Din câte ştim noi, Mărţişorul nu se găseşte în lume decât în Spaţiul primordial al Cetăţii Carpatice şi în zonele pericarpatice, la români şi la unele populaţii, româneşti sau foste româneşti, din preajma fruntariilor actuale ale României (vezi marteniţa în Bulgaria). Obiceiul urcă în timp până în neolitic şi este strâns legat de tradiţia sacră, originară, a românilor. Înţelesul său esenţial este acela de sărbătoare de început de an. De aproape 300 de ani, românii sunt singurii din Europa care sărbătoresc, cu sau fără ştiinţă, de două ori Anul nou, o dată după calendarul oficial, internaţional, iar a doua oară după calendarul popular, străvechi, geto-dac.

Pentru mulţi autori clasici greci şi latini, Dacia este spaţiu primordial încă din preistorie. Ea este punct de plecare şi de referinţă, Centru spiritual al lumii vechi europene. După vechii greci, şi nu numai, prin muntele Omu trecea axa lumii (axis mundi). În jurul ei se rotea, ca în jurul unei axe ideale, ce trecea prin Centrul pământului, întreaga sferă cerească. Aici, în Hiperboreea, se găseau ţâţânele lumii (cardines mundi).

Dacia a fost, timp de câteva milenii, Centrul suprem al Hiperboreii (şi, în consecinţă, al lumii), susţine şi Vasile Lovinescu în lucrarea sa Dacia hiperboreană. Oricum, pe harta Europei, Spaţiul Carpatic se găseşte la distanţă aproximativ egală, atât între Marea Baltică şi Marea Mediterană, cât şi între Oceanul Atlantic şi Marea Caspică, adică exact în centrul Europei, iar nu cum scrie în mod ridicol dicţionarul Larousse (munţii Carpaţi - lanţ muntos din Europa Centrală, dar România - ţară din Europa de Est). Din păcate, observă acelaşi Vasile Lovinescu, geografia sacră este, dintre toate ştiinţele, cea mai uitată în Occident. Iar pe lângă uitarea geografiei sacre, Occidentul a pierdut şi toată tradiţia antică, odată cu spiritualitatea ei.

Dintre numeroasele obiceiuri şi practici tradiţionale, vii încă în Spaţiul Carpatic, Occidentul nu a păstrat decât rudimente din Horă (cum se vede în ilustraţia timbrului francez de mai jos), din Căluş şi, poate din încă alte câteva.

Din marea densitate de sărbători-matcă, originare, străvechi, practicate de populaţiile carpatice, se desfac sărbătorile creştine, uneori cu nume nou. Sensul şi conţinutul ideatic sunt, însă, străvechi. Cele mai multe dintre acestea se găsesc numai în Spaţiul Carpatic.

Opiniile, ades vehiculate, că Mărţişorul ar fi un simplu obicei legat de venirea primăverii, nu stau în picioare.

Anul nou la geto-daci începea la 1 martie. De altfel, şi la latini (care, după datele actualizate ale istoriei, se ştie că au roit din Spaţiul Carpatic prin secolul al XIV-lea î.Hr., purtând cu ei limba, calendarul, obiceiurile şi practicile din habitatul comun), anul nou începea la 1 martie. Martie sau luna lui Marţ (Marte), în latină mens Martius, era prima lună a anului. Romulus, întemeietorul legendar al Romei, era considerat, în mod simbolic, fiul lui Marte. Februarie sau făurar era ultima lună a anului. Aşa se explică şi numele lunilor septembrie (adică luna a şaptea), octombrie (a opta), noiembrie (luna a noua), decembrie (luna a zecea).

La un popor agro-pastoral, cum era cel al geto-dacilor, calendarul popular, rezultat din cultul lunar, avea două anotimpuri.

De ce spunem toate acestea? Pentru a se înţelege că Mărţişorul era un fel de talisman, destinat să poarte noroc. El se oferea de anul nou împreună cu urările, străvechi, neschimbate până azi, de bine, de sănătate (că-i mai bună decât toate), de bucurii, de dragoste (să fii iubit/iubită). Gestul oferirii mărţişorului, fie de către femei, fie de către bărbaţi, ca şi felicitările de azi, transmise prin poştă sau prin telefon, poartă în intenţionalitatea lor buchetul de urări oferit celor dragi şi apropiaţi la începerea unui nou ciclu de viaţă.

