A devenit tot mai limpede în ultima vreme că, în contextul actual de dezvoltare a industriei şi a transporturilor, efectul de seră nu este câtuşi de puţin controlat. Nici România nu va fi scutită de schimbările previzibile în clima mondială, astfel că toate autorităţile locale şi naţionale vor trebui să cunoască, în detaliu, modul eficient de acţiune în cazurile extreme de inundaţii năvalnice, tornade, secete excesive şi alunecări de teren. Se prevede că, în anul 2007, regimul pluviometric va fi cu 30-70% sub mediile multianuale. Mai în glumă, mai în serios, ne putem imagina că, în locul lanurilor de porumb, care nu rezistă la condiţiile de temperatură ridicată, ţăranii anului 2030 vor cultiva plantaţii de portocali.

Cum se petrece, de fapt, acest fenomen de încălzire globală? Razele solare trec prin atmosferă şi ajung la suprafaţa pământului. O parte din aceste raze este absorbită la nivelul solului, având rolul de încălzire. Altă parte este reflectată prin razele infraroşii, care se dirijează pe verticală. În cazul când atmosfera este încărcată cu cantităţi ridicate de gaze poluante, inclusiv CO₂, energia reflectată este reţinută în atmosferă şi nu străbate straturile superioare ale stratosferei. Astfel se explică încălzirea anormală a atmosferei în acelaşi mod în care are loc încălzirea aerului dintr-o seră sub pereţii de sticlă.
Fenomenul de încălzire globală a Pământului din ultimul secol, mai accentuat după anul 1983, a devenit o preocupare de tot mai serioasă pentru întreaga populaţie a globului.
Prima analiză oficială mai consistentă a situaţiei create prin efectul de seră a fost făcută la Conferinţa Naţiunilor Unite privind Schimbările Climatice care a avut loc la Montreal (Canada), în anul 1987, cu participarea tuturor şefilor de stat.
Un an mai târziu, la Conferinţa de la Toronto (Canada) s-a solicitat reducerea emisiilor de CO₂ cu 20% până în anul 2005, ca primă măsură de reducere a „efectului de seră“ instalat în atmosfera Globului.
După multe alte intervenţii rămase fără ecou la nivelul conducătorilor de state, a intervenit Protocolul de la Kyoto (Japonia) din anul 1997, care o constituit o primă încercare concretă a statelor industrializate de a reduce toate emisiile poluante din atmosferă cu efecte în declanşarea efectului de seră (CO₂, metan, petroxid de azot, hidrofluorocarburi, perfluorocarburi şi hexafluorură de sulf). Ţările din Uniunea Europeană s-au angajat să reducă emisiile poluante în medie cu 8%, până în anul 2012. Experţii au susţinut necesitatea ca, până în anul 2050, aceste reduceri de emisii să atingă 50% faţă de anul 1990. Pentru a fi eficientă, această acţiune ar fi fost obligatorie şi pe teritoriile statelor care au refuzat ratificarea. Deşi acest Protocol a fost semnat de reprezentanţii a 141 de ţări (inclusiv România, din anul 2001), totuşi au existat unele ţări puternic industrializate (SUA, Australia), precum şi unele ţări africane, ale căror guverne au refuzat cu inconştienţă să-l ratifice, fără nici o motivaţie ştiinţifică.
La toate aceste conferinţe şi congrese internaţionale, oamenii de ştiinţă au avertizat asupra pericolelor grave care pândesc omenirea, dar cuvântul lor nu a fost luat în consideraţie, ceea ce a făcut ca astăzi să se manifeste, tot mai evident, acţiunile devastatoare ale efectelor de seră pe toate latitudinile Globului.
În lipsa unor măsuri ferme, coroborate pe toată suprafaţa Globului, fenomenul de seră s-a intensificat, astfel că ultimul deceniu din secolul al XX-lea a înregistrat cele mai ridicate temperaturi medii anuale din toate timpurile, îndeosebi în anul torid 1998.
Se consideră că aceleaşi fenomene de supraîncălzire globală au dus la temperaturile de 4700C de pe planeta Venus, unde atmosfera era alcătuită aproape exclusiv din CO₂. Pe Pământ, o încălzire masivă ar fi avut loc în urmă cu 130.000 de ani, fiind cauzată de o schimbare a orbitei Pământului şi de unele explozii solare. Statisticile meteorologice şi analizele făcute pe inelele trunchiurilor de copaci, ale grosimii straturilor de gheaţă şi coralilor au arătat că temperaturile înregistrate spre sfârşitul secolului trecut au fost cele mai ridicate din ultimii 1.000 de ani, de data aceasta declanşate nu de fenomene astronomice, ci de greşelile omenirii.

