La începutul secolului trecut, în 1904, tânărul Brâncuşi, născut la Hobiţa în Gorj, pleca pe jos spre Franţa, trecând prin Budapesta, Viena, München, Zürich. Deşi absolvise Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti şi i se propusese să rămână profesor acolo, Brâncuşi dorea să se înscrie la Şcoala de Arte Frumoase de la Paris. Neobţinând bursa pe care o ceruse, hotărăşte să plece în Franţa „pe socoteala lui“. Pe drum, şi-a câştigat traiul muncind, iar după ce a ajuns la Paris, a dus-o foarte greu la început, dormind nu o dată în pădurea Boulogne şi muncind, pentru a se întreţine, ca spălător de vase într-un restaurant. Cu perseverenţă şi voinţă neabătută, reuşeşte să intre prin concurs la Şcoala de Arte Frumoase din Paris şi primeşte ulterior o bursă de la Ministerul Cultelor şi Instrucţiei Publice din România.

După o scurtă perioadă de lucru în atelierul lui Rodin, Brâncuşi îl părăseşte, declarând că „la umbra arborilor falnici nu creşte nimic“, în sensul că „salahoreala“ pentru gigantul Rodin i-ar fi înăbuşit propria vocaţie. Treptat şi muncind din greu, adesea flămânzind, ajunge să-i fie admise lucrările la câteva expoziţii (cum ar fi „Salonul de toamnă“) şi îşi croieşte propriul drum în artă. Atelierul său devine un adevărat templu, iar el un autentic sihastru al sculpturii, mijlocind pentru fiecare vizitator înţelegerea şi trăirea frumosului, astfel ca toţi să plece îmbogăţiţi şi fortificaţi lăuntric. Invitând o anume persoană în atelierul său, el i-a spus: „Intră. Aici e linişte. Domneşte neaşteptatul. Să n-aud de întâlniri pregătite… Acum, drumurile noastre se întâlnesc. Să stăm de taină o clipă. Apoi tu vei urma drumul tău, iar eu pe al meu.“ Unul dintre exegeţii cei mai reţinuţi ai artistului, Carola Giedion Welcker, declara după vizitarea atelierului că se simţea ridicată deasupra propriei fiinţe, transformată, „având sentimentul de a fi zăbovit o clipă în sânul marii Naturi, la izvoarele Creaţiei, unde aceeaşi atmosferă cuprinde originea şi sfârşitul lucrurilor.“ La rândul lui, americanul Ezra Pound scria, schiţând atât atmosfera creată de Brâncuşi în atelier, cât şi pe cea a mediilor intelectuale şi artistice de început de secol 20: „Brâncuşi a creat un univers, un cer platonician, plin de forme pure, esenţiale, şi un atelier-chilie, care este, în sensul cel mai antic, un templu de pace, de calm, un refugiu împotriva zgomotului… şi publicităţii zilei“ sau „…după război, exista un singur templu al liniştii. Exista un refugiu de calm veşnic, fără pereche în religia creştină. Exista un loc unde îţi puteai aduce sufletul ca să-l botezi în multă apă vie… Exista această mare şi albă lumină solară, la doar cinci franci de mers cu taxiul de uşa ta. În strada Impasse Ronsin. Alba imobilitate a marmurei. Eternitatea brută a trunchiurilor de copac. Fără mofturi mistice, fără spirite, fără vreun nume de zeu al crepusculului celtic, fără Freud, fără complexe vieneze, fără încercări de a vindeca răul secolului prin flecăreli. Şi fără numele vreunui zeu al esteticii, aşa cum se aude [în cercurile artistice de] la Bloomsburry şi în alte cloace de acelaşi fel. Da, da, fără nici o obsesie cloacală“. Ultimul poem, neterminat, al aceluiaşi Ezra Pound evoca plin de sensibilitate

„O întreagă zi frumoasă, în care era linişte.

Pasărea lui Brâncuşi

În scorburile trunchiurilor de pin.“

Pasarica, 1929. Marmura colorata.

Brâncuşi a remarcat o dată, cu zâmbetul lui inocent şi cu vorba sa plină de înţelesuri adânci, după plecarea unor vizitatori: „Aţi văzut oare acei fluturi? Toţi au plecat pătaţi pe haine de polenul pietrelor mele“. Viziunea lui transfigurată şi empatică îi permitea să resimtă trăirea vibrantă a emoţiei estetice de către vizitatorii săi, atinşi de aripa diafană a frumosului, întrupat în sculpturile sale. Sămânţa frumosului se încuiba în sufletele tuturor vizitatorilor care-i contemplau sculpturile.

