva şi îţi dă în cap“. După trei zile ne-am dus, dar nu a vrut să-i mai primească până nu mergem la el să-1 cunoaştem. Apoi s-a tot dus la Bucureşti, şi numai a treia oară l-a cunoscut şi a zis: „Tinere, ce vrei de la mine?“. „Părinte, am auzit că aveţi nevoie de bani“. El i-a zis: „M-ai căutat ca pe acul în carul cu fân… Dar cum să dai banii, fără scrisoare, prin pădure?“. Tot ce a vorbit soacra acasă, tot a ştiut. În acel an ne-am ridicat casa, am avut mare spor la toate. Am primit putere mare de la dumnealui; ajutor mare. Pe urmă am început cu copiii de am mers la dumnealui; copiii au avut mare încredere în dumnealui. Şi am rămas buni prieteni până în ceasul de a ajuns, de a trecut la cele veşnice.
După moartea băiatului am mers la Bucureşti, n-am apucat să-i spun de ce am mers. Mi-a spus el: „Tu numai acum ţi-ai adus aminte de mine, când v-a cutremurat cutremurul acesta mare? Dacă veneai la mine, muşcam din bărbatul tău sau vă făceam ceva rău? Vă feream de alte rele“. Şi atunci mi-a spus: „Dacă veneai atunci, puteam să-ţi spun mai multe, dar tu eşti prea distrusă“. Şi am zis: „Părinte, nu-1 mai am, nu-1 mai am. Ce să fac pentru sufletul lui?“. „Nimic absolut. El şi-a luat cununa muceniciei. Cine l-a omorât, i-a luat păcatele. Acesta va fi rugător fierbinte pentru tot neamul vostru“. Pe urmă a spus că „Băiatul a fost un mugure care a înmugurit aici pe pămănt. Când era să se deschidă, nu mai era locul aici, că şi în cer e nevoie de oameni tineri, nu numai de bătrâni. Acolo e judecata dreaptă, aici pe Pământ e judecata strâmbă. Acolo o să fie dreptate, acolo nimeni nu o să mintă. Acolo totul merge cu ce ai făcut aici pe pământ. Dacă dai un pahar de apă la un străin, şi acela îţi este socotit şi o să-l ai dincolo. Să faci milostenie, să te rogi la Dumnezeu, şi atunci ajungi în locul cel bun“.
*
Să vă mai spun ce mare e puterea lui: eram gravidă în luna a şaptea, şi Părintele mi-a spus: „Tu o să ai o fetiţă“. Atunci nu erau ecografe, nu era nimic. Aşa a şi fost. Şi a spus: „Aceasta are să fie binecuvântată de Dumnezeu“. Şi aşa a şi fost-binecuvântată, că eu nu am avut probleme cu ea niciodată. Învăţa bine, a fost cuminte, cu credinţă în Dumnezeu. Toate le-a avut.
*
Pe urmă ne-a povestit lelea Dâmboiu, care a visat noaptea că trebuie să meargă la părintele la închisoare, să-i ducă şapte bucăţi de pânză albă, o pâine şi o bucată de slănină. Să taie felii pâinea şi slănina. S-a dus, şi când a ajuns, i le-a băgat uşor. Şi i-a spus: „Tu să te întorci repede, să nu-ţi întorci capul înapoi, că o să tragă după tine“. Pe toţi paznicii i-a adormit. Când o ieşit din curtea închisorii, s-au trezit paznicii, şi au început să tragă. Ea s-a dus mai încolo, speriată, şi nu s-a mai văzut.
La mormânt, măicuţele mi-au zis: Ce credeţi, noaptea două căprioare vin şi se culcă lângă mormânt: una aşa şi una aşa, şi păzesc mormântul. Şi când se face dimineaţă, şi urcă în sus măicuţele, ele se scoală şi pleacă. Două căprioare, în fiecare noapte, stau la mormânt la părintele. Toate lucrurile sunt binecuvântate de Dumnezeu şi de Părintele.
La Sâmbăta, la mănăstire, era un cântăreţ îndoit de credinţa părintelui. Şi într-o duminică sau o zi de sărbătoare, a ieşit afară să slujească la altarul de afară. Şi cântăreţul 1-a văzut pe părintele în flăcări, până la genunchi, şi atunci a început să strige. Şi dumnealui 1-a oprit, şi i-a zis: „Nu striga!“.