Industrializarea masivă
Industrializarea galopantă, cu consum masiv de combustibili fosili (petrol, gaze naturale şi cărbuni este cea mai importantă cauză a degradării grave a calităţii atmosferei pe scară mondială. Prin arderea acestor combustibili în fabrici şi uzine, au loc emisii de gaze, cu precădere dioxid de carbon, care reţin, în atmosferă, cantităţi mari de radiaţii solare. S-a calculat că anual se degajă, pe Glob, cantitatea de 21,52 miliarde de tone de CO₂ din care 64% în numai 10 state mari consumatoare de combustibili. Dintr-o statistică ce raportează volumul de CO₂ degajat la populaţia ţării respective rezultă că între aceste 10 state se detaşează categoric Statele Unite ale Americii, după care urmează Canada, Japonia, Germania, Rusia, Marea Britanie, Italia, Franţa, China şi India. O situaţie complet disproporţionată este cea a SUA, care acoperă numai 4,6% din populaţia Globului, dar emite în atmosferă circa 25% din totalul de CO₂ degajat anual la suprafaţa pământului. În situaţia opusă este China, care reprezintă 21,2% din populaţia lumii şi degajă în atmosferă numai 12,7% din CO₂ global.
Acest consum furibund de combustibili, dictat de proprietarii marilor companii industriale, a făcut ca, după anul 1950 să aibă loc o creştere a concentraţiei de CO₂ din atmosferă cu 30%. În aceiaşi perioadă a crescut cu 150% conţinutul de gaz metan din atmosferă, rezultând din exploatarea, transportul şi consumul gazelor naturale provenite din resursele miniere, dar şi din gropile de gunoi, degradarea şi arderea deşeurilor, precum şi din complexele zootehnice, mai ales cu animale rumegătoare (o vacă emite zilnic 100 litri metan ca urmare a activităţii unor bacterii existente în stomac).
Deşi se cunoaşte că sursele de gaz metan sunt limitate, presupunând că în următorii 30-40 de ani se vor lichida total, cu toate acestea nu s-a înregistrat nici o ţară care să adopte un regim de economisire, cu gândul la necesarul generaţiilor viitoare. Aceasta, pentru a nu aminti piedicile majore pe care le întâmpină inventatorii tehnologiilor ecologice, nepoluante, în concretizarea ideilor.

Criza demografică
O altă cauză ar fi creşterea rapidă a populaţiei la nivel mondial. Secolul al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea au înregistrat o explozie demografică alarmantă, fără precedent în istoria omenirii. Din statistici oficiale rezultă că, începând cu anul I al Naşterii Domnului Iisus Hristos şi până în prezent, populaţia Globului s-a înmulţit de 28 de ori. Au existat creşteri foarte puţin semnificative până în anul 1500, înregistrând dublarea numărului de locuitori într-un mileniu şi jumătate, o creştere normală între anii 1500-1900 (de 3,7 ori în 4 secole) şi o explozie demografică exponenţială în ultimul secol (de 3,7 ori într-un singur secol).
Orologiul populaţiei mondiale instalat în Chicago (SUA) a semnalat în ziua de duminică 18 iulie 1999, ora 1.24, existenţa pe Terra a 6 miliarde de locuitori. Vestea a fost primită cu entuziasm, dar, în acelaşi timp, cu îngrijorare, întrucât arăta că în ultimele 2 decenii populaţia a crescut, în fiecare an, cu câte 220.000 de guri de hrănit din acelaşi fond de resurse alimentare.
În fiecare secundă văd lumina zilei 5 nou-născuţi şi mor 2 oameni, ceea ce conduce la unele calcule simple. se poate nota că, în acest ritm de creştere demografică, Pământul va trebui să hrănească 50 de miliarde de oameni peste 120 de ani (în cazul că nu se vor lua măsuri eficiente de planificare familială).
Probleme serioase sunt legate şi de repartizarea pe ţări a populaţiei globale. Din cei 6 miliarde de locuitori, peste 50% trăiesc în numai 5 state (China, India, SUA, Indonezia şi Brazilia).

