După adoptarea de către strămoşii geto-daci ai românilor a credinţei în Hristos, în urma predicării Evangheliei de către Sfîntul Apostol Andrei, fondul străvechi al credinţelor şi ritualurilor nu a putut fi, în ciuda tuturor străduinţelor, eliminat total, ci doar transformat. Tradiţiile populare româneşti, relicve ale multimilenarei spiritualităţi carpatice, matcă a tuturor culturilor europene din vechime, mai însoţesc şi azi sărbătorile creştine, conferindu-le culoare. Un bun exemplu în acest sens este sărbătoarea din noaptea de Sfîntul Andrei.

În luna noiembrie, calendarul popular prevedea mai multe zile închinate lupului, care poartă genericul nume de Filipii de Toamnă. Acestea încep cu ,,Ziua lupului“ (13 noiembrie), continuă cu Gădineţii (12-16 noiembrie), cu Filipul cel Şchiop (21 noiembrie) şi se termină cu Sf. Andrei (30 noiembrie) care este considerat şi ,,stăpân al oilor“.

Participarea animalului sacru al dacilor la evenimentele de peste an este tot atât de importantă ca şi implicarea sa în destinul individual al fiecăruia. Din capul locului iese în evidenţă numărul mare de sărbători închinate lupului. Nici un alt animal nu este cinstit cu atâtea zile de sărbătoare câte are acesta. I. A. Candrea, numărând zilele într-o vreme când ele se mai ţineau, a ajuns la numărul de 35, dintre care 18 sînt cu dată fixă, iar celelalte sunt variabile. Principalele sărbători ale lupului sunt la 16 ianuarie, care în calendarul creştin a devenit Sf. Petru de iarnă, şi la 29 iunie, cu ocazia Sf. Petru de vară. Prima sărbătoare este numită şi „lanţul lui Sf. Petru“.

În lumea satului, lupul era implicat nu numai cu numele în viaţa oamenilor, ci participa, în mod simbolic, ritual şi magic, mult mai angajat în diverse etape ale vieţii acestora. La naştere, copiii slabi primeau numele de lup pentru a fi tari, precum acesta. Mai mult, pe Platforma Luncanilor (jud. Hunedoara), aşa cum a revelat cunoscuta cercetătoare-etnolog Lucia Apolzan, unii copii erau alăptaţi prin tetina uscată a unei lupoaice pentru a-şi însuşi în mod magic din puterile acesteia. Apoi, tot la naştere era posibil să fie recunoscuţi copiii-lupi, „dacă chita (sacul amniotic) pruncului era roşie“.

Lupul este prezent şi în riturile de iniţiere alături de viteji. Animalul iniţiatic se oferă întotdeauna să-l ajute pe eroul încercat de forţele răului, dar uneori pune condiţii: protagonistul nu trebuie să se însoare niciodată.

Chiar cuvântul românesc luptă provine din rădăcina monosilabică lup, desemnând acest superb animal neînfricat şi războinic. Prin sufixare cu terminaţia -us (lupus), cuvântul lup a fost preluat de cărturarii care au fabricat tardiva limbă latină, pentru consemnare în scris şi pentru acte de cancelarie, pornind de la străvechea limbă unică, populară ce se vorbea în vechime în spaţiul carpatic şi în general în Europa.

Ultimul moment din viaţa omului la care mai participa lupul era trecerea sufletului din lumea aceasta în cealaltă. Lupul apare aici în calitatea sa benefică de animal călăuză, psihopomp, în tărâmul de dincolo: „Că lupul mai ştie / Seama codrilor / Şi-a potecilor / Şi el te va scoate / La drumul de plai / La un fecior de crai / Să te duci în rai / C-acolo-i de trai / În dealul cu jocul / C-acolo ţi-e locul“.