Mama lui badea Ionel îl certa pe badea Ionel-că mergea tot timpul la mănăstire. Îşi vindea vaca din grajd când era mănăstirea năcăjită. Mergea cu calul, de trăgea lemne din pădure, mergea călare până acolo. Într-o zi i-a zis părintele: „Măi, de pe Târnava Mare, să stai trei zile aici, să tragem lemne cu calul“. A zis: „Vai, dar mama nu ştie!“. I-a spus: „Am să-i dau un telefon. Până ajungi tu în vârful muntelui, îi dau telefon“. Când a ajuns cu calu1 în vârful muntelui, i-a spus părintele: „Am vorbit cu mama ta“. Badea Ionel era pus la îndoială, cum nu erau nici fire de curent, nici telefon. Cum a putut vorbi? „Stai liniştit că am vorbit cu mama ta“. Când a ajuns acasă, i-a spus maică-sa: „Măi, am vorbit cu Părintele tău! M-am pus să-mi zic rugăciunile seara, şi din icoană a coborât şi a spus: Să nu-l aştepţi pe Ion că e cu treburi la mine“. De atunci, mama lui a început să creadă în puterea părintelui şi în ajutolul părintelui.
Ce să vă mai spun? Ar fi multe, multe de spus, Sfinţia Sa făcea minuni mari. S-a dus o femeie la Sfinţia Sa, şi era tare nervoasă, şi nu avea răbdare să se termine slujba. Dumnealui din altar a simţit că nu are răbdare femeia şi le-a spus la oameni că femeia şi-a pierdut 20.000 de lei. El i-a spus: „Femeie, încetează cu nerăbdarea, că banii ţi i-ai pierdut. Trebuia fetele dumitale, amândouă, să-şi crească copii pe care nu au vrut să-i nască. Şi ăştia sunt banii cu care trebuia să-i crească. Şi nu o să mai aveţi spor în casă niciodată. Că copii aceia strigă că vor răzbunare asupra părinţilor“.
Bunica mea, când a auzit de părintele prima dată, s-a dus la mănăstire. Când a apărut părintele, s-a pus între bunica şi două femei, s-a aşezat să manânce cu ele. În faţă mai erau trei femei cu care a început să vorbeaseă. Mânca, lua câte o bucată şi se uita la femeile acestea. Şi zice la una: „Tu de ce ai venit aici?“. „Păi eu am venit Părinte, să vorbesc cu dumneavoastră“. „Du-te acasă, şi nu mai băga apă în lapte! Că tu vinzi laptele la aameni, şi îl dai la un om cu patru copii necăjiţi, şi îi iei banii pe apă“. La cealaltă îi spune: „Tu du-te acasă şi împacă-te cu soacra. Că tu stai în curte cu soacra şi nu vorbeşti nimic. Când te împaci cu soacra să vii aici“. La cea de-a treia îi spune: „Tu te duci de la un vecin la altul şi duci vorba din casă şi vecinii se ceartă toţi din cauza ta“. Şi toate au rămas cumva, aşa uimite, n-au mai zis nici un cuvânt şi s-au sculat şi au plecat. N-au mai stat acolo. A zis: „Când vă întoarceţi, şi faceţi ce v-am spus, atunci să veniţi să stau de vorbă cu voi“. La bunica mea i-a spus: ;,Tu ai venit să mă vezi, dar eu vreau să vorbesc. Că tu numai bine ai făcut. Pe toţi i-ai ajutat, şi eu vreau să te ajut. Când va trebui să treci dincolo, să ştii că te am lângă mine“. Şi atunci au zis femeile celelalte două, erau tot văduve: „Părinte, dar cu noi ce faceţi?“. „La fel ca şi ea. Că toate sunteţi cu inimă bună şi cu frică de Dumnezeu“. Când a plecat, bunica era foarte bolnavă. A stat trei zile acolo şi s-a simţit foarte bine. Când a venit acasă, a zis: „Sunt cea mai sănătoasă femeie de pe pământ! M-am dus bolnavă şi nu mă mai doare nimic şi pot să muncesc şi pot să umblu pe drum liber, că nu mai am nimic, nici o durere, nimic“. A venit cu.totul sănătoasă. Mama mea, care era foarte bolnavă, era gârbovă şi îndoită, cu cârja în mână, dar lucra mai mult decât una tânără. Mergea primăvara la Părintele şi cerea ajutor, apoi mergea toamna şi mulţumea la părintele. Şi i-a zis: „Tu, cât îţi trebuie şi câte zile ai, tu să lucrezi cât îţi trebuie, nimeni nu o să-ţi facă lucrul“.