Despăduririle
O a treia cauză o constituie despăduririle, considerate acţiuni de o mare gravitate ale unor afacerişti lacomi, care, pentru o îmbogăţire rapidă, pot afecta viaţa a mii sau milioane de oameni prin efectele devastatoare.
Tăierile nechibzuite ale pădurilor au început prin anii ’50-’60 pe suprafeţe de milioane de hectare din Sahel (centrul Africii), când unii afacerişti străini de zonă ofereau preţuri apetisante pe lemnul tare din pădurile tropicale. În faţa tentaţiei de a avea valută, băştinaşii şi-au vândut ultima umbră naturală pentru toţi membrii familiei, provocând o catastrofă iremediabilă. Sub razele fierbinţi ale soarelui torid, pământurile s-au uscat formând crăpături largi ce înghiţeau copii şi animalele mici, apele au secat total, milioane de vite domestice şi animale sălbatice au pierit, iar locuitorii, care au rezistat în faţa morţii, au luat calea pribegiei, cu valută în traistă.
În ultimele 3-4 decenii, acţiunea de despădurire a continuat şi în zonele subtropicale şi temperate, mai ales în ţările mai sărace. Între acestea a fost inclusă şi România unde, după anul 1990, au fost defrişate, cu sălbăticie, peste 200.000 de hectare, mai ales în Munţii Vrancea (pe văile Milcov, Zabala, Suşiţa), în Munţii Rodnei, Valea Trotuşului, Valea Tazlăului, Valea Nehoiului, Harghita, Covasna etc. Firmele care au exploatat masa lemnoasă, controlate de „baronii lemnului“ au încălcat normele elementare legale, întrucât, după tăierea masivă a pădurilor au lăsat munţii golaşi, expuşi la viituri şi alunecări, iar lemnul brut l-au exportat, la preţuri derizorii, în ţări lipsite aproape total de păduri (Olanda, Ungaria) de unde s-a importat, ulterior, mobilă în stare finită, la preţuri ridicate.
Efectul negativ al despăduririlor este legat şi de faptul că pădurile au un rol esenţial în absorbţia CO₂ din atmosferă prin procesul de fotosinteză, intervenind direct în diminuarea gazelor toxice şi, implicit, în evitarea efectului de seră.
Poluarea apelor şi a solului a constituit o altă cauză a efectului de seră şi o sursă principală de gaze toxice. În ultimele două decenii au fost înregistrate foarte multe cazuri de scufundări în apele mărilor şi oceanelor a unor tancuri petroliere cu mare capacitate care au deversat pe suprafaţa apei zeci de mii de tone de petrol. Începând cu petrolierul Amoco Cadiz, scufundat în Bretagne (Franţa), au fost consemnate multe alte catastrofe petroliere, cu poluări grave ale mediului:
▲ Braer (insulele Shetland)
- 98.000 de tone, în anul 1993;
▲ Aegean Sea (Spania)
- 81.000 de tone, în anul 1992;
▲ Sea Express (Wales)
- 70.000 de tone, în anul 1996;
▲ Katina P (Mozambic)
- 66.000 de tone, în anul 1992;
▲ Exxon Valdez (Alaska)
- 41.000 de tone, în anul 1989.
Impact negativ asupra purităţii atmosferei au şi poluările pe uscat produse de deşeurile industriale şi zootehnice. Un exemplu din ţara noastră îl constituie Bucureştiul, cel mai poluat oraş din România, mai ales în lunile caniculare de vară când valorile noxelor se dublează prin emisiile de monoxid de carbon, plumb şi alţi poluanţi toxici (lacuri, detergenţi, fenoli), emanaţi din zonele industriale Dudeşti, Faur, Vitan, Progresul, Militari, Obor, Popeşti-Leordeni.