Se credea şi încă se mai crede şi acum, în mod simbolic, că în ziua de 30 noiembrie, lupul devenea mai sprinten, îşi putea îndoi gâtul ţeapăn şi nimic nu scăpa dinaintea lui. Vezi şi expresia „îşi vede lupul coada“, cu aluzie la amplificarea în lumea noastră, în acest moment al anului, a unor anumite influenţe mai puţin benefice, nevăzute, din lumea de dincolo, carea dădeau putere mai mare lupilor. Ziua se serbează prin nelucru în casă, ca să nu „strice“ lupii vitele. Primejdia nu era numai pentru vite, ci şi pentru oamenii care îndrăzneau să plece la drum, în ziua când porneşte şi lupăria.

Prin adaptarea unei străvechi sărbători anterioare creştinismului, Sfântul Andrei este considerat patronul lupilor, care în această noapte au dezlegare „să dea iama“ în turmele oamenilor. În noaptea de 30 noiembrie, lupii se adună, iar Sf. Andrei împarte prada, pentru iarna care începe, fiecărui lup.

Pentru apărarea gospodăriei de lupi, se obişnuieşte şi astăzi la ţară să se ungă ţăruşii de la poartă, ferestrele şi pragul uşilor cu usturoi. În unele părţi se ung cu usturoi chiar şi fântânile. Alţi gospodari fac o cruce de ceară şi o lipesc la vite, însă numai la cele de parte bărbătească: boi, berbeci, armăsari, ţapi, şi anume pe cornul din dreapta. De asemenea, nu se mătură toata ziua, nu se dă gunoiul afară, nu se rânesc grajdurile, nu se piaptănă (pieptenele reprezintă în basme, în mod simbolic, un şir de arbori, adică are un punct de rezonanţă cu pădurea lupilor), nu se fac zgârieturi, nu se face pomană şi nu se dă nimic cu împrumut. Dacă stăpânii casei nu muncesc, ci se roagă la Dumnezeu, lupul nu se poate apropia. Totuşi, când soarta scrie altfel, primejdia nu se poate îndepărta, căci peste cele hotărâte de Sf. Andrei, nimeni nu poate trece.

Tot în această zi de 30 noiembrie, dis de dimineaţă, mamele se duc în grădină sau în curte şi, cu cuget curat, rup smicele de la fiecare arbor roditor (mai cu seamă din meri, peri, trandafiri, iar în lipsa lor din vişini, gutui etc.), apoi, legând la un loc trei ramuri diferite, destinând câte un mănunchi din acestea fiecăruia dintre membrii familiei. Apa trebuie schimbată în fiecare dimineaţă. Încetul cu încetul, ramurile înmuguresc şi chiar înfloresc. Acela va fi mai norocos, ale cărui ramuri vor înflori până în ajunul Anului Nou. Florile se pun apoi la sorcove.

Acum, dobitoacele prind glas şi-şi spun necazurile, dar oamenii nu au voie să le asculte. „Cerul se desface o dată pe an, în toată lumina lui, în noaptea de Sântandrei. Şi atunci dobitoacele capătă har şi grai omenesc şi-şi spun toate necazurile şi păsurile“.

Bătrânii povestesc că de Sântandrei cerul se deschide, iar cei curaţi şi drepţi pot vedea aceasta. Lor li se arată semne, o pată roşie pe cer, o dungă roşie, o rază de soare căzând oblic pe pământ. Cerul se deschide ca o baltă de lumină sau ca un pervaz şi dincolo se văd sfinţii care şed la masă cu bunul Dumnezeu.

„La mijloc de case,
Sînt tot mese-întinse,
Făclii d-albe-aprinse.
Dară la colţ de masă,
Scrisu-i jelţurel,
Jelţ de aurel,
Cine şade-n el?
Şade Dumnezeu.“

Atunci, omul trebuie să-şi pună repede o dorinţă, care i se va îndeplini pe loc.

