Bună ziua,

Mă numesc Eugenia, am 33 de ani şi sunt căsătorită de 8 ani. Soţul meu îmi tot reproşează că nu mă mai gândesc la el, am pe altcineva şi face aluzii la colegul meu de servici, deşi sunt prieteni foarte buni. Nu ştiu ce să mai cred, face asta numai să mă supere sau crede cu adevărat asta? Mai rău este că după asemenea reproşuri, nici nu mai vorbeşte cu mine, este foarte supărat, iar dacă încerc să-l împac spune că sunt vinovată şi mă gudur pe lângă el. Cred că este vina mea ptr. că asta am făcut tot timpul, m-am înjosit în faţa lui numai să fie bine şi tot nu este. Ce-i de făcut? Am şanse ca relaţia mea să mai meargă? Nu mă ajută cu nimic, nici mâncare nu-şi încălzeşte, ptr. Că nu-i place la bucătărie şi apoi el zice că nu s-a însurat să faca el asemenea treburi, se consideră şef, spune mereu ca el este şef, iar eu sunt femeie ca să fac treabă. Uneori am impresia că nu mă respectă. Când încerc să-i explic că lucrurile în căsnicie nu stau aşa se enervează şi îmi reproşează că nu-mi mai place de el, înseamnă că am găsit pe altcineva. Vă rog ajutaţi-mă. Daţi-mi un sfat.

Vă mulţumesc şi aştept răspuns. 

Buna, sunt Andreea si am 18 ani, vreau un sfat... am cunoscut acum 2 luni un baiat pe internet el este din Bucuresti, iar eu din alt oras, la inceput totul luam la misto, m-a intrebat daca am frati, surori... iar eu l-am mintit... si asta pt ca eu nu spuneam oricarui strain nimic despre mine, a fost un accident... intre timp noi am devenit iubiti... si nu mai stiu acuma cum sa-i spun adevarul... ma va crede o mincinoasa... si chiar nu l-am mintit cu nimica, nu vreau sa-si schimbe parerea despre mine :( ce sa fac? cum sa-i spun? Daca ii spun pe net... nu cred ca va intelege nimic... sa-i spun cand ne vom intalni la vara?? si atunci... cum o sa-i spun? cum sa-l fac sa inteleaga ca a fost un mic accident?... astept raspunsul dumneavoastra pe adresa mea de e-mail.

Buna ziua. Am o problema mai delicata, nu stiu cum sa o formulez cat mai coerent. De ceva vreme am o stare ciudata-in sensul ca simt ca am un fel de crestere a apetitului sexual, dar fara sa fac absolut nimic, uneori mi se pare ca acest lucru e ceva continuu-aceasta stare, fara sa ma uit la vreo poza, fara sa ma gandesc la nimic. Am 21 de ani. Nu am avut pana acum nici o relatie, dar nu asta ar fi problema.. Credeti ca ar putea fi vorba de cauze psihologice sau somatice? Daca puteti sa ma ajutati, va sunt recunoscatoare.

Întrebare 1

Bună ziua! Mă numesc Cristina, am 20 de ani [...]! Am o relaţie de 1 an cu un băiat şi ne merge foarte bine! Doar că am o nelămurire... de când suntem împreună a fost binevenit la noi acasă... eu stau cu părinţii mei! A şi dormit la noi. [...] Îi cunosc şi părinţii, dar la el acasă nu m-a dus niciodată. [...] Vreau şi eu să văd că mă invită la el acasă, parcă mă simt prost faţă de ai mei, prietenul meu venind la mine acasă foarte des, iar eu nu am fost invitată la el nici măcar o dată! Vă rog să-mi daţi un răspuns! Mulţumesc.