Am copii care merg în străinătate. De câte ori le zic: „Dragii mamei, faceţi-vă cruce!“. Dar unul din ei zice: „Mică, eu de câte ori pornec la drum, chem pe Părintele în ajutor. Şi zic: părinte dragă, ajută-mă să mă întorc cu bine“. Pe urmă am încă un băiat care merge în străinătate; el tot aşa, îşi face cruce, şi la urmă zice: „Părinte, fii cu noi şi ajută-ne!“. Copiii toţi, sunt cu gândul la Părintele şi sunt mulţumiţi, şi suntem toţi cu darul părintelui; până în ziua de azi îi simţim darul, de acolo din cer, unde e dus, şi noi suntem aici cu necazurile pământeşti. Când ai un necaz, niciodată să nu plângi să zici: „Doamne, dă-mi putere să pot să-1 duc, şi dă-mi Doamne crucea pe care o am de dus, să mi-o pot duce, să nu mi-o ducă nimeni“. Să zici: Lasă că aşa îmi trebuie, nu să zici: Doamne de ce mi-ai dat? Dumnezeu ştie la fiecare ce îi dă. Şi dacă ai un necaz, fă-ţi Sfânta Cruce -arma împotriva diavolului, şi prin Sfanta Cruce se depărtează acela rău de noi
A murit Părintele şi ne-au sunat de la Sinaia maicile, să mergem la înmormântare. Am stat noaptea în genunchi, lângă sicriu. La unu noaptea am simţit un miros de smirnă care mi-a intrat prin nas, prin ochi, prin toate. M-am speriat, am întrebat pe o maică. „Aici s-a întâmplat ceva“, a zis. „Ţi-a dat părintele binecuvântarea“. Noi n-am dormit un an şi opt luni, până am ajuns la înmormântare la părintele. Din ceasul acela ne-am liniştit. L-a dus, l-a înmormântat, şi când să tragă pământ pe sicriu, ieşeau aburii ca de la un canal cu apă fierbinte: era smirnă şi tămâie. Toată lumea s-a umplut de smirnă şi tămâie. Şi atunci părintele Daniil a zis: „Nu ştiu dacă ştiţi pe cine am înmormântat. Am avut un om care umbla prin văzduh şi vorbea cu îngerii. Un om sfânt pe care l-am avut noi pe pământ“. Atunci toată lumea s-a mirat. Mi-a rămas în haină, un an de zile, mirosul de smirnă şi de tămâie. În dreptul mormântului, pe un copac mare, s-a format Sfanta Cruce, care arată tot puterea dumnealui şi semne pe care să le vadă lumea şi să le înţeleagă.
*
Apoi, la înmormântarea Părintelui, am vorbit cu mai mulţi oameni care 1-au cunoscut, şi au văzut faptele făcute. Am vorbit cu un gardian care stătea de pază, şi care vedea cum noaptea, când se ruga părintele, cădeau lacătele de pe uşă, se deschideau uşile, dumnealui era în flăcări până la genunchi, rugându-se. S-au speriat toţi, şi au adus pe alţii de au văzut. Toată lumea s-a speriat. A zis gardianul: „Părinte, trebuie să ne păzeşti dumneata pe noi, nu noi pe dumneata. Puteţi pleca, uşile vi se deschid“. Părintele a spus: „Eu îmi fac pedeapsa, eu nu plec de aici“.
*
Zicea: „Tu, dacă sunteţi doi sau trei inşi undeva, şi povestiţi de mine, eu sunt lângă voi şi eu vă ascult şi vă ajut“. Lelea Aurelia din Boiu ne spunea de multe ori că dumneaei a avut multe necazuri, dar de când l-a cunoscut pe Părintele, simţea necazul ca pita albă pe care o mănânci şi îţi cade bine. Aşa îi cădea necazul de bine, de nu-1 ducea greu, îl ducea foarte bine, că era cu ajutorul părintelui, şi cu puterea dată de părintele. Nu se înţelegea cu fetele, şi dumneaei se înţelegea cu străinii mai mult decât cu fetele dumneaei. A fost multă lume la dumnealui, unii au înţeles puterea dumnealui, unii nu au înţeles-o.
Dar acum, toţi care au fost odată sau de două ori la Părintele, şi ţin ce-a lăsat Părintele, toţi vor fi chemaţi dincolo şi ajutaţi de Părintele. Părintele ne spunea: „Tu, când am să fiu dincolo, am să am şi eu cuvânt acolo şi am să vă ajut“.