Colindele de anul nou, Pluguşorul de pildă, dovedesc şi ele că anul nou începea la 1 martie, doar în luna martie putând fi vorba de plug, de brazdă, de semănat etc., ceea ce pentru luna ianuarie este cu totul exclus. Iată, în acest sens, un fragment semnificativ dintr-un Pluguşor:

S-a sculat mai an
Bădica Troian
Şi-a încălecat
Pe-un cal învăţat,

Cu numele de Graur,
Cu şaua de aur,
Cu frâu de mătasă,
Cât viţa de groasă.

Şi în scări s-a ridicat,
Ca s-aleagă-un loc curat
De arat şi semănat.
Şi-n curând s-a apucat

Câmpul neted de arat,
În lungiş
Şi-n curmeziş
S-a apucat într-o joi,
C-un plug cu doisprezece boi…

De asemenea, păstoritul, după zilele Babelor, era posibil abia din martie, nu din ianuarie.

Sub presiunea Bisericii catolice, pe teritoriul Galiei, începutul anului nou la 1 martie este părăsit la 751, dar în Italia, în anumite zone, acesta continuă să fie practicat până la finele secolului al XVIII-lea.

În Europa occidentală, începerea anului nou la 1 ianuarie se adoptă la 1691, iar în Ţările Române abia la 1701.

Au trecut aproape 300 de ani de la impunerea calendarului gregorian, dar poporul român preferă să sărbătorească de două ori acelaşi eveniment, decât să renunţe la tradiţie. Este un conservatorism tipic popular, motivat de conştiinţa îndatoririi de a păstra şi de a transmite (tradiţie = transmitere) valorile primordiale ale culturii europene.

La 1666, Johann Tröster, sas reformat din Ardeal, într-o celebră carte, Das Alt-und Neu-Teutsche Dacia (Vechea şi noua Dacie germană), observă că românii „sunt foarte vechi creştini“ şi atât de ataşaţi credinţei lor străvechi, încât nu au acceptat nici calendarul gregorian cel nou, introdus deja de autorităţi în întreaga Transilvanie. Chiar dacă nu ştiau să-şi explice cu argumente raţionale refuzul, recurgeau la justificarea „Aşa am pomenit“, adică dădeau semn că nu renunţă la tradiţia moştenită de la strămoşi.

Trei secole mai târziu, în Murgaşii Doljului, ţăranii, întrebaţi de noi de ce fac într-un fel sau altul privitor la anumite practici moştenite de la părinţi, neştiind să dea o explicaţie logică faptului, ne-au răspuns invariabil că procedează aşa pentru că: „Aşa am pomenit“.

Care ar putea fi tâlcul primar, semnificaţia ascunsă a enigmaticului şnur împletit, alb/roşu? Există aici mai multe interpretări şi explicaţii ipotetice. Cert este faptul că ştiinţa s-ar îmbogăţi considerabil dacă s-ar reconstitui cât mai mult din gândirea şi din intenţia care au stat la baza diferitelor practici, rituri şi manifestări ce alcătuiesc uimitoarea civilizaţie neolitică din Spaţiul Carpatic, căreia îi este tributară toată civilizaţia neolitică şi postneolitică a Europei.

Oricum, alb/roşul şnurului de mărţişor este o împletire străveche. O regăsim pe steagul căluşarilor, la Bradul de nuntă, la podoabele junilor, la Sâmbra oilor şi la alte obiceiuri populare.

În aşezarea epipaleolitică Schela Cladovei, de acum circa 8.000 ani, arheologul dr. Vasile Boroneanţ a găsit pietre de râu cu urme de vopsea albă şi roşie, ceea ce sugerează că simbolismul complementar al acestei perechi de culori era cunoscut şi folosit cu intenţie încă din acele vremuri.

În gândirea mitică hindusă, cu foarte probabile rădăcini străvechi în Carpaţi, principiul feminin e reprezentat prin culoarea roşie, iar cel masculin prin cea albă. Împletirea complementară a celor două principii, ilustrate prin cele două culori, stă la baza generării vieţii...

După părerea noastră, şnurul alb/roşu este simbolul generării şi regenerării perpetue, ciclice a vieţii. Este simbolul generării, conservării şi desăvârşirii vieţii, care la Platon ia conturul Binelui suprem.

