Sunt de 2 ani intr-o relatie cu un tip pe care il consider jumatatea mea. In anul care a trecut am avut realizari majore, un job mai bun, achizitia unei case, a unei masini noi si o relatie frumoasa in prima jumatate a anului. Ideea este ca nu am stiut sa ma bucur de ele, am fost mereu morocanoasa, renovarea casei mi s-a parut un cosmar, la fel si rata, la fel si jobul care ma solicita enorm. Toate s-au reflectat asupra iubitului, l-am stresat enorm, il pisam cu problemele mele mereu, treceam dintr-o stare in alta, acum eram certareata si paranoia ca ma inseala, acum deveneam iubitoare si calma. M-am purtat ca o femeie isterica si "paranoica", mi-am dat seama ca am gresit enorm de mult in relatia cu el abia cand mi-a spus ca vrea sa ne despartim, ca nu ma vede femeia cu care el sa faca un copil, pentru ca suntem amandoi aiuriti si amandoi avem nevoie de un partener puternic.
Initial, mi-a spus ca vrea o pauza de o saptamana ca sa termine cu examenul si sa se linisteasca, sa aiba timp sa se gandeasca.
Suntem amandoi aiuriti si zapaciti, oare chiar avem nevoie de un partener puternic care sa ne organizeze viata?
Suntem la fel, avem o multime de lucruri in comun, avem amintiri frumoase pe care nu le pot uita. Nici macar nu pot sa-l urasc pentru decizia luata. Îmi doresc o familie cu el , imi doresc nu un copil, ci chiar mai multi. Îmi vine sa-l sun mereu macar sa ii aud vocea, insa mi-e teama ca mi-ar mai putea zice odata nu. Cred ca nu ii este usor sa revina la mine, dar cred ca il voi putea face fericit. Sunt dezorientata! Nici macar nu stiu ce mai simt, incet-incet imi ies din stare de amorteala... si e rau.
Am vrut sa ma duc direct la el la usa sa stam sa discutam, sa ma linistesc sufleteste, sa incerc sa repar ruptura. Am pus pe hartie partile bune si partile rele ale relatiei, cum l-am ajutat si cat m-a ajutat, ce i-am oferit-ce mi-a oferit. Am ajuns la concluzia ca el m-a ajutat, mi-a oferit si m-a sprijinit enorm. Si eu mi-am batut joc de tot. Iar acum sunt o victima a propriilor mele actiuni. Daca nu as fi gresit si m-as fi comportat normal poate nu as fi suferit acum. As fi spus ca e un nemernic care si-a batut joc de mine si de sentimentele mele si as fi trecut mai departe. In oarecare masura, actiunile mele au fost determinate de comportamentul lui, dar am si exagerat mult. I-am spus ca regret si ca-l iubesc... e prea tarziu... dar inca mai am sperante ca se va reintoarce la mine. Imi doresc din tot sufletul sa indrept ce-am stricat.Nici eu nu stiu cum m-am putut suporta?!?
Cum as putea sa-l readuc inapoi? Si oare daca as face-o ar mai fi la fel? Credeti in pauze pentru limpezirea mintii?
Mie mi-au fost suficiente cateva zile sa-mi dau seama ca il vreau inapoi cu adevarat. Dar cum???
Nu suport ideea sa-l vad fara sa il ating, fara sa-l simt, fara sa stiu ca este al meu dar ma gandesc ca ar fi o solutie sa-i fiu prietena, "amanta" sau orice altceva numai sa fiu langa el sa-l determin sa se intoarca la mine.
Nu-l inteleg de ce imi spune ca ii este greu fara mine, dar ca este cea mai buna decizie?!
O fi un mod elegant de a ma face sa sufar mai putin, o fi un mod de a-mi agoniza durerea...
O fi o urma de speranta ca am mai putea fi impreuna?
Îmi spunea ca lucrurile care devin obisnuinta trec pe locul 2. Oare ar vrea o despartire pentru ca impacarea sa fie mai dulce si vrea sa-mi dea o lectie? Mi-am luat lectia, am reflectat si am aflat unde si cum am gresit. Daca am mai incerca odata sunt sigura ca lucrurile ar decurge mult mai bine. Asa simt, asa cred. Acum invata pt examen, e f important pentru el, intr-o sapt il va sustine. Probabil ca are nevoie de liniste sa invete...
Ce sa fac?
Răspuns
Draga Luana,
îţi înţeleg frământarea care transpare din „avalanşa“ de stări şi emoţii revărsate în mesajul tău, dar niciodată timpul nu este pierdut.
Ai pus mai multe întrebări, o să urmăresc să îţi răspund la ele pe rând, chiar dacă nu o să o fac cu liniuţă.