Geniul brâncuşian ajunge să revoluţioneze concepţia lumii despre artă şi frumos. Conştient de menirea sa, el spunea: „Ceea ce fac eu astăzi, mi-a fost dat ca să fac! Căci am venit pe lume cu o menire!“ şi „De câte ori am început o lucrare, eu am avut sentimentul că un absolut se exprimă prin mine – şi atunci nu mai contam ca individualitate, într-atât eram de transfigurat şi de contopit cu Totul universal. Aceasta ar trebui să fie relaţia fiecărui artist faţă de Lume“. Brâncuşi readucea într-un mod neaşteptat în atenţia esteţilor vremii, prin vibraţia pură şi înaltă a artei sale inspirate, conceptele vii ale Binelui, Frumosului şi Adevărului dumnezeiesc. Adesea considerat, dintr-o profundă eroare, întemeietorul artei moderne, abstracte, el a pus lucrurile la punct: „Nebuni sunt toţi aceia care consideră sculpturile mele drept abstracte. Ceea ce cred ei că este abstract, este tot ce poate fi mai realist, căci realul nu înseamnă forma exterioară a lucrurilor, ci ideea şi esenţa fenomenelor. Eu nu sunt nici suprarealist, nici baroc, nici cubist şi nici altceva de soiul acesta; eu, cu noul meu, vin din ceva care este străvechi...“.

Modest şi retras, Brâncuşi trăia într-o simplitate greu de înţeles pentru firile iubitoare de glorie ale artiştilor contemporani cu el, evita vâlva creatoare de renume şi se autocaracteriza ca „prinţ-ţăran“, revendicându-se de la înţelepciunea strămoşilor săi din Carpaţi, atunci când spunea: „Eu mi-am iubit şi nu mi-am părăsit nici o clipă strămoşii şi filosofia lor milenară, a naturalităţii. Nu sunt oare străbunii stâlpii destinului nostru? Sunt eu mai înţelept cu ceva decât tatăl meu, Nicolae Brâncuşi, sau era Venizelos mai înţelept decât Platon?“ Brâncuşi ştia foarte bine că România este situată într-un spaţiu spiritual deosebit, căci s-a consemnat vorba sa: „aici, la hotarul dintre cele două lumi, Orientul şi Occidentul, unde trăim, noi românii avem un mare destin!“. El considera că se înscrie în continuitatea unei înţelepciuni milenare, transmisă din tată în fiu, sub forma bunului simţ ancestral, al vorbei de duh şi al datinei strămoşeşti, dar şi al contemplaţiei şi rugăciunii profunde. Iată trei dintre rostirile sale pe această temă:

„Ţăranii români ştiu de la mic şi până la mare ceea ce este bine şi ceea ce este rău. Tablele lor de valori sunt cuprinse în proverbele, în datinile şi în doctrina străbunilor — precum şi în filosofia naturalităţii.“

„Se poate că poezia pură este o rugăciune, însă eu ştiu că rugăciunea bătrânilor noştri olteni era o formă a meditaţiei — adică o... tehnică filosofică.“

„Împăcarea de sine se sălăşluieşte în sufletul tău, atunci când te vezi ca o verigă din lanţul nesfârşit al înaintaşilor şi când nu calci nici măcar cu o iotă prescripţiile naturalităţii eterne.“

Stilul său de viaţă liniştit, ca şi calităţile sale spirituale: omenie, cinste, sinceritate, curaj, bunătate , simţul umorului, contrastau cu viaţa mondenă şi agitată a confraţilor întru artă până într-atât, încât Brâncuşi a fost silit să remarce, cu luciditate şi tristeţe decadenţa unei arte tot mai înstrăinate de valorile spirituale şi de însăşi sursa ei superioară: frumuseţea spiritului: „[aşa-zisa] artă şi înţelepciune contemporană sunt create tot mai des de către nevropaţi, alcoolici şi criminaloizi. Vă puteţi închipui o nenorocire mai mare?“. De altfel, din punctul lui de vedere „între viaţa publică şi viaţa privată există tainice şi organice legături. Biografia luminează toate operele şi ideile şi oricare creaţie. Esteţii fug de biografie, fiindcă ei înşişi duc o viaţă dezmăţată ori chiar criminală.“ El exprima astfel ideea că trăirea autentic estetică este intim legată de o viaţă pură şi că frumosul poate fi trăit şi exprimat în întreaga sa profunzime doar de aceia care tind şi aspiră prin întreaga lor viaţă la armonie şi frumuseţe.