Farmece de dragoste

Noaptea Sf. Andrei este una dintre cele mai prielnice din an pentru „farmece de dragoste“. Fetele măsoară nouă ceşcuţe cu apă pline şi le toarnă într-o strachină, care se pune sub icoană. A doua zi, în zori, se măsoară din nou, cu aceeaşi ceşcuţă, apa din strachină. Dacă mai rămâne pe fundul străchinii apă, fie şi câteva picături, atunci vor avea noroc; dimpotrivă, dacă ultima ceşcuţă va rămâne neumplută cum trebuie, atunci nu vor avea noroc şi nu se vor mărita. În noaptea de Sf. Andrei, ca să-şi viseze ursitul, fetele îşi puneau sub cap 41 de spice sau 41 de boabe de grâu şi dacă visau că le lua cineva grâul, însemna că urmau să se mărite curând. Când se culcau, spuneau „Voi, 41 de fire de grâu / Eu voi adormi / Şi voi hodini / Dar mă rog lui Dumnezeu / Să-mi trimită îngerul meu / Ce mi-e dat de Dumnezeu“ (Tudor Pamfile – Sărbătorile de toamnă şi Postul Crăciunului )

Unele fete îşi pregăteau o turtă, pentru ea aducând apă cu gura. Pentru acest colac aduc apă neîncepută, iar produsele din care se prepară turta (făină şi sare) sînt măsurate cu o coajă de nucă. După ce au fost coapte pe vatră, fetele îşi mănâncă turtiţele preparate, convinse fiind că ursiţii vor veni, în vis, cu apă să le potolească setea, astfel putând fi dinainte văzuţi şi apoi recunoscuţi.

Fetele mai fac un colac din pâine dospită, punând în mijlocul lui câte un căţel de usturoi. Dus acasă, colacul este aşezat într-un loc călduros, unde este lăsat vreme de o săptămână. Dacă răsare usturoiul din mijlocul colacului, fata cunoaşte că va fi cu noroc. Dacă nu răsare, fata se întristează şi spune că va fi lipsită de noroc. Unele fete merg în această noapte la fântână, aprind acolo o lumânare de la Paşti şi o afundă cu ajutorul găleţii. Când faţa apei este luminată bine, fata zice:
„Sfinte Andrei,
Scoate-i chipul în faţa apei,
Ca în vis să-l visez,
C-aievea sa-l văz!“
Atunci, apa din fântână se tulbură şi fata îşi vede, în duh, chipul ursitului.

Unele îşi fac „de ursită“ cu 9 potcoave, 9 fuse, 9 ace, 3 cuţite şi o coasă, toate înfierbântate în foc. După ce s-au înroşit, se scot afară, se sting în apă şi apoi se descântă.
În seara Sfântului Andrei, toţi ai casei, mai ales fetele mari şi băieţii, seamănă grâu în câte o strachină sau glastră cu pământ. Aceluia îi va merge mai bine, va fi mai sănătos şi mai norocos, căruia i-o răsări grâul mai bine şi o creşte mai frumos.

Usturoiul miraculos

Tot în seara de 30 noiembrie, se adunau la o casă mai mulţi flăcăi şi fete. Pe o masă, ei puneau mai multe căciuli de usturoi, împrejmuite cu tămâie, smirnă şi câteva lumânări de la Paşti aprinse. Puneau apoi pe masă diferite feluri de mâncare, mâncau, vorbeau şi râdeau în toată voia bună, până când apăreau zorii zilei. Fetele îşi împărţeau între ele usturoiul, pe care îl duceau a doua zi la biserică, pentru a-l sfinţi preotul. Acest usturoi se punea pe policioară la icoane, fiind bun pentru „făcut“ de dragoste.

În alte zone din ţara noastră, „păzitul usturoiului“ se făcea în felul următor: într-o casă de gospodar se strângeau 10-12 fete, fiecare fată având câte o pâine, trei căpăţâni de usturoi, un fir de busuioc, legate cu o aţă roşie şi o sticlă de rachiu. Aceste lucruri se puneau pe o masă, într-un colţ al casei, şi se acopereau cu o broboadă roşie. Lângă lucruri, pe masă, stătea un sfeşnic c-o lumânare aprinsă, care ardea de cu seara şi până spre ziuă. Lângă masă, una în dreapta şi una în stânga, stăteau de strajă două babe, care băgau bine de seamă ca să nu se fure din lucruri, ori să nu pună cineva mâna pe ele. Stăteau acolo neclintite până dimineaţa. De la păzitul acelui usturoi s-a născut zicala: „Parcă a păzit usturoiul“, care se aplică celui ce se cunoaşte că a petrecut o noapte fără somn. În realitate, este vorba despre reminiscenţa unei străvechi sărbători precreştine, în care privegherea de noapte era asociată cu ruga, într-un context după cum se vede destul de bogat pentru a nu permite o reconstituire simplistă.