Nu ştiu cum să vă spun, dar când mergeai, îţi ştia gândul, îţi ştia totul. Când erau copiii mei mici, şi bunica mea, din prima pensie, le-a cumpărat, că începea şcoala, căciuliţe, s-a dus odată bărbatul meu la Părintele şi i-am spus: „Ia căciuliţele în geantă şi dă-le să le binecuvânteze părintele“. Dar bărbatul meu a uitat să le dea. Şi când să plece de la părintele, acesta i-a zis: „Măi, tu ai ceva acolo în geantă. Ce ai?“. Bărbatul meu zice: „Vai! Am uitat, am căciuliţele la copii“. „Dă-le aici să le binecuvântez, că tu când ajungi acasă şi pui mâna pe mâner la uşă, nevastă-ta îşi ridică capul de pe pernă şi te întreabă dacă am pus eu mâna pe ele“. Exact aşa a fost. Când a intrat în casă, prima vorbă a mea a fost: „A pus Părintele mâna pe ele?“. Atunci a rămas surprins. Zice: „Ştiam că asta mă întrebi, că mi-a spus Părintele“.
Copiii în şcoală toţi au mers bine, au fost binecuvântaţi, n-am avut probleme, n-am avut necazuri, că toţi au fost cu darul Părintelui. Mai ales fata, care crede şi acum, deşi e în străinătate, are mare dar de la Părintele şi mare încredere. Ea tot timpul îmi spune: „Vezi mică, Părintele scrie aşa“… Acolo unde s-a dus, oamenii străini sunt mult mai apropiaţi de Dumnezeu, şi prin depărtarea aceea mare, ei s-au apropiat de Dumnezeu şi de Părintele care îi ocroteşte şi acolo, dincolo de ocean.
Spunea Părintele că cei care mor în accidente de maşini, au păcate grele (în familie) pe care nu le pot duce. Sunt păcatele mai grele decât el. Aceştia mor în accidente.
Spunea: „Nu mergeţi la joc! Stai jos şi uită-te cum joacă alţii şi nu juca!“. Să te uiţi cum joacă diavolii şi se schimonosesc, că jocul nu-i de la Dumnezeu, jocul e de la diavol şi toţi care nu-L au pe Dumnezeu, se înjunghie, se omoară. Aceştia sunt toţi cei care n-au nici o sămânţă de la Dumnezeu, au numai sămânţă de la acela rău. De aceea e bine, cei care suntem creştini ortodocşi, care mergem la biscrică, să ţinem sfaturile părintelui, că vor veni vremuri grele, şi vor veni vremuri când nu ne mai putem ruga şi nu mai avem unde. Tot părintele spunea că „vine vremea când o bucăţică de anaforă şi o gură de apă sfinţită o s-o duci întreagă şi nu o să-ţi fie foame, că vin vremuri antihristice. De aceea, cer care suntem cu Biserica şi cu Dumnezeu, să avem mare credinţă,că Biserica ne ocroteşte, ne păzeşte şi ne apără de duhul rău care e îngăduit la sfârşitul veacurilor“.
De câte ori am fost la o credincioasă părintelui Arsenie, la Boiu, la lelea Aurelie, ne duceam, şi duceam fiecare ce puteam (eram câteva femei). Şi totdeauna spunea: „Fetelor, să ştiţi, chiar, acum s-au terminat proviziile şi mă gândeam că părintele Arsenie sigur trimite pe cineva“. Şi atunci ne duceam şi se bucura, şi bani pentru lemne îi duceam, ce putea fiecare. Se bucura extraordinar de tare şi era fericită, şi spunea: „Uite vezi puterea părintelui Arsenie? A văzut că nu mai am nimic şi acum iar mă aprovizionează cu câte ceva, fiecare când îşi aduce aminte“, şi venea de multe ori şi un părinte preot de la Sighişoara, şi atunci de multe ori îi lăsa bani pentru lemne, şi ea era foarte-foarte fericită. Deşi avea trei fete care nu o ajutau, şi îi luau de multe ori din fiecare câte ceva. Dar ea de fiecare dată primea din nou ce avea nevoie, şi era foarte fericită şi îi mulţumea lui Dumnezeu şi părintelui Arsenie.
*
Am avut o întâmplare neaşteptată în viaţa mea, o supărare mare care m-a îmbolnăvit. I-am spus soţului meu să mă lase să plec la mănăstire. Dacă nu, ori mor, ori înnebunesc. Şi i-am zis: „Decât să înnebunesc, mai bine să mor“. Şi atunci el mi-a zis: „Du-te“. M-am dus în ziua de Schimbare la Faţa, am ajuns acolo după-masă, după Vecernie. Părintele era înconjurat de copii de diferite vârste, pe care îi binecuvânta, le spunea la fiecare ce ştia dânsul. Eu când am plecat de acasă, am plecat cu trenul, dar nu mi se părea că trenul merge aşa de repede, faţă de cum doream. Îmi venea să mă dau jos să ajung mai repede. Când am ajuns acolo, dumnealui, fără să îi spun un cuvânt, mi-a spus: „Te-ai grăbit că ai avut chemare. Odihneşte-te şi mâine stai de vorbă“. Dimineaţa ne-am dus la biserică. După slujbă a început să predice la lume, în mijlocul pădurii, unde este un altar. Se apropia, se înghesuia lumea să stea de vorbă cu dumnealui. Am auzit câteva cazuri, eu, cu urechea mea.