Profitând din plin de libertatea din capitala artelor europene, Paris, dar fără să fie câtuşi de puţin tulburat de confuzia estetică a epocii sale, acest om simplu numit Constantin Brâncuşi a reuşit să redescopere „frumuseţea cea dintâi“, atât în trăire, cât şi în exprimarea ei cu mijloace artistice. El afirma: „Ne regăsim cu toţii la sfârşitul unei mari epoci şi este necesar să ne reîntoarcem la începutul tuturor lucrurilor, pentru a regăsi ceea ce s-a pierdut.“

În mod paradoxal, a fost nevoie de acest exil autoimpus, de această separare de matca spiritualităţii sale româneşti originare, pentru a putea decanta din fondul ei arhaic, cu cea mai mare claritate, esenţele simbolice cu valenţe universale. Tradiţia folclorică a mediului rural din România, deşi era poate cea mai bogată din Europa, având un mare tezaur spiritual de imagini şi gesturi simbolice, moştenit din timpurile imemoriale ale spiritualităţii dacice, începuse totuşi să-i piardă sensul şi spiritul, în favoarea aspectelor ornamentale şi formale. Originar dintr-un sat oltenesc de munte (păstrător de tradiţii străvechi) şi înzestrat cu o intuiţie plină de forţă, sculptorul român a avut marele curaj de a căuta şi a regăsi sensul primordial al motivelor străvechi păstrate de meşteşugarii lemnari şi pietrari ai zonei. Brâncuşi a redat astfel, printr-un efort singular, simbolismul pierdut al artei româneşti arhaice.

Aforismele maestrului de la Hobiţa dau măsura geniului său, dar şi a maturităţii spirituale pe care a atins-o. Majoritatea aspectelor vieţii au fost cuprinse, transfigurate şi înţelese de sufletul său luminos. Arta era la el pe deplin integrată în trăire şi viaţă. Fără să teoretizeze conceptul de emoţie estetică, Brâncuşi se referă la el cât se poate de clar, atunci când spune: „Ceea ce vă dăruiesc eu este bucurie curată“.

Însemnare olografa (Lucrarile de arta sînt oglinda în care fiecare vede ceea ce îi seamana).

Rostirile despre Artă care urmează sînt foarte grăitoare, prin simplitatea lor se adresează în mod direct sufletului.