Răspuns 1

Dragă Cristina,

O regulă nescrisă a jocului iubirii este că schimburile relaţionale între parteneri trebuie să „curgă“. Este firesc ca tu să îţi doreşti să mergi la prietenul tău în vizită, în condiţiile în care el a venit de multe ori la tine şi chiar a dormit la voi. Îndeplinirea acestei nevoi ar putea aduce un plus relaţiei, ar îmbunătăţi comunicarea şi ar elimina eventuala neîncredere. Eu îţi sugerez două modalităţi de abordarea a situaţiei, dintre care ar trebui să o pui în practică pe aceea care ţi se pare mai adecvată desfăşurării evenimentelor la faţa locului.

1) Poţi să îl abordezi direct, cu sinceritate, dar şi cu feminitate şi tact, dacă ai certitudinea că s-a stabilit între voi o relaţie de încredere reciprocă şi intimitate destul de consolidată şi să îi spui astfel, cu francheţe, dar şi cu delicateţe, că îţi doreşti să îl vizitezi şi tu acasă, după care lucrurile se vor limpezi.

2) Dacă crezi că totuşi, există o „carapace“ de protecţie în cazul prietenului tău, urmăreşte să „pui în scenă“, folosind din plin arsenalul tactului şi feminităţii, un pretext prin care să poţi ajunge la el acasă, într-un mod care să apară cât se poate de firesc. De exemplu, poţi să recurgi la un cadou pentru mama lui, cu o ocazie de genul zi de naştere, onomastică, 1 martie, 8 martie, etc.

În ambele situaţii, caută să fii prevenitoare, dar mai cu seamă să vezi ce reacţie are: este impacientat, se eschivează, ezită, respinge, devine agresiv, trage o minciunică, etc. Oricum, în funcţie de reacţia lui, ai astfel prilejul de a discuta deschis şi de a afla care este piedica ce apare în calea vizitei tale la el.

Îţi doresc succes şi aştept să-mi spui cum a fost vizita!

Cu drag,

Monalisa

www.psihologul-tau.ro

 * * * * * * *

Întrebare 2

Sunt de 2 ani intr-o relatie cu un tip pe care il consider jumatatea mea. In anul care a trecut am avut realizari majore, un job mai bun, achizitia unei case, a unei masini noi si o relatie frumoasa in prima jumatate a anului. Ideea este ca nu am stiut sa ma bucur de ele, am fost mereu morocanoasa, renovarea casei mi s-a parut un cosmar, la fel si rata, la fel si jobul care ma solicita enorm. Toate s-au reflectat asupra iubitului, l-am stresat enorm, il pisam cu problemele mele mereu, treceam dintr-o stare in alta, acum eram certareata si paranoia ca ma inseala, acum deveneam iubitoare si calma. M-am purtat ca o femeie isterica si "paranoica", mi-am dat seama ca am gresit enorm de mult in relatia cu el abia cand mi-a spus ca vrea sa ne despartim, ca nu ma vede femeia cu care el sa faca un copil, pentru ca suntem amandoi aiuriti si amandoi avem nevoie de un partener puternic.

Initial, mi-a spus ca vrea o pauza de o saptamana ca sa termine cu examenul si sa se linisteasca, sa aiba timp sa se gandeasca.

Suntem amandoi aiuriti si zapaciti, oare chiar avem nevoie de un partener puternic care sa ne organizeze viata?

Suntem la fel, avem o multime de lucruri in comun, avem amintiri frumoase pe care nu le pot uita. Nici macar nu pot sa-l urasc pentru decizia luata. Îmi doresc o familie cu el , imi doresc nu un copil, ci chiar mai multi. Îmi vine sa-l sun mereu macar sa ii aud vocea, insa mi-e teama ca mi-ar mai putea zice odata nu. Cred ca nu ii este usor sa revina la mine, dar cred ca il voi putea face fericit. Sunt dezorientata! Nici macar nu stiu ce mai simt, incet-incet imi ies din stare de amorteala... si e rau.