Consecinţele efectului de seră
▲ Creşterea progresivă a temperaturii Globului. Extinderea efectului de seră şi continuarea unor activităţi umane necontrolate au scos sistemul climatic din evoluţia normală. Procesul de încălzire nu este uniform. Creşterile termice sunt mai intense în zonele polare şi subpolare, accentuând topirea gheţarilor. Aceasta are un efect dezastruos asupra modului de viaţă al eschimoşilor. În paralel are loc şi reducerea numerică a unor specii de animale polare (urşi polari, foci, morse) şi a unor specii de plante din tundră. Se consideră că în cazul încălzirii medii a planetei cu 200C, temperatura din zona arctică va creşte cu 600C.
Încălzirea neuniformă a uscatului şi a apelor oceanice a determinat unele perturbaţii în circulaţia curenţilor de aer cald şi rece, cu efecte paradoxale în evoluţia vremii din cursul anului.
S-au scurtat radical anotimpurile de tranziţie (primăvară, toamnă), astfel că se percep astăzi numai două anotimpuri (vară şi iarnă). S-au constatat şi inversări ale regimurilor termice între anotimpuri.
Evoluţia anormală a temperaturilor din România a fost semnificativă în anul 2005. La 9 ianuarie (în mijlocul iernii) s-au înregistrat 200C la Curtea de Argeş şi Târgovişte, unde copacii au înmugurit şi se pregăteau să înflorească. În luna martie, în locul temperaturii de primăvară, a apărut un ger de –250C la Sibiu. Până la sfârşitul anului au survenit ploi de tip tropical care au declanşat inundaţiile devastatoare din Banat (luna aprilie) şi din Moldova (luna iulie).
Se pare că iarna 2006-2007 constituie o nouă excepţie de la regimul normal, cu temperaturi foarte ridicate şi cu straturi de zăpadă aproape inexistente. Dispariţia frumoasei mantii de zăpadă este o consecinţă gravă a perturbării echilibrului din natură provocat de om. Dacă se va intra într-un normal relativ, sunt posibile primele semne ale iernii după 3 februarie.

▲ Topirea gheţarilor. Creşterea temperaturii Globului a declanşat o topire rapidă a calotelor arctice şi a gheţarilor care plutesc în derivă prin apele oceanelor.
Datele obţinute prin sateliţii din cadrul NASA atestă faptul că topirea banchizelor polare din Groenlanda şi a gheţarilor din Alaska se face într-un ritm rapid, dublu faţă de normal. În ultimul timp au dispărut mulţi dintre gheţarii din sudul peninsulei Alaska. Prin această zonă există una dintre marile falii tectonice. Prin topirea gheţarilor de la suprafaţă, scoarţa Pământului se înalţă şi permite declanşarea cutremurelor de mare magnitudine.
Volumul impresionant de apă rece rezultat din topirea acestor gheţari nordici va
coborî spre sud şi va întâlni apele purtate de Golfstream, acel curent cald care porneşte din Golful Mexic, traversează Oceanul Atlantic, cu viteza de 97 de km pe zi, şi se îndreaptă spre coastele vestice ale Europei (Irlanda, Anglia, Danemarca, Norvegia, Suedia). Prin devierea spre sud a curentul cald, este posibilă răcirea climei în vestul Europei.
La Polul Sud, în ultima perioadă de timp s-au topit gheţarii Larsen A şi Larsen B, care s-au scufundat în numai 35 de zile, făcând ca nivelul întregului ocean planetar să crească cu 2 cm. În spatele acestor gheţari este expus topirii uriaşul gheţar Rossâs Shelf care, după dezintegrare, ar putea provoca ridicarea nivelului mărilor cu 6 metri, trecând sub ape multe insule şi ţări aflate pe coastele maritime.
Dacă tendinţa de încălzire globală a climei va continua în acelaşi ritm, se estimează că, până în anul 2020, nivelul apelor oceanice va creşte cu 6-7 metri astfel că multe oraşe porturi (Amsterdam, Hamburg, Londra, Miami, Bangkok etc) să fie mutate în alte locaţii. În România ar fi posibilă îngustarea plajelor de la litoral până la dispariţie.
Este demn de menţionat că a început şi topirea gheţarilor din munţii Himalaia, provocând inundaţii de proporţie în India, Nepal şi China prin marile fluvii Gange, Indus, Brahmaputra, Mekong, Yangtze şi Fluviul Galben.