• Măsura şi Numărul de Aur te vor apropia de Absolut.
• Înălţimea în sine a unei lucrări de artă nu spune nimic, după cum nici lungimea propriu-zisă a unei bucăţi muzicale nu spune mare lucru. Proporţiile interioare ale obiectului sunt acelea care spun totul.
• Există în toate lucrurile o măsură, un adevăr ultim.
• Proporţia interioară este adevărul ultim, inerent în toate lucrurile.
• Forma şi proporţiile sale echilibrate sunt marele DA; prin ele, noi ajungem să ne cunoaştem pe noi înşine.
• Trebuie să preţuim simplitatea formei, echilibrul ei precis şi matematic şi arhitectura tot atât de mult cât preţuim materialele.
• Arta trebuie să odihnească şi să vindece contrarietăţile interioare ale omului. Ea are această misiune terapeutică: să ne amintim de Catharsisul aristotelic.
• O sculptură desăvârşită trebuie să aibă darul de a-l vindeca pe cel care o priveşte.
• Arta trebuie să apropie, nu să îndepărteze; să umple, iar nu să sape prăpăstii în bietele noastre suflete,şi aşa destul de răscolite de întrebări.
• În Artă nu există străini.
• Astăzi, arta deschide toate intrările, spre a se putea contempla principiile creatoare şi frumosul absolut al legii universale.
• Cei ce au păstrat în suflet armonia ce sălăşluieşte în toate, în esenţa lucrurilor, vor înţelege uşor arta autentică, pentru că vor vibra pe coardele aceloraşi legi ca şi natura.
• Misiunea Artei este să creeze bucurie; şi nu se poate crea artistic decât în echilibru şi în pace sufletească… iar pacea se obţine prin renunţare. Bucuria şi pacea, pacea şi bucuria, iată [ce este de dobândit]!
• Săpând necontenit fîntâni interioare, eu am dat de izvorul tinereţii fără bătrâneţe. Aşa este Arta: tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.
• Arta nu este întâmplare.
• Lucrarea de artă este precum o oglindă, în care fiecare vede ceea ce îi seamănă.
• Arta nu este nici modernă şi nici veche, este pur şi simplu Artă. Doar că timpul perfecţionează spiritul omenesc, iar spiritul cere el însuşi aceasta.
• Arta rămâne o taină şi o credinţă, iar când se face după vreo teorie este falsă.
• Arta poate cea mai desăvârşită a fost creată în timpul copilăriei umanităţii. Căci omul începuturilor uita de grijile casei şi lucra cu multă voioşie. Copiii au această bucurie primordială. Eu aş vrea să retrezesc această stare prin sculpturile mele.
• Arta nu s-a dezvoltat decât în marile epoci religioase.
• Arta trebuie să fie realitatea însăşi. Arta nu este o evadare din realitate, ci o intrare în realitate cea mai adevărată, poate în singura realitate autentică.
• Prin artă, te vei detaşa de tine însuţi.
• Astăzi, arta deschide toate intrările, spre a se putea contempla principiile creatoare şi frumosul absolut al legii universale.
• Să redai senzaţia realităţii aşa cum o face natura fără a reproduce sau imita este astăzi cea mai vastă problemă a Artei. A crea un obiect care redă prin înfăţişarea şi prezenţa sa ceea ce natura face prin miracolul ei perpetuu este ceea ce Arta îşi doreşte. Iar a realiza aceasta înseamnă a pătrunde în spiritul universal al lucrurilor şi a nu te limita la imitarea imaginii lor. O operă de artă astfel concepută va tinde către echilibrul absolut, care este expresia perfectă a frumosului.
• Nu ştim încă să apreciem destul de bine calităţile sculpturale ale naturii; frumosul din natură rămâne inaccesibil cunoaşterii noastre limitate. Singură Arta ne mai poate procura, în aceste vremuri, cheia înţelegerii Frumosului.
• Eu aş vrea să creez aşa cum respir.
• Lucrurile nu sunt greu de făcut. Ceea ce este cu adevărat greu este să ajungem să fim în stare să le facem.
• Trebuie să ne detaşăm de noi înşine şi de toată părtinirea omenească, numai astfel vom izbuti să redescoperim frumosul.
• De la formele Microcosmosului către cele ale Macrocosmosului, varietatea naturii, în concepţie sculpturală, ne pare a fi fără margini. Însă chiar şi în indefinitatea formelor ei, Natura se ghidează după o lege constantă şi invariabilă. Căci fiecare dintre aceste forme şi volume rămâne o creaţie vie, un individ cu o viaţă independentă şi cu un caracter inevitabil individual.
• Să uneşti toate formele într-una singură şi să o faci vie!
• Când creezi, trebuie să te contopeşti cu Universul şi cu Elementele. Şi pentru a realiza ceva, trebuie doar să fii tu însuţi, iar nu să te reprimi şi să distrugi.
• Sculptorul se luptă cu materialele, piatră, bronz, marmură sau altele şi urmăreşte să îmbine toate formele într-o unitate perfectă şi să le insufle viaţă… Iar dacă nu formăm o singură fiinţă cu opera noastră, este mai bine să ne apucăm de altceva, decât să fim sculptori.
• Colaborarea intimă dintre artist şi materialul folosit, precum şi pasiune ce uneşte bucuria meseriaşului cu elanul vizionarului îl duc, pe rând, la esenţializare, la formele care reprezintă ideile în sine.
• Tot ce se creează prin filozofie (văzută ca iubire de înţelepciune), devine bucurie, pace, lumină şi libertate.
• Eu niciodată nu mi-am propus să uimesc lumea printr-o trăznaie! Am judecat simplu, aşa cum vedeţi, şi am ajuns la ceva tot simplu, teribil de simplu: la o sinteză care să sugereze ceea ce voiesc să reprezint. Am ajuns să scot din bronz, din lemn şi din marmură acel diamant ascuns, esenţialul.