O persoană a avut un singur copil care a murit şi nu se mai putea linişti, mângâia. Părintele i-a spus: „Ba da, tu te poţi mângâia, dar te duci acasă, şi în capătul satului e copilul cu numele … care nu are pe nimeni, e murdar şi flămând, spală-l şi du-l acasă, că acela e copilul tău. Copilul care a murit nu a fost pentru tine“.
O persoană spunea că i s-au furat diferite lucruri. Părintele i-a spus imediat: „Nu e adevărat. Ţi-a luat numai cât ai fost datoare şi nu ai vrut să plăteşti. Socoteşte-te, şi răspunde-mi“.
Lumea îmi spunea: „Stăm de două-trei săptămăni, nu ajungem să putem vorbi“. Eu îmi pun toată încrederea. Eu ştiu că pot, pentru că dumnealui mi-a spus: „Stai, odihneşte-te, şi mâine vorbim“. Vorbind, stând de vorbă cu lumea, l-am văzut trecând pe drum. Repede am fugit ca să nu-1 pierd din ochi, şi când m-am apropiat de dumnealui, îşi suceşte capul, şi mi-a spus: „Ce ţi s-a întâmplat îţi este dat. Tu să rabzi şi să te rogi pentru fraţii tăi care ţi-au greşit. Şi să nu-i blestemi, că altfel va cădea blestem pe tine“.
Atunci când am plecat la părintele Arsenie eram foarte îngândurată de ce am lăsat acasă. Pe soţul cu trei băieţi. Şi părintele Arsenie, văzând-o aşa întristată, a spus: „Fii liniştită, că acasă totul e bine“. Când s-a întors a doua zi, soţul ei, care nu avea timp de copii, era în pat şi se juca cu cei trei băieţi ai dânsei, şi era fericită, şi nu a întrebat-o de ce a lipsit o zi. Cu rugăciunile părintelui Arsenie s-a văzut minunea care s-a petrecut în casa mea.
Eu, după discuţia cu dumnealui, am avut o schimbare, am început să mă însănătoşesc. Şi de atunci am urmat sfaturile lui, aşa cum mi le-a dat şi sunt foarte mulţumită. Şi persoanele care au mai fost acolo, tot aşa, au fost foarte mulţumite de felul cum i-a tratat. Era o persoană care într-adevăr, se lupta să salveze sufletele. Fiindcă cei ce mergeau acolo erau disperaţi, dar nimeni nu pleca fără mulţumire. Nu trebuia să-i povestesc, fiindcă atunci când luai legătura cu dumnealui îţi dădea răspunsul, fără să spui ce-ai avut. Întotdeauna vorbea scurt, la obiect. Odată era pe o schelă, lucrând, pictând la tavanul bisericii. După câtva timp s-a dat jos şi ne-a spus atât: „Pentru ceea ce aţi venit sunt foruri“.
La Drăgănescu, când picta, era îmbrăcat cu halat alb şi cu bonetă albă (ca un doctor). Avea ochelari închişi la culoare, sandale romane şi pantaloni maro.
„Dar tu ce vrei să grăieşti cu mine?“ Am zis: „Părinte, să mă iertaţi, vreau numai două vorbe“. „Ce vrei tu să-mi spui în două vorbe?“. Şi apoi zice: „Tu să ştii că trebuie să mai aduci un copil pe lumea asta. Şi nu te mai consuma atâta“. Eu îi să spun: „Dar ce să fac părinte?“. „Lasă-L tu pe Dumnezeu să te conducă El, că tu ajungi la nebuni altfel. Lasă să te conducă Dumnezeu şi atunci toate li se împlinesc, ţi se fac cum trehuie“. Şi zic: „Părinte, vă rog să mă ajutaţi să trăim în curăţenie“. Zice: „Tu, stai aşa, nu se poate încă. Trebuie să mai aştepţi, tu. E bine ce vrei, dar mai lasă până vine timpul. Şi atunci o să fie cum gândeşti tu, înspre bine“. Şi apoi îmi zice către mine: „Tu să mai vi“. Vai Doamne, când am auzit, aşa m-am bucurat. Şi a mai spus câte ceva. Dar de copii mi-a spus să mai aduc unul pe lume, că aveam trei.