Am vrut sa ma duc direct la el la usa sa stam sa discutam, sa ma linistesc sufleteste, sa incerc sa repar ruptura. Am pus pe hartie partile bune si partile rele ale relatiei, cum l-am ajutat si cat m-a ajutat, ce i-am oferit-ce mi-a oferit. Am ajuns la concluzia ca el m-a ajutat, mi-a oferit si m-a sprijinit enorm. Si eu mi-am batut joc de tot. Iar acum sunt o victima a propriilor mele actiuni. Daca nu as fi gresit si m-as fi comportat normal poate nu as fi suferit acum. As fi spus ca e un nemernic care si-a batut joc de mine si de sentimentele mele si as fi trecut mai departe. In oarecare masura, actiunile mele au fost determinate de comportamentul lui, dar am si exagerat mult. I-am spus ca regret si ca-l iubesc... e prea tarziu... dar inca mai am sperante ca se va reintoarce la mine. Imi doresc din tot sufletul sa indrept ce-am stricat.Nici eu nu stiu cum m-am putut suporta?!?

Cum as putea sa-l readuc inapoi? Si oare daca as face-o ar mai fi la fel? Credeti in pauze pentru limpezirea mintii?

Mie mi-au fost suficiente cateva zile sa-mi dau seama ca il vreau inapoi cu adevarat. Dar cum???

Nu suport ideea sa-l vad fara sa il ating, fara sa-l simt, fara sa stiu ca este al meu dar ma gandesc ca ar fi o solutie sa-i fiu prietena, "amanta" sau orice altceva numai sa fiu langa el sa-l determin sa se intoarca la mine.

Nu-l inteleg de ce imi spune ca ii este greu fara mine, dar ca este cea mai buna decizie?!

O fi un mod elegant de a ma face sa sufar mai putin, o fi un mod de a-mi agoniza durerea...

O fi o urma de speranta ca am mai putea fi impreuna?

Îmi spunea ca lucrurile care devin obisnuinta trec pe locul 2. Oare ar vrea o despartire pentru ca impacarea sa fie mai dulce si vrea sa-mi dea o lectie? Mi-am luat lectia, am reflectat si am aflat unde si cum am gresit. Daca am mai incerca odata sunt sigura ca lucrurile ar decurge mult mai bine. Asa simt, asa cred. Acum invata pt examen, e f important pentru el, intr-o sapt il va sustine. Probabil ca are nevoie de liniste sa invete...

Ce sa fac?

Răspuns 2

Draga Luana,

îţi înţeleg frământarea care transpare din „avalanşa“ de stări şi emoţii revărsate în mesajul tău, dar niciodată timpul nu este pierdut.

Ai pus mai multe întrebări, o să urmăresc să îţi răspund la ele pe rând, chiar dacă nu o să o fac cu liniuţă.

Din câte am dedus din mesaj, trecând printr-o perioadă destul de agitată: renovarea casei, maşină nouă, job solicitant etc., multe emoţii şi trăiri negative s-au proiectat asupra partenerului de cuplu şi l-ai cam făcut KO, încât el a ales varianta despărţirii.

Tu ţi-ai făcut autoanaliză în această perioadă de câteva zile de despărţire şi ai realizat că ai greşit. Într-adevăr, ai cam exagerat pisându-l şi oscilând de la o stare la alta (bărbaţii suportă mai greu aceste pendulări emoţionale ale femeilor), însă nu rezolvi nimic învinovăţindu-te.

O pauză este oricând binevenită, pentru că pune ordine în gândire şi ajută la o oarecare clarificare.

Tu ţi-ai dat seama repede, în câteva zile, că vrei să fii împreună cu el şi mai spui că lui îi este, de asemenea, greu fără tine. Prin urmare, merită să mai daţi o şansă relaţiei, mai ales că sînteţi împreună de doi ani şi aţi construit ceva.