• Îngrădirea naturaleţii duce la sterilitate pe toate planurile.
• Urmăriţi să vă eliberaţi de precepte teoretice şi să trăiţi numai prin voi înşivă: în acest mod, nu veţi mai întâlni aici, în atelier, nimic obscur.
• Sculpturile mele sunt chiar şi pentru cei orbi.
• Când nu mai sîntem copii, sîntem deja morţi.
• Sculpturile mele nu trebuie respectate, ci trebuie iubite, să îţi vină să te joci cu ele. Vreau să sculptez forme care să dea bucurie oamenilor.
• Ceea ce are într-adevăr rost în artă este bucuria. Nu ai neapărată nevoie să înţelegi teoretic. Te face fericit ceea ce vezi? Asta e totul!
• Când o societate cade în ignoranţă, sau amestecă binele şi răul, ea se află deja pe povârnişul pierzaniei.
• Zăvoiul m-a învăţat să înţeleg graiul lemnului şi pietrei. Sculptorii mai tineri ar trebui să ştie că este bine să treacă şi ei câteodată, vara, prin zăvoi, ca să-i asculte foşnetul…
• Eu nu dau niciodată prima lovitură până când piatra nu mi-a spus ce trebuie să îi fac. Aştept până imaginea interioară s-a format bine în mintea mea. Câteodată durează săptămâni întregi până când piatra îmi vorbeşte. Trebuie să privesc foarte atent înăuntrul ei. Nu mă las influenţat de vreo aparenţă şi transform ceea ce pare accidental până când reuşesc să scot la iveală ceea ce este conform legilor universale.
• Sculptorul trebuie să-şi pună sufletul în armonie cu sufletul materialului. Gândeşte-te că stejarul din faţa ta este un bunic înţelept şi sfătos. Vorba daltei tale trebuie să fie respectuoasă şi iubitoare: numai astfel îi poţi mulţumi.
• În vremurile noastre încă se mai petrece ca un sculptor să înţeleagă ceva din graiul arborilor.
• Povestea vieţii pietrelor şi a metalelor este mai domoală, mai simplă, pe când lemnul are o viaţă mai scurtă, cum e flacăra lui, şi ia parte la tot ce îl înconjoară. Pentru un sculptor, lemnul Are trei vieţi: cea dintâi de copac viu, care-şi trage seva din pământ, către frunze şi flori, temător faţă de animale şi oameni, ale căror gânduri bune sau rele nu-i rămân ascunse. A doua viaţă a lemnului începe după ce a fost tăiat şi pus la uscat, când sculptorul îl prinde în mâinile lui şi începe să-i vorbească, rugându-l să exprime împreună cu el vreo minune de idee. Iar a treia viaţă începe după ce a fost cioplit şi scobit de unealtă, când, uscându-se, crapă, trosneşte, se îndoaie, respiră, desăvârşind opera artistului. Un bun sculptor trebuie să prevadă crăpăturile şi fisurile prietenului său, lemnul. Dacă te vei duce la Paris, ai să poţi vedea câţiva dintre stâlpii mei, mereu mai crăpaţi, dar parcă şi mai grăitori decât au fost vreodată. Portretul lui Socrate — sau al meu — cum spune odată şugubăţul acela de Satie, a început să se încovoaie. Craniul i s-a uscat şi cred că într-o zi se va deschide şi-n el o crăpătură. Abia o aştept şi îi mulţumesc dinainte pentru ea bătrânului nuc din care l-am tăiat. Măcar el m-a înţeles atât de bine!
• Materialul trebuie să îşi urmeze viaţa şi după ce a fost cioplit de mâna sculptorului. Trebuie ca sculptorul să descopere şi să menţină în viaţă înţelesul plastic pe care materia îl posedă în mod natural. A da materiei un alt înţeles decât acela pe care natura i l-a dat înseamnă să o omori.
• Un monument depinde de locul pe care i-l alegi, de modul în care va răsări şi apune Soarele deasupra lui, de mediul înconjurător. Abia având aceste date alegi materialul şi studiezi formele care se integrează perfect în mediul natural, determinându-i astfel monumentalitatea.
• Eu am făcut piatra să cânte pentru Omenire.
• Această sculptură (operă de o viaţă întreagă) va aparţine tuturor timpurilor, din pricină că am despuiat forma esenţială de toate trăsăturile care ar putea să vă povestească despre vreo anumită epocă, sau despre vreo perioadă de ani.
• Funcţia artistului rămâne aceea de a descifra semnele ascunse ale naturii şi de a interpreta misterele universului.
• Semne se află peste tot. Numai să ştii să le vezi.
• Da. Pretutindeni dai de semne. Nu-i nevoie să căutăm formule obscure sau taine de nepătruns. Când ţi-e dragă viaţa, îţi ies în cale semnele şi-i destul să le priveşti cum trebuie, ca să le pătrunzi tâlcul… Cei cu inima curată, copiii mai ales, le zăresc cei dintâi.
• Priviţi lucrările până când le vedeţi. Cei aproape de Dumnezeu le-au văzut.
• Naturaleţea, în Artă, constă în gândirea alegorică, simbol şi sacralitate, sau în căutarea esenţelor ascunse în material, iar nu în reproducerea fotografică a aparenţelor exterioare. Sculptorul este un gânditor, iar nu un fotograf al unor aparenţe derizorii, multiforme şi contradictorii.
• Să pui în lucrare foc divin înseamnă să te contopeşti cu ea, să te aprinzi tu însuţi înlăuntrul ei.
• Natura zămisleşte o vegetaţie vânjoasă care creşte drept în sus, de la pământ spre ceruri. Iată, „Coloana mea fără sfârşit“ trăieşte într-o grădină frumoasă din România... De jos şi până sus, ea are aceeaşi formă şi nu îi trebuie nici un piedestal şi nici soclu ca să se sprijine; iar vântul nu o va dezrădăcina niciodată, căci ea va rezista pe propriile-i puteri...
• „Coloana infinitului“ va fi una din minunile lumii...
• Du-te!... Îmbrăţişează „Columna infinitului“ cu palmele mâinilor deschise. Apoi, înălţându-ţi ochii, priveşte-o – şi vei cunoaşte, astfel, întru adevăr, sinele Cerului...