▲ Precipitaţii în exces şi inundaţii dezastruoase. Creşterea valorilor termice la nivel mondial duce la evaporarea unei mari cantităţi de apă din oceane şi mări. Vaporii de apă se regăsesc în norii care sunt purtaţi de curenţii de aer dinspre mare spre uscat unde provoacă ploi torenţiale, inundaţii grave precum şi tornade care nu au fost cunoscute în perioadele anterioare. Nu pot fi uitate inundaţiile din anul 2005 când au pierit zeci de vieţi omeneşti, au fost distruse mii de locuinţe iar locuitorii zonelor afectate şi-au pierdut tot ce au agonisit într-o viaţă.
Întrucât marile inundaţii din România au corespuns cu zonele masiv defrişate, se poate considera ca total inadmisibil ca, pentru îmbogăţirea excesivă a unor baroni lacomi, să se ajungă ca o jumătate din ţară să fie sub ape iar zeci şi sute de oameni să moară luaţi de furia apelor. Ce s-a întâmplat în România în anul 2005 fusese la scară mondială în anul 1998, când s-au înregistrat marile catastrofe de mediu, cu „inundaţiile secolului“ extinse în 54 de ţări, concomitent cu secete excesive în alte 45 de ţări.

▲ Instalarea tornadelor în România. În ultimii ani s-a abătut asupra teritoriului României o serie de tornade necunoscute în trecut decât prin mass-media, care prezenta aceste uragane de pe meridiane mult îndepărtate. Sosite la noi, tornadele au început să „facă pârtie“ pe coridorul dintre Buftea, Moviliţa, Slobozia şi ţărmul Mării Negre, cu extinderi în viitor spre zonele cu defrişări masive ale pădurilor. Aceste tornade au devenit frecvente şi în Europa cu o medie de 700 pe an, dirijate sub forma unor coridoare ale uraganelor. Recent, tornada Kyrill, cu viteze de 160-170 de km/oră, a devastat centrul şi nordul Europei provocând moartea a 38 de oameni din Germania, Marea Britanie, Olanda etc.