Iar în firul care se desfăşoară din ghemul personal se împletesc componentele complementare, naturale, personale şi sociale ale vieţii umane, în general, şi ale insului, în special. Totul este polar în viziunea tradiţională asupra vieţii: ziua şi noaptea, lumina şi întunericul, vara şi iarna (în calendarul tradiţional, cu două anotimpuri), binele şi răul, frumosul şi urâtul, dreptul şi nedreptul, ultimele compunând, cu valori estompate, acelaşi Bine suprem platonic. Dar şi dragostea şi ura, sănătatea şi boala, viaţa şi moartea... Şnurul împletit poate ilustra oricare din aceste dualităţi, în desfăşurarea ritmică ce îl întâmpină pe om în simbolica sa alunecare pe funia anului şi a vieţii...

Străvechiul obicei Carpatic al Mărţişorului, mai mult sau mai puţin cunoscut nouă, ne îndeamnă la multiple interpretări...

Tradiţia Mărţişorului la sate

Din bătrâni se spune că după cum este vremea în prima zi a lui martie, aşa va fi toată primăvara, dar şi vara. De aceasta zi se leagă "mărţişorul" - obiceiul care dă numele lunii. După credinţa populară, cine poartă mărţişor va fi sănătos şi va avea noroc.

Mărţişorul era alcătuit pe vremuri din două fire de lână, unul alb şi unul roşu sau negru, fire care simbolizau cele două anotimpuri.

Acest şnuruleţ era făcut de femei, care îl legau la gâtul şi la mâna copiilor. Însă nu doar copiii purtau mărţişorul, ci şi tinerii şi adulţii. Mai mult, şnuruleţul ce vestea primăvara era legat şi la coarnele vitelor din gospodărie sau la poarta grajdului, pentru a proteja gospodăria. Aşa cum am spus, în timpurile de demult, această zi era început de an, moment în care creştea necesitatea oamenilor de a se proteja.

Ulterior, de acest şnuruleţ roşu cu alb a fost agăţată o monedă de argint sau de aur, sau chiar un medalion, îndeplinind funcţia de talisman.

Mărţişorul se poartă până în momentul în care înfloresc trandafirii sau vişinii. Atunci firul roşu se lasă pe un trandafir sau pe o ramură a unui vişin. În alte regiuni, mărţişorul se poartă atât cât durează zilele Babelor sau până la Florii, când se scoate şi se agaţă de crengile unui copac. Se crede că, dacă pomul va rodi, omul va avea noroc. Mărţisorul este aruncat apoi, în mod simbolic, după o pasăre, pentru ca purtătorul să devină uşor precum pasărea. Este vorba de o modalitate tradiţională, magică de identificare cu înzestrările animalelor, pentru asimilarea în propria fiinţa a calităţilor acestora.

Monedele desprinse de pe şnuruleţ erau păstrate până la Sf. Gheorghe, când fetele îşi cumpărau cu ele caş proaspăt şi vin roşu, pentru a fi îmbujorate precum vinul şi albe precum caşul.

Conform unei alte tradiţii, se spune că în ziua de 1 martie, fetele trebuie să se spele cu apă obţinută din zăpadă, pentru a avea tenul curat şi luminos.

În satele transilvănene, mărţişorul se agăţa şi la porţi, la ferestre, la coarnele animalelor, la toarta găleţilor, pentru îndepărtarea deochiului, a spiritelor rele, ca şi pentru a invoca suflul vieţii, puterea vitală regeneratoare, care se crede că ar fi stimulată prin însăşi prezenţa „culorii vieţii“.

Cei din Bihor adună apă de ploaie la 1 Martie, iar aceasta îi va face mai frumoşi şi mai sănătoşi dacă se spală cu ea. Din nou, oricât de straniu ar putea părea acest obicei pentru o minte contemporană, este vorba de un procedeu magic de raportare analogică la „frumuseţea cea dintâi“, la momentul începutului de an, care are, se crede, puterea de a reda vitalitatea.

În Banat, fetele adună stropi de apă sau de nea de pe frunzele fragilor din pădure, ca să se spele pe obraji, rostind un descântec al „dragobetului de dragoste“, care sună astfel:

Floare de fragă

Din luna lui Marţ

La toată lumea să fiu dragă

Urâciunile să le desparţi.

În Dobrogea, mărţişorul se purta până la venirea berzelor, apoi era aruncat spre înaltul cerului, ca norocul să fie mare şi înaripat.

– adaptare după Gabriel Gheorghe –