Părintele Arsenie stătea pe băncuţă şi se ţinea aşa de cap. Umblau maşini mari, încărcate, şi era zgomot, şi atâta lume. Eu numai aşa, m-am uitat. Şi zice către mine: „Hai tu şi stai jos, că tu eşti bolnavă“. Am crezut că cine ştie la cine zice. Nu m-am dus. A zis a doua oară. Maica Ambrozia îmi zice: „Hai, că ţie îţi zice!“. „Dar cum să stau lângă Părintele, la o masă cu Părintele? Eu?“. „Hai că vin şi eu“. Şi Părintele spunea într-una. Spunea la toţi, ca să înveţe fiecare, că era prea multă lume să spună la fiecare separat. Şi era una din Glăjani -Mărioara, care era cu maică-sa, şi era bolnavă cu spatele, şi plângea pentru că ar fi vrut să conducă ea casa, că era la ea pe curte bărbatul. Şi i-a zis: „Tu, nu mai tot plânge! Şi fii cu capul mai jos, lasă ca să conducă bărbatul tău, că e destul de cumsecade, prea cumsecade încă. Toate cărţile le are bune. Aşa că tu fii mai mică!“.
Odată, când am fost la Părintele am avut la mine şi cecul cu bani. L-am pus în fundul genţii, sub un carton. În tramvai erau doi bărbaţi înalţi, dintre care unul se tot dădea către mine. Când am ajuns la Părintele şi am golit geanta, am văzut că nu mai am cecul. I-am zis la Părintele, dar nu ştiam cum să-i spun la bărbatul meu, când ajung acasă. Părintele mi-o zis că nu am ce face, trebuie să-i zic. Am ajuns acasă şi i-am zis şi nu s-o supărat deloc. După un timp, am văzut că vine poştăşiţa şi îmi aduce cecul. Venise părintele până în sat şi 1-a adus, la poştă. Ea venit şi 1-a adus, şi nu a spus că cine-i, şi a spus: „Uite, lelea!“.
*
Despre beţie Părintele a spus: „Decât să scoţi pe diavol dintr-un beţiv, mai uşor scoţi un suflet din iad“.
L-am întrebat pe Părintele unde-i mama mea şi a zis: „În iad“. Şi despre tatăl meu a zis la fel, pentru că a băut şi a fumat toată viaţa.
I-am spus Părintelui că eu nu vreau să rămân de dânsul. Dar mi-a zis că trebuie să rămân de dânsul, pentru că atunci când voi trece în lumea cealaltă dânsul va avea un rost şi dincolo.
*
Chiş Aurelia (Boiu):
Părintele s-a născut în Vaţa de Sus. Mi-a spus: „Eu când am fost mic, am dormit cu maică-mea, cu bunica. Şi mă trezeam noaptea, bunica nu era în cameră. Şi umblam din cameră în cameră şi o căutam. O vedeam pe bunica în genunchi, se ruga la Dumnezeu. Şi eu m-am pus în genunchi şi mă rugam şi eu la Dumnezeu“. Aşa mi-a spus. Apoi zice: „Am crescut mare, pe tata nu-l mai văzusem împreună cu mama“.
Altădată mi-a zis: „Aurelia, tu a trebuit să fii mama la 12 copii“.„Vai!“ am chiuit eu în Biserică. „Mama a 12 copii! Apoi şi eu am făcut numai 2 fete“.
Odată a strigat: „Veniţi la mine, veniţi la mine. Dar nu veniţi să ziceţi: „Iertaţi-mă Părinte, iertaţi-mi păcatele“. Veniţi numai ca să vă măritaţi fetele, să vă însuraţi feciorii, că v-a luat din grădină, că nu v-a dat tot pământul… Dar ca să veniţi să ziceţi: „Iertaţi-ne că suntem păcătoşi“, nu veniţi“. Atunci am strigat: „Iartă-mă, părinte“.
„Omul zgârcit e urât de Dumnezeu“, aşa ne spunea. Şi mai spunea Părintele Arsenie: „Când vorbiţi de mine, eu sunt între voi“.
*
De folos vă sunt dacă faceţi ce vă spun
Gheorghe Moraş (Ucea de Sus):
Prin 1948-1950 Părintele Arsenie avea nevoie de nişte oameni care să scoată nisip din pârâul care curgea prin apropierea Mănăstirii Prislop. Am plecat câţiva oameni (dintre care mai trăiesc eu şi Lovin Nicolae - Pavăl). Părintele s-a bucurat mult de venirea noastră. Ne-a arătat locul cu nisip şi ne-am apucat de treabă, dar, nu după mult timp, nu mai puteam scoate nisip din cauza apei. I-am spus Părintelui şi Părintele a zis: „Mă, mă…lasă că facem să nu mai vină apa la voi“. S-a dus în susul râului vreo 15-20 de metri, s-a aplecat, a pus amândouă mâinile în apă şi din acel moment apa a ieşit în altă parte pe sub pâmânt. Se auzea cum curge la 10-15 metri de locul unde lucram noi. În timp ce lucram a început o ploaie torenţială, cu fulgere şi tunete şi veneau lemne pe acel râu. Ne grăbeam să plecăm cât mai repede, dar Parintele ne-a spus: „Staţi mă liniştiţi că nu dă ploaia pe voi“ şi aşa a fost.
