Dragobete, numit şi Cap de Primăvară, este sărbătorit în România în funcţie de zona etnografică, într-una din zilele de la sfârşitul lunii februarie şi începutul lunii martie, data generică fiind 24 februarie. După legendă, el este fiul Babei Dochia şi reprezintă simbolic, în opoziţie cu aceasta, principiul masculin, pozitiv. Dragobetele, purtătorul dragostei şi al bunei dispoziţii, are atribuţii care corespund cu cele ale zeului dragos­tei la romani, Cupidon. El este sărbătorit în ziua împerecherii păsări­lor care se strâng în stoluri, ciripesc şi încep să-şi constru­iască cuiburile. De aceea, fetele şi băieţii aşteptau cu nerăbdarea şi sărbătoreau Dragobetelui pentru a fi şi ei îndrăgostiţi tot anul. În această zi, considerată, local, prima zi de primăvară, fetele şi băieţii se adunau în grupuri şi ieşeau hăulind şi chiuind în câmp, de unde adunau viorele şi tămâioare. La Sânziene culegeau alte două flori, roji (un fel de trandafir sălbatic) şi oglici (flori mici galbene), nu­mite surioarele viorelelor şi tămâioarelor, le tăceau bu­chete şi le slobozeau pe apă. Tradiţia susţine că împreu­narea florilor surori, vitregite de natură să nu se întâlnească niciodată, echivala cu o faptă bună, reprezentând jumătate de sărindar („Şezătoarea“, XII, 1904).

Dragobete este un zeu tânăr al Panteonului autohton cu dată fixă de celebrare în acelaşi sat, dar variabilă de la zonă la zonă (24 şi 28 februarie; 1 şi 25 martie), patron al dragostei şi bunei dispoziţii pe plaiurile româneşti. în unele tradiţii este numit Cap de Primăvară, Cap de Vară, fiu al Babei Dochia şi cumnat cu eroul vegetaţional Lăzărică. Dragobete este identificat cu Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, şi cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă (Muntenia, Dobrogea, Oltenia, Transilvania). Se crede că la ziua lui păsările nemigratoare se strâng în sto­luri, ciripesc, se împerechează şi încep să-şi construiască cuiburile. Păsările neîmperecheate în această zi rămâneau stinghere şi fără pui până la Dragobetele din anul viitor. Asemănător păsărilor, fetele şi băieţii trebuiau să se întâl­nească pentru a fi îndrăgostiţi pe parcursul întregului an. Pretutindeni se auzea zicala: Dragobetele sărută fetele! Dacă timpul era favorabil, fetele şi feciorii se adunau în cete şi ieşeau la pădure hăulind şi chiuind pentru a culege primele flori ale primăverii. Din zăpada netopită până la Dragobete fetele şi nevestele tinere îşi făceau rezerve de apă cu care se spălau în anumite zile ale anului, pentru păstrarea frumuseţii (Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Transilvania).
Dragostea curată a tinerilor, asociată de români cu ciripitul şi împerecherea păsărilor de pădure, este pusă sub protecţia unei îndrăgite reprezentări mitice, Dragobetele. El este identificat şi cu o altă reprezentare mitică a Panteo­nului românesc, Năvalnicul, fecior frumos care ia minţile fetelor şi nevestelor tinere, motiv pentru care a fost meta­morfozat de Maica Domnului în planta de dragoste care îi poartă numele (o specie de ferigă). Celebrarea lui Dragobete este prefaţată de o altă zi îndrăgită de tineri, Vlasie. Sfântul mucenic Vlasie (11 febr.) din calendarul ortodox a devenit în Calendarul popular protector al păsă­rilor de pădure şi al femeilor gravide. După tradiţie, de ziua lui s-ar întoarce păsările migratoare, li s-ar deschide ciocul şi ar în­cepe a cânta. Peste două săptămâni, la Dragobete, se strâng în stoluri, ciripesc, se împerechează şi încep să-şi con­struiască cuiburile în care îşi vor creşte puii. De frică să nu ciricăie ca păsările, nimeni nu lucra în ziua de Dragobete.
Din păcate, această frumoasă zi a dragostei, născută în timpuri imemoriale pe pământ românesc, încă vie în satele olteneşti, intim legată de ritmurile naturii (înfloritul florilor de primăvară, împerecherea păsărilor) se încearcă a fi maculată şi înlocuită de o sărbătoare de import artificială, Sf. Valentin, apărută de câţiva ani pe tro­tuarele şi în pieţele publice ale oraşelor şi foarte intens mediatizată în beneficiul unui anume comerţ cu tot felul de nimicuri care înduioşează tinerii.