La această petrecere veneau şi băieti cu lăutari. Se cânta şi se petrecea până în zori. Când se făcea ziuă, hora era jucată afară. Un flăcău „juca“ în mijlocul horei covata cu usturoi şi toate lucrurile fetelor, păzite de bătrâne. Dupa joc, fetele isi luau lucrurile şi le împărţeau flăcăilor. Pâinea se mânca, rachiul se bea, usturoiul se păstra „de leac“. Când vitele erau bolnave, li se dădea mujdei în borş ori în vin şi le trecea. Dacă se fura din usturoi, nu era semn bun: fetei nu-i mai mergea bine. Usturoiul păzit era semănat primăvara. La drum lung, se lua cu sine puţin usturoi.

Tot în această noapte se făceau previziuni meteorologice: dacă luna era plina şi cerul senin, se zicea că iarna va fi cu moină. Dacă luna era plină şi dacă cerul era întunecat, dacă ningea sau ploua, peste iarnă urmau să fie zăpezi mari şi grele.

De la această zi şi până la Crăciun, gospodinele nu mai ţeseau la război şi nu mai torceau, „ca să nu toarcă lupii în casă“ şi ca să nu se supere Maica Domnului pe dânsele.

Sfântul Andrei este socotit început de iarnă, numindu-se din aceasta cauză şi „Andrei-de-iarnă“.

Noaptea strigoilor

În credinţele poporului român de pretutindeni, în noaptea de către Sf. Andrei ies sau umblă strigoii. Pentru a se apăra, oamenii ung toate intrările cu usturoi şi întorc toate vasele cu gura în jos. În tradiţia noastră, strigoii sunt oameni cărora la miezul nopţii, la primul cântat de cocoşi, le iese sufletul. Sufletul lor colindă lumea ca o umbră călare pe un toiag sau pe o pasăre măiastră furând mana vitelor, a recoltelor, pedepsindu-şi duşmanii etc. La al treilea cântat de cocoşi, sufletul se întoarce în corpul care doarme buştean. Într-a altă ipostază, omul-strigoi se dă de trei ori peste cap la miezul nopţii, la o răspântie de drumuri şi se preface în om-lup. Herodot, referindu-se le neuri, o populaţie de pe teritoriul vechii Dacii, scria: „o dată pe an, fiecare dintre neuri se schimbă în lup, pentru puţine zile, pe urmă îşi recapătă forma umană“.

Strigoii morţilor pot deveni foarte periculoşi pentru cei vii: iau viaţa rudelor apropiate, aduc boli, grindină şi alte suferinţe. După relele provocate şi locul unde activează, ei pot fi de apă şi de uscat, de vite şi de stupi, de ploi şi de foc. Ei călătoresc pe Pămant şi pe ape, strigând şi miorlăind, călare pe meliţă, pe coada de mătură, pe butoi sau în butoi.

Prin unele părţi, se crede că aceşti strigoi iau coasele şi limbile de meliţă pe care le găsesc pe afară, prin curţile oamenilor şi se duc la hotare, unde se bat cu ele. Femeile au grijă ca asemenea obiecte să nu fie lăsate afară. Se mai spune că ei dansează pe la răspântiile drumurilor, până la cântatul cocoşilor. Ei se bat cu strigoii vii, adică cu strigoii-oameni. A doua zi, aceştia se cunosc dupa zgârieturile ce le au pe faţă.