Coloana Infinitului, 1938.

• Elementele Coloanelor mele infinite nu sunt altceva decât însăşi respiraţia omului, propriul lor ritm...
• Hai să-i zicem scară la cer!
• „Coloana infinitului“ se aseamănă şi cu o plantă exotică – la care vor să viseze (veşnic) adolescenţii. Sau cu însuşi pendulul timpului, răsturnat.
• „Coloana infinitului“ este negarea Labirintului.
• O sculptură nu se sfârşeşte niciodată în postamentul său, ci se continuă în cer, în piedestal şi în pământ.
• L-am fotografiat din toate unghiurile, mai ales într-o zi frumoasă cu cerul străbătut de nori călători, ca o turmă de miei. Mi s-a părut cea mai reuşită fotografie: nu i se vedea nici capătul, nici începutul. Era un trunchi ce parcă plutea în cer…
• Stâlpul de sprijin este semnul marii treceri a fiecărui om, aşa cum sămânţa cade din spic pentru a încolţi în pământ.
• Acesta este mesajul Stâlpului meu, străjuit de Masă şi de Poartă… Să arzi ca o flacără, să te prefaci în fulger care leagă cerul şi pământul.
• Un prieten mi-a mărturisit că şi-a dat seama de frumuseţea grădinii datorită stâlpului de lemn cioplit cu barda. Tocmai ăsta-i rostul acestui stâlp, i-am spus eu. Prin el, să descoperi Frumuseţea lumii.
• Rege sau cerşetor – este tot una, în faţa Eternităţii!
• Viaţa este ca o monedă: trebuie să ştii cum să o foloseşti.
• Nenorocirea umanităţii este faptul că fiecare individ trăieşte doar în planul conştiinţei sale individuale. Ştim cu toţii acest mod de existenţă: prozaica roată a unei vieţi trăite în nimicnicie.
• Din plenitudinea ţinutului meu însorit eu mi-am făurit o rezervă de bucurie pentru toată viaţa şi numai aşa am putut rezista.
• Capacitatea de îndrăgostire şi de dăruire permanentă nu o au decât spiritele cu totul superioare, dublate de naturi puternice, glandulare, vitale. Prin dragostea angelică şi carnală te vindeci de multe toxine şi de majoritatea bolilor sufletului. Soarele este marele tămăduitor, însă soarele iubirii îl întrece.
• Iubirea cheamă iubire şi ea. Nu este atât de important ca să fii iubit, cât să iubeşti tu — cu putere şi cu toată fiinţa.
• Sentimentul de plenitudine, de bucurie, întregeşte omul. El este rezultatul stării de graţie pe care ne-o dă bucuria.
• Naturaleţea în iubire este tendinţa fascinantă de a ajunge la Absolut, prin amalgamarea eurilor tinere, fruste şi dornice de puritate.
• Viaţa se aseamănă cu o spirală. Nu ştim în care direcţie este ţinta ei. Însă trebuie să mergem în direcţia pe care noi o socotim cea justă.
• Nu vom fi, niciodată, îndeajuns de recunoscători faţă de pământul care ne-a dat totul.
• Să creezi ca un Demiurg, să porunceşti ca un Rege, să munceşti ca un Sclav!...
• Eu am voit să înalţ totul dincolo de pământ.
  