Pe de altă parte, eu nu cred că prietenul tău „s-a sfărâmat în bucăţi“ la toate aceste ieşiri ale tale, mai ales dacă te iubeşte. Când mai aveţi perioade de suprasolicitare, aşezaţi-vă la „masa negocierilor“ şi comunicaţi sincer unul cu celălalt, vedeţi ce vă nemulţumeşte, ce doreşte fiecare, cum aşteaptă fiecare să se rezolve diferendele, fără să vă fie teamă că exprimarea trăirilor v-ar putea face mai mult rău decât se face prin necomunicare şi resentiment. Orice cuplu trece prin astfel de momente şi fiecare dintre cei doi trebuie să îl asculte pe celălalt.

Toţi avem limitele noastre în capacitatea de a gestiona furia sau emoţiile negative. Depăşirea limitei proprii l-a făcut pe prietenul tău să ceară o perioadă de pauză. Tu spui că te-ai manifestat excesiv, iar acum este momentul să îndrepţi ceea ce ai făcut şi să învăţaţi amândoi să dialogaţi, să comunicaţi cu adevărat. Prin urmare, pune mâna pe telefon şi sună-l sau chiar mergi până la el fără teamă că o să-ţi zică nu şi spune-i încă o dată că ţi-ai dat seama că ai greşit, dar merită să vă mai daţi o şansă. Nu ai nimic de pierdut. Orgoliile nu sînt un sfetnic bun acum. Va trebui să faci, în continuare, faţă unei oarecare ostilităţi, dar aceasta te va ajuta să-ţi îmbunătăţeşti propria strategie comportamentală şi să urmăreşti să-ţi exprimi trăirile agresive şi susceptibile (paranoia, cum spui tu) în manieră controlată şi constructivă. Aceasta, ca să nu întinzi la maxim nervii prietenului tău şi să provoci o a doua ruptură.

Prin această experienţă, tu ai aflat despre tine că, la suprasolicitare, reacţionezi impulsiv şi isteric şi că el tolerează mai greu astfel de manifestări. Fiecare dintre noi aflăm lucruri mai puţin plăcute despre noi, dar ajungem astfel să ne autocunoaştem şi să nu mai repetăm greşelile.

Mai spui că amândoi sînteţi aiuriţi şi că te întrebi dacă aveţi nevoie de parteneri puternici. A fi aiurit înseamnă uita sau a evita anumite lucruri şi de fapt este o formă de agresivitate şi refuz pasiv şi atunci apare mecanismul compensator „am nevoie de cineva puternic, care să-mi aducă echilibrul“. Crede-mă, draga mea, aceasta este amăgire. Puterea se află în voi înşivă. Trebuie să o căutaţi, să o treziţi, să lucraţi cu ea şi să vă dezvoltaţi această putere în cuplu.

Din ce am observat, trebuie să fii mai puţin dominantă şi explozivă, ca să nu-l „sufoci“, să urmăreşti să realizezi un control emoţional mai bun şi dacă nu reuşeşti singură, să apelezi la un specialist.

Scriai că nu ştii ce mai simţi. Este firească o perioadă de confuzie, când se produce o fisură în cuplu. De aceea perioada de pauză poate fi bună. Până la urmă, chiar dacă ai avut aceste momente, confruntarea cu propriile conţinuturi psihice mai puţin plăcute a fost autentică şi îţi arată ce trebuie să transformi la tine.

Totul depinde de voi. Dacă nu reuşiţi singuri, puteţi apela la un terapeut.

Succes!

Cu drag, Monalisa

 * * * * * * *

Întrebare 3

Buna ziua. Am o problema mai delicata, nu stiu cum sa o formulez cat mai coerent.De ceva vreme am o stare ciudata-in sensul ca simt ca am un fel de crestere a apetitului sexual, dar fara sa fac absolut nimic, uneori mi se pare ca acest lucru e ceva continuu-aceasta stare, fara sa ma uit la vreo poza, fara sa ma gandesc la nimic. Am 21 de ani. Nu am avut pana acum nici o relatie, dar nu asta ar fi problema.. Credeti ca ar putea fi vorba de cauze psihologice sau somatice? Daca puteti sa ma ajutati,va sunt recunoscatoare.

