Am 33 de ani si nu reusesc sa tin o relatie mai mult de 3-4 luni

Categoria părinte: Intrebari
08. 07. 03
Steluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivă
 

Sincer sa  fiu pana acum am avut ceva deceptii in viata (poate si datorita faptului ca provin dintr-o familie in care certurile erau foarte frecvente). Am 33 de ani si nu reusesc sa tin o relatie mai mult de 3-4 luni de zile (la inceput credeam ca de vina e ea, dar cu timpul am realizat ca si eu as putea sa am partea mea de vina). Mai pe scurt tata ne-a parasit pe noi cand aveam eu 12-13 ani (si desi realizam inca de pe atunci ce se petrece tata m-a amenintat sa nu-i spun mamei ce se petrece, in realitate el se ducea cu alta femeie iar eu fiind mic si timorat nu i-am spus mamei de frica). In timp mama a aflat ce se intampla de fapt cu tata, iar dupa cativa ani au divortat. Cred ca am ramas cu sentimentul adanc intiparit in minte ca as fi putut sa previn acest eveniment, iar din aceasta cauza caut motive de despartire in toate relatiile pe care le am. Doar daca mi se pare mie ca am vazut-o ca se uita mai altfel la altul (desi in cele mai multe cazuri aveam dreptate) aveam motiv sa fiu extrem de gelos si sa rup relatia cu respectiva. De obicei sunt tipul de om care pune la suflet tot desi stiu ca nu ar trebui sa fiu asa poate mi-ar fi mult mai bine ca din cand in cand sa fiu mai indiferent, sau sa analizez mai bine situatia respectiva si sa nu mai pun la suflet tot. Mai am vise cu fostele prietene in care cer lamuriri de ce cum de nu am putut fi impreuna, dar rar mi s-a intamplat sa mi se arate in vis raspunsul. Doar de cateva ori am visat ca-mi raspundeau foarte clar "ASA A FOST SA FIE". Recunosc ca am ajuns sa nu mai am incredere nici in mine, si apoi cum pot sa incep sa am incredere in alta persoana. As dori daca se poate un raspuns, cat mai sincer cu putinta. Am incercat sa ma gandesc cine ar putea fi de vina in acesta situatie, doar mi se pare mie sau judec alte persoane dupa anumite "clisee" intiparite in  mintea mea in urma unor actiuni din trecutul meu????!??!???

Draga Mihai,

începutul mesajului tau este foarte semnificativ pentru problema pe care o expui. Da, într-adevăr s-a constatat că impregnările psiho-emoţionale care se întipăresc în noi la vârsta copilăriei prin intermediul modelului parental are cel mai adesea urmări în viaţa adultului de mai târziu. Rănile emoţionale se sedimentează sub formă de temeri, frici, furii, confuzii, ambivalenţe şi toate acestea se reactivează în momente sau perioade care le favorizează manifestarea. La tine, ele se reeditează în relaţia de cuplu, unde ai acest teren vulnerabil, fragil dat de certurile dintre părinţi şi ulterior de divorţul acestora.
Tu deja ai conştientizat bună parte din problemă şi chiar ai găsit o explicaţie care surprinde esenţa conflictului: „Cred ca am ramas cu sentimentul adanc intiparit in minte (în suflet, nota mea) ca as fi putut sa previn acest eveniment, iar din aceasta cauza caut motive de despartire in toate relatiile pe care le am.“ Tu ţi-ai însuşit sentimentul de vinovăţie şi responsabilitate pentru despărţirea părinţilor, temându-te în profunzimea fiinţei tale şi nu pe deplin conştient să nu fii părăsit ca atunci, în copilărie. Durata scurtă a relaţiilor arată că îţi este teamă de un ataşament afectiv şi de implicare emoţională profundă, tocmai dintr-un mecanism de apărare. Pur şi simplu, teama de a nu fi abandonat te determină să reacţionezi neconstructiv în acest mod ciclic, repetitiv pe care ai ajuns să îl observi.
Partea bună este că ai început să înţelegi ce se petrece şi ai de unde să porneşti cu procesul transformării.
Ai nevoie să îţi permiţi să iubeşti şi acest lucru nu se poate face decât într-o relaţie de mai lungă durată. În acest fel vei fi capabil să-ţi gestionezi rana emoţională din copilărie acceptându-te şi învăţând să-l tolerezi pe cel de lângă tine. Într-o relaţie te întâlneşti cu tine însuţi, şi cu partea bună, şi cu partea rea şi ce nu ai primit în copilărie poţi primi acum, cu condiţia să îngădui aceasta. Conştientizând că ai fost rănit, faci un pas spre propria eliberare. Părinţii atât au putut oferi în acel moment. Poţi să simţi furie, ostilitate faţă de ei, însă pe măsură ce vine înţelegerea, apare un sentiment de încredere şi de bunăvoinţă, atât faţă de tine, cât şi faţă de ceilalţi. Important este să depăşeşti acest „hop“ emoţional, ceea ce nu-i tocmai uşor, dar nici imposibil. Trebuie să ai curajul să experimentezi şi dacă trăieşti tristeţe, şi dacă trăieşti bucurie.

Dacă durerea a fost puternică în copilărie şi am fost neputincioşi în faţa ei, ca adulţi, nu trebuie să ne închidem, să fugim de sentimentele noastre, ci să ne confruntăm cu ele, să le facem faţă. Faptul că te visezi cu prietenele tale şi cauţi o explicaţie arată că te-ai conectat la fiinţa mai profundă şi că eşti preocupat cu adevărat să-ţi rezolvi acest conflict.
Soluţia nu este să încerci din toate puterile să dezrădăcinezi această teamă, ci să înveţi să accepţi existenţa ei, fără să te resemnezi însă vreo clipă să fii dominat de ea. În acelaşi timp, urmăreşte să cultivi cu răbdare încrederea în tine şi în ceilalţi, pas cu pas, pornind de unde te afli în acest moment. Este un întreg proces în care practic te reconstruieşti pe tine însuţi, cărămidă cu cărămidă. Mecanismul este aceala de a anticipa şi conştientiza din timp manifestarea acestei neîncrederi şi de cultivare constantă a sentimentului opus, încrederea şi toleranţa. De fiecare dată când te încearcă îndoiala, apelează la resursele tale de credinţă şi încredere, asumă-ţi împreună cu prietena ta şi imprevizibilul relaţiei, nu rupe firul la prima temere. Nu te mulţumi să judeci pe ceilalţi, ca să nu ajungi să te priveşti singur în oglindă. Ieşi din cercul acesta vicios. Eşti tânăr şi ai toată viaţa înainte!
Îţi doresc succes,

Monalisa Teodorescu - psiholog