Altădată când am fost la Părintele Arsenie nu l-am găsit, dar m-am gândit să mai stau prin curtea bisericii, poate apare de undeva. Întâmplător s-a nimerit de m-am întâlnit cu două femei care, ca şi mine, îl căutau pe Părintele. Erau din partea Sibiului, una era mai tânără, iar cealaltă mai bătrână. Ne-am aşezat la umbra unui copac aproape de lac şi am mâncat acolo. În acest timp mi-au povestit că ele au venit de ieri şi că au dormit la nenea Vasile un vecin de lângă biserica din Drăgănescu (unde a pictat Părintele Arsenie). Le-am spus că Părintele o să se supere foarte tare când va veni. Şi aşa a fost. Când ne-a văzut, Părintele a zis, uitându-se la cele două femei: „Ar trebui să iau o mătură şi să vă bat până se rupe mătura. Ce aţi căutat la nenea Vasile? Mult rău mi-a făcut omul acela“ (de aceea, cei care-l căutau pe Părintele Arsenie erau sfătuiţi să spună că au venit să vadă pictura bisericii sau că doresc să dea o rugăciune la părintele Bunescu). Şi a mai zis Părintele uneia din femei: „Vezi ce păţeşti pe acasă, că ţi s-a măritat fata cu ţiganul“. Femeia a început să plângă şi şi-a dat seama că a greşit. Părintelui i s-a făcut milă de ea şi a întrebat-o pentru ce a venit. Ea i-a zis: „Părinte, ce să vă mai spun dumneavoastră că ştiţi mai bine decât mine“. După ce am plecat cu toţii, pe drum, femeia care a plâns a spus că atunci când plângea s-a uitat o dată la Părintele şi a văzut că-i pică din ochi 2-3 picături de lacrimi.
*
Altă dată am venit la Bucureşti cu o zi înainte, pentru a putea fi a doua zi la Părintele Arsenie la Drăgănescu. Am stat peste noapte la Mănăstirea Cernica unde 1-am întâlnit pe părintele Argatu, care făcea molitfele Sfâtului Vasile cel Mare şi ale Sfântului Ioan Gură de Aur şi am participat şi eu la toate. A doua zi m-am dus la Părintele Arsenie. În biserică eram adunaţi cu toţii în faţa dumnealui şi am văzut că Părintele Arsenie se uită peste toţi, îşi opreşte ochii la mine şi zice: „Mă, sunt unii care vin de sub patrafir, dar satana nu le face nimic omului, fără ştirea lui Dumnezeu, iar preoţii care fac molitfele o păţesc“. Eu am ştiut că de mine zice.
*
Altă dată am vorbit cu Părintele Arsenie despre lumina sfântă care coboară la Paşti pe mormântul Domnului Iisus. Dânsul a zis că această minune este singura minune pe care o poate vedea omul oricât de păcătos ar fi.
Altă dată eram în biserica din Drăgănescu şi multă lume îl aştepta pe Părintele Arsenie. Când a venit toţi ne îngrămădeam pentru ca să-i sărutăm mâna, dar Părintele a zis: „Lăsaţi, mă, astea, lăsaţi, mă, astea că sunt formalităţi, dar faceţi, mă, rugăciune aici, faceţi; mă rugăciune aici“.
Altă dată eram în biserica din Drăgănescu, împreună cu părintele Petru Vamvulescu, în aşteptarea Părintelui Arsenie. Când a venit , Părintele în biserică a strigat tare de două ori: „Mă, să vă, faceţi datoria că Dumnezeu şi-o face. Mă, să vă faceţi datoria că Dumnezeu şi-o face“. Eu am zis: „Ce să Facem, Părinte?“. Dânsul a zis: „Să vă rugaţi lui Dumnezeu, mă, să vă rugaţi lui Dumnezeu!“.