Din câte am dedus din mesaj, trecând printr-o perioadă destul de agitată: renovarea casei, maşină nouă, job solicitant etc., multe emoţii şi trăiri negative s-au proiectat asupra partenerului de cuplu şi l-ai cam făcut KO, încât el a ales varianta despărţirii.
Tu ţi-ai făcut autoanaliză în această perioadă de câteva zile de despărţire şi ai realizat că ai greşit. Într-adevăr, ai cam exagerat pisându-l şi oscilând de la o stare la alta (bărbaţii suportă mai greu aceste pendulări emoţionale ale femeilor), însă nu rezolvi nimic învinovăţindu-te.
O pauză este oricând binevenită, pentru că pune ordine în gândire şi ajută la o oarecare clarificare.
Tu ţi-ai dat seama repede, în câteva zile, că vrei să fii împreună cu el şi mai spui că lui îi este, de asemenea, greu fără tine. Prin urmare, merită să mai daţi o şansă relaţiei, mai ales că sînteţi împreună de doi ani şi aţi construit ceva.
Pe de altă parte, eu nu cred că prietenul tău „s-a sfărâmat în bucăţi“ la toate aceste ieşiri ale tale, mai ales dacă te iubeşte. Când mai aveţi perioade de suprasolicitare, aşezaţi-vă la „masa negocierilor“ şi comunicaţi sincer unul cu celălalt, vedeţi ce vă nemulţumeşte, ce doreşte fiecare, cum aşteaptă fiecare să se rezolve diferendele, fără să vă fie teamă că exprimarea trăirilor v-ar putea face mai mult rău decât se face prin necomunicare şi resentiment. Orice cuplu trece prin astfel de momente şi fiecare dintre cei doi trebuie să îl asculte pe celălalt.
Toţi avem limitele noastre în capacitatea de a gestiona furia sau emoţiile negative. Depăşirea limitei proprii l-a făcut pe prietenul tău să ceară o perioadă de pauză. Tu spui că te-ai manifestat excesiv, iar acum este momentul să îndrepţi ceea ce ai făcut şi să învăţaţi amândoi să dialogaţi, să comunicaţi cu adevărat. Prin urmare, pune mâna pe telefon şi sună-l sau chiar mergi până la el fără teamă că o să-ţi zică nu şi spune-i încă o dată că ţi-ai dat seama că ai greşit, dar merită să vă mai daţi o şansă. Nu ai nimic de pierdut. Orgoliile nu sînt un sfetnic bun acum. Va trebui să faci, în continuare, faţă unei oarecare ostilităţi, dar aceasta te va ajuta să-ţi îmbunătăţeşti propria strategie comportamentală şi să urmăreşti să-ţi exprimi trăirile agresive şi susceptibile (paranoia, cum spui tu) în manieră controlată şi constructivă. Aceasta, ca să nu întinzi la maxim nervii prietenului tău şi să provoci o a doua ruptură.
Prin această experienţă, tu ai aflat despre tine că, la suprasolicitare, reacţionezi impulsiv şi isteric şi că el tolerează mai greu astfel de manifestări. Fiecare dintre noi aflăm lucruri mai puţin plăcute despre noi, dar ajungem astfel să ne autocunoaştem şi să nu mai repetăm greşelile.
Mai spui că amândoi sînteţi aiuriţi şi că te întrebi dacă aveţi nevoie de parteneri puternici. A fi aiurit înseamnă uita sau a evita anumite lucruri şi de fapt este o formă de agresivitate şi refuz pasiv şi atunci apare mecanismul compensator „am nevoie de cineva puternic, care să-mi aducă echilibrul“. Crede-mă, draga mea, aceasta este amăgire. Puterea se află în voi înşivă. Trebuie să o căutaţi, să o treziţi, să lucraţi cu ea şi să vă dezvoltaţi această putere în cuplu.
Din ce am observat, trebuie să fii mai puţin dominantă şi explozivă, ca să nu-l „sufoci“, să urmăreşti să realizezi un control emoţional mai bun şi dacă nu reuşeşti singură, să apelezi la un specialist.
Scriai că nu ştii ce mai simţi. Este firească o perioadă de confuzie, când se produce o fisură în cuplu. De aceea perioada de pauză poate fi bună. Până la urmă, chiar dacă ai avut aceste momente, confruntarea cu propriile conţinuturi psihice mai puţin plăcute a fost autentică şi îţi arată ce trebuie să transformi la tine.
Totul depinde de voi. Dacă nu reuşiţi singuri, puteţi apela la un terapeut.
Succes!
Cu drag, Monalisa 
* * * * * * *