Pasare în spatiu

• În timpul copilăriei – am dormit în pat. În timpul adolescenţei – am aşteptat la uşă. În timpul maturităţii – am zburat înspre ceruri! Am făcut şi eu paşi pe nisipul Eternităţii!...
• Călătoria are loc, în realitate, în noi.
• Viaţa mea a fost o succesiune de miracole.
• Am fost şi eu trimis de mic copil, la pricopseală prin lume. Nu mi-am pierdut legătura şi nici nu mi-am scos rădăcinile – pentru a umbla ca un năuc, pe tot globul. A profitat, pe urmă, şi Arta mea; şi m-am salvat ca OM!...
• În fond, foarte puţini oameni îşi dau seama că mai există şi alte forme ale cunoaşterii decât cele obişnuite. În jurul nostru acţionează alte sfere ale existenţei, cu care suntem uniţi prin fire invizibile. Câţi dintre noi le percep? Curentele polare ale energiei curg prin fiinţa noastră la fel cum curg prin univers. Forţele noastre psihice ne pot otrăvi sau elibera. Curentul forţelor psihice se propagă prin respiraţie, vase de sânge şi nervi. Dacă forţa psihică este destul de mare, ea nu mai are nevoie de mijlocitori în indefinitatea spaţiilor.
• Mă simt în India ca la mine acasă. Ceea ce îmi place în India este vitalitatea enormă, vitalitatea copleşitoare, obişnuită poate numai negrilor şi asiaticilor. (...) În India, am (re)găsit înţelepciunea mea milenară, păstrată sub ploile Occidentului şi a tuturor stupidităţilor; am găsit „la paix et la joie“!... Am găsit demnitate fără trufie şi amabilitate fără slugărnicie.
• Trupul omenesc este frumos în măsura în care oglindeşte sufletul.
• Trupul omenesc are aceeaşi structură ca şi Universul.
• Cine nu iese din sine, n-atinge Absolutul şi nu descifrează nici viaţa.
• Dacă mă voi putea perfecţiona ca ascet, sunt convins că voi putea obţine o măiestrie asupra formelor naturale, pe care ştiinţa occidentală nu a reuşit încă să o descopere.
• Un Înţelept face din veninul său interior, remediu pentru sine; sau precept de tămăduire pentru semeni (...) Însă cine nu se luptă împotriva Răului s-a şi predat deja potrivnicului.
• Eliberează-te de pasiuni, eliberează-te de pofte, eliberează-te de greşeli, - acestea sunt trei precepte, zale şi scut, pentru orice Spirit. Purtând această armură, eşti puternic împotriva răului, - devii invulnerabil.
• Toate dilemele se rezolvă prin unificarea contrariilor.

Sarutul, 1916.

• Trebuie să urmăreşti necontenit să urci foarte sus, dacă vrei să poţi să vezi foarte departe... Şi merită să faci totul, în speranţa că vei putea odată să intri în împărăţia sferelor celor înalte.
• Dumnezeirea este pretutindeni, şi simţi asta când uiţi cu desăvârşire de tine însuţi, când te simţi umil şi când te dăruieşti.
• Eu mă aflu, acum foarte aproape de bunul Dumnezeu: şi nu îmi mai trebuie decât să întind o mână înspre El, ca să îl pipăi!... Îl voi aştepta pe bunul Dumnezeu în Atelierul meu.
• NU MAI SUNT DEMULT AL ACESTEI LUMI: SUNT DEPARTE DE MINE ÎNSUMI, DESPRINS DE PROPRIUL MEU TRUP – MĂ AFLU PRINTRE LUCRURILE ESENŢIALE.