*
Altă dată mi-a zis să urc pe o scară pe care dânsul picta în biserica: „Urcă odată, dă-te jos; mai urcă o dată, dă-te jos“. După aceea îmi arată un lighean cu apă şi îmi zice: „Spa1ă-te în ligheanul acela cu apă“. Nu eram murdar, dar m-am spălat şi am zis: „Părinte, aşa cum mă spăl eu acum, aşa aş vrea să mă spăl de păcatele mele“. Părintele a zis: „Mă, pregăteşte-ţi pielea“. Şi cu două degete a prins pielea de pe mâna dumnealui, ca să înţeleg că trebuie să sufăr pentru păcatele mele.
Eu aveam obiceiul, când citeam cinstitul Paraclis al Maicii Domnului, să-1 citesc repede. Când am fost la Părintele, a zis despre rugăciune: „Nu normă!“.
*
Până lucram în fabrică, colegii obişnuiau, mai ales când ne întâlneam la masă, să zică rău despre preoţi, iar eu întotdeauna mă împotriveam şi le răspundeam după cum credeam că este bine.
Odată când m-am dus la Părintele Arsenie a zis: „Mă, când mai zice cineva rău de preoţi să mă dai exemplu pe mine. Eu nu beau, nu fumez etc.“. Părintele Arsenie fiind încă în viaţă, cum spuneam tuturor despre dânsul. Vorbind cu o femeie despre Părintele, ea spunea că a fost o dată la dânsul. Ea a recunoscut puterea de pătrundere în tainele oamenilor a Părinteiui Arsenie. Ea zicea că un unchi de-al ei (care era mare şi ştia multe) i-a zis despre Părintele Arsenie că este sfânt şi trimis al lui Dumnezeu pe pământ.
*
Odată, când am fost la Drăgănescu o doamnă a venit cu un covor la Părintele Arsenie, pentru biserică, şi a zis: „Părinte îţi mulţumesc că mi-ai luat durerea din piept“. „Nu eu ţi-am luat durerea, Dumnezeu ţi-a luat-o“. „Nu, dumneata mi-ai luat-o“, a zis femeia. Părintele Arsenie a fost văzător cu duhul, cunoştea şi prezentul şi viitorul. A fost factor de minuni şi în timpul vieţii, dar şi după plecarea sa la cele veşnice.
Odată, un domn s-a oferit să-mi facă cadou nişte obiecte. Eu am fost de acord, dar am zis că mai întâi să-l întreb pe Părintele Arsenie. Părintele mi-a zis: „Ia-le, mă, dar să te rogi lui Dumnezeu pentru el“. Eu am zis: „Dar cine sunt eu înaintea lui Dumnezeu ca să mă rog pentru el?“. Atunci a zis: „Mă, tu ai rugăciunea vameşului, nu a fariseului“. Eu confundam vameşul cu fariseul şi de multe ori trebuia să fiu atent care este unul şi care celălalt, iar Părintele a ştiut şi acest amănunt.
Odată l-am întrebat cum să serbăm sfinţii cu cruce neagră în calendar, că rămânem cu lucrul câmpului în urmă. Mi-a zis: „Uite cum fac eu: dimineaţa la rugăciune şi după aceea la muncă“.
*
Zicea Părintele Arsenie că cine va începe să clevetească, să se socotească cel mai păcătos om şi străin de Împărăţia lui Dumnezeu.
*
O femeie din Drăguş mergea la Părintele Arsenie şi odată i-a spus femeii să vină şi soţul ei la dânsul ca să vorbească cu el. Când a venit din nou la Părintele Arsenie i-a spus că soţul ei nu vrea să vină. Soţul a zis că nu merge la dânsul fiindcă Părintele îi spune ce să facă şi nu face şi apoi o păţeşte; mai bine nu se duce. Părintele Arsenie a zis: „Spune-i că nu scapă în felul acesta şi că este destul să fie o singură persoană dintr-un sat“.
*
O întâmplare doresc să se ştie, deşi sunt sigur că mulţi nu mă vor crede. Anul acesta [2006], pe data de 28 noiembrie, de dimineaţa până seara, toată ziua, un miros de mireasmă ca de tămâie, tot timpul a fost în jurul meu. Sunt sigur că a fost din darul Părintelui Arsenie.
*
Un credincios din Ucea, când a fost la mănăstire la Sâmbăta, a spus că Părintele Arsenie, înainte de a începe o predică, s-a urcat pe o masă şi a zis: „Când Dumnezeu va judeca lumea eu am să fiu la dreapta Lui şi atunci ori vă sunt de folos ori vă sunt acuzator“. Atunci Dumnezeu îmi va zice: „Arsenie, de ce nu le-ai spus?“. Eu am să zic: „Doamne, eu le-am spus, dar nu m-au ascultat!“. Aşa v-am devenit acuzator, iar de folos vă sunt dacă faceţi ce vă spun“.
Amin

preluare după http://parintelearsenie.bloggerul.ro/