Răspuns 3

Draga Andreea,

s-au scris tomuri întregi despre „pulsiunea sexuală“. La extreme, unii o înfierează pe criterii de morală religioasă, în vreme ce alţii o ridică în slăvi pe motivul satisfacerii nevoilor fiziologice sau al libertăţii sexuale. Noi trebuie să urmărim să ne menţinem undeva aproape de punctul de echilibru între aceste viziuni aparent contrare.

La 21 de ani, este firesc să existe o stare de efervescenţă la nivel erotic-sexual. Fenomenul ţine de un dat natural, fiziologic, hormonal, care se manifestă chiar dacă noi nu vrem să acceptăm raţional acest lucru.

Problema la tine pare să fie intensitatea şi durata neobişnuită a acestei excitaţii. Trebuie să înţelegi că în spatele fenomenului există dorinţa de comuniune erotică, fie şi negată, refuzată şi împinsă în subconştient: „Eu nu doresc practic, e o stare nedorită pe care o am.“ Este probabil că manifestarea aproape continuă, cum spui tu, a apetitului sexual crescut ţine de atingerea unui prag-limită al acestei dorinţe. Nu este străin de această stare nici faptul că nu ai intrat în nici o relaţie, până acum. Răspunsul la întrebarea ta este, prin urmare, că la originea fenomenului pe care-l prezinţi există atât cauze somatice, cât şi cauze psiho-emoţionale.

Eşti la o vârstă la care este important să te apropii de cineva. Pentru o femeie, ceea ce contează în primul rând este pregătirea emoţional-afectivă, pentru realizarea unei armonizări între sentimentul erotic şi actul sexual propriu-zis. Prima experienţă sexuală este precedată de o întreagă suită de proiecţii lăuntrice, emoţii şi trăiri care o anticipează. Această etapă pregătitoare este, prin starea psiho-emoţională pe care o creează, foarte importantă. Spun aceasta pentru că observ că respingi într-un fel sexualitatea fiinţei tale: „am o stare ciudată... fără să fac absolut nimic.... fără să mă uit la vreo poză... fără să mă gândesc la nimic... nu am avut până acum nici o relaţie, dar nu asta ar fi problema...“

Îmi cer să îţi dau un sfat.

1) Din punctul meu de vedere, trebuie să începi să te informezi cât mai bine despre eros şi sexualitate, nu doar sub aspect organic-fiziologic, ci şi sub aspect psiho-emoţional, energetic. În acest sens, ţi-aş recomanda câteva cărţi care să îţi ofere o înţelegere mai cuprinzătoare asupra fenomenului şi eventual câteva tehnici practice pentru abordarea problemei cu care te confrunţi. Un autor bun, care explică legătura între anatomie, fiziologie şi viaţa emoţională şi spirituală este Mantak Chia. Două cărţi bune sînt: Trezirea energiei vindecătoare prin Tao, apărută la Editura Divya cu mai multă vreme în urmă şi Cultivarea energiei sexuale feminine, apărută la Editura Antet, tot cu ani în urmă. Aş putea eventual să-ţi trimit pe email, într-un format electronic, prima carte, însă o am doar în engleză... Dă-mi un semn şi rezolvăm. Desigur că aş putea să-ţi fac o întreagă listă de cărţi, dar nu acesta este scopul nostru.

2) Te mai sfătuiesc să urmăreşti să te deschizi afectiv şi să te împrieteneşti cu un băiat cu bun-simţ, pe care să-l iubeşti şi care să te iubească. Vei putea, astfel, să explorezi tainele şi magia sexualităţii şi iubirii.

Cu drag, Monalisa