▲ Seceta, aridizarea şi deşertificarea. Aceste trei fenomene ale naturii reprezintă o mare problemă pentru omenire întrucât, în ultimele decenii, încălzirea progresivă a atmosferei a provocat un dezechilibru grav la nivel global.
Creşterea temperaturii s-a corelat cu scăderea drastică a cantităţii de precipitaţii şi apariţia secetelor excesive. Permanentizarea acestui fenomen a dus la aridizarea şi ulterior la deşertificarea unor zone întinse.
La scară globală, terenurile supuse aridizării şi deşertificării ocupă o pătrime din totalul suprafeţei de uscat a Terrei, afectând viaţa a circa un miliard de locuitori din peste 110 state ale lumii, atinse de acest fenomen.
Serioase pagube materiale au fost produse în cea mai mare parte din Africa (ţările Sahelului, Africa de Est, de Nord şi de Sud), Asia de sud-vest, Iran, Afganistan, Pakistan, China, India, Australia şi unele ţări din America şi Europa. Peste tot, condiţiile de secetă au avut efecte profunde asupra producţiilor agricole mondiale şi, naţionale, îndeosebi producţiile de cereale (grâu, porumb, orez) care constituie alimentul de bază al populaţiei Globului.
În România deficitul de apă din sol a devenit restant de la an la an încă din 1984, având efecte de diminuare sistematică a producţiilor agricole, mai ales după distrugerea voită a unor mari părţi din suprafaţa irigată.
Cronicizarea secetelor pe suprafeţe tot mai întinse pe Mapamond a determinat pe numeroşi specialişti să întocmească scenarii climatice care prevăd evoluţia temperaturilor şi a precipitaţiilor pe macrozone naturale. Ne amintim de hărţile elaborate la Conferinţa Naţiunilor Unite ţinută la Montreal (Canada) în anul 1987 în care se avertiza, prin culoarea roşie, extinderea situaţiilor de risc major în anii 2010 şi 2030.

Prognoze pesimiste pentru România anilor ce vin
▲ Specialiştii români în domeniul mediului arată posibilitatea ca, în mai puţin de 25 de ani, România să îşi schimbe radical înfăţişarea, fiind lovită în fiecare an de secete, inundaţii şi tornade tot mai dese. Se confirmă avertismentul că până în anul 2030 pustiul Sahara va depăşi arealul ocupat în prezent de 9 milioane km² (cam de 38 ori mai mare decât suprafaţa României) şi va înainta sistematic spre nord. Atingând ţărmurile Mării Mediterane, deşertul va traversa în Sicilia, apoi în sudul Italiei (Calabria), Herţegovina, Bosnia şi va intra în România punând stăpânire pe teritoriile din sud (Oltenia, Bărăgan, Dobrogea şi o parte din sudul Moldovei). Nu este departe perioada când cele aproximativ 3 milioane de hectare de terenuri aride, expuse secetelor, se vor transforma într-o „Sahara românească“. În aceste zone vor seca râurile cu debite reduse, solurile se vor degrada în nisipuri spulberate de vânturi, precipitaţiile vor avea un regim total necontrolat iar, prin acţiunile nefaste de despăduriri masive, vor deveni tot mai frecvente alunecările de teren cu locuinţe şi sate întregi.
Se prevede că în anul 2007, regimul pluviometric va fi cu 30-70% sub mediile multianuale, cu diminuări mai accentuate în sudul şi estul ţării. va scădea nivelul apei din lacurile de acumulare ce alimentează marile oraşe cu apă potabilă.
Nu se exclude ideea că, în locul lanurilor de porumb, care nu rezistă la condiţiile de temperaturi ridicate, ţăranii anului 2030 se vor ocupa cu ... plantaţii de portocali.

Remediile posibile
Pentru a preîntâmpina efectele devastatoare care se întrevăd peste 25-30 de ani ca urmare a încălzirii globale se recomandă:
- reducerea emisiilor de CO2, metan şi alte gaze poluante, prin măsurile adoptate la nivelul liderilor politici ai statelor lumii, mai ales din ţările puternic industrializate;
- scăderea consumurilor de energie bazate pe combustibili fosili şi adoptarea formelor de energie convenţională (soare, vânt, apă, masă biologică, căldură subterană);
- replantarea pădurilor distruse şi protejarea celor existente prin crearea de parcuri naţionale, ocrotite prin legi drastice;
- reducerea consumurilor de hârtie şi reciclarea deşeurilor celulozice pentru a diminua cantităţile de lemn rezultate prin tăierea pădurilor;
- refacerea amenajărilor pentru irigarea culturilor agricole ca măsuri majore în asigurarea hranei populaţiei;
- regularizarea cursurilor de apă prin lucrări de indiguiri şi decolmatări ale reţelelor de canalizare care preiau scurgerile pluviale şi accidentale.

 - articol adaptat dupa ziarul Lumina -