Babele sau oamenii-strigoi, înainte de a ieşi din casă pe horn, se ung pe tălpi cu untură. Adeseori ei trag şi clopotele pe la biserică. Atunci când nu au cu cine să se războiască, se duc pe la casele oamenilor, dar toate gospodinele au luat măsuri de apărare: au mâncat usturoi, s-au uns pe frunte, pe piept, pe spate şi la încheieturile trupului. Au uns ferestrele, uşile, hornurile, scările, clanţele uşilor, boii şi vacile la coarne, cleştele, lada şi toporul. Pe alocuri, usturoiul este tăvălit mai întâi prin funingine. Unii astupă şi hornul sobei. Dacă strigoii nu găsesc nici un loc pe unde să intre în casă, atunci caută să-i cheme afară pe cei dinăuntru. Strigoiul vine şi strigă la fereastră: „Ai mâncat usturoi?“. Dacă omul răspunde, îl muţeşte; iar dacă tace, se duce în treaba sa şi încearcă pe la cei care n-au mâncat usturoi.

Timpul a trecut, iar tradiţiile şi legendele multimilenare ale poporului român au rămas, mărturii încă nedesluşite pe deplin ale unei spiritualităţi străvechi.

Sfîntul Andrei, „cel întâi chemat“ la ucenicie de către Hristos

La 30 noiembrie, Biserica Ortodoxă sărbătoreşte pe Sfântul Andrei, ocrotitorul României. Numele său, Andrea aşa cum era numit de mitropolitul Dosoftei, se leagă de numele popular al lunii decembrie, Undrea. Nu este doar o coincidenţă că noi, urmaşii lupilor dacici, am ales tocmai pe cel considerat în tradiţia noastră patronul lupilor drept ocrotitorul ţării.

Andrei era frate cu Simon Petru, care s-a numărat, de asemenea, printre cei 12 apostoli ai Domnului, amândoi fiind fiii pescarului Iona. Erau originari din Bersaida, localitate situată pe ţărmul Lacului Ghenizaret (Marea Galileii), din provincia Galileea, în nordul Ţării Sfinte. Amândoi au fost pescari, alături de tatăl lor. Amândoi s-au numărat printre „ucenicii“ Sfântului Ioan Botezătorul, urmându-l timp îndelungat în pustiul Iordanului, cu învăţăturile sale despre pocăinţă şi cu proorocia despre venirea lui Mesia. De la acesta a auzit Andrei cuvintele „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii“ (Ioan 1, 29). A fost şi el martor, alături de alţi ucenici, la botezul Domnului şi la cunoscuta convorbire dintre Iisus şi Ioan, întărindu-se în convingerea că Acesta era Mesia cel prezis de prooroci.

A doua zi după botezul Domnului în Iordan, Ioan Botezătorul stătea pe ţărmul acestui rîu cu doi dintre ucenicii lui, Andrei şi Ioan (viitorul apostol şi evanghelist), cărora le spune din nou: „Iată Mielul lui Dumnezeu“ (Ioan 1, 36). Auzind această mărturisire, cei doi ucenici au pornit dupa Iisus, în dorinţa de a-L cunoaşte. Iisus i-a observat şi i-a întrebat: „Ce căutaţi?“ La care ei au zis: „Învăţătorule, unde locuieşti?“ El le-a zis: „Veniţi şi veţi vedea“. Au mers deci şi au văzut unde locuia şi au ramas la El în ziua aceea (Ioan 1, 37-39). Andrei l-a anunţat apoi şi pe fratele său Simon Petru că „l-a găsit pe Mesia“ (Ioan 1, 41).

Chemarea lui Andrei la apostolie s-a petrecut ceva mai târziu. Este relatată de Sfîntul Apostol şi Evanghelist Matei prin cuvintele: „Pe când (Iisus) umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Şi le-a zis: «Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni». Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El“ (Matei 4, 18-20 şi Marcu 1, 16-18).

Sfintele Evanghelii mai pomenesc pe Sfîntul Andrei doar de două ori: la înmulţirea pâinilor, dincolo de Marea Galileii, când el a înştiinţat pe Mântuitorul că acolo, în mulţime, era un băiat care avea cinci pâini de orz şi doi peşti (Ioan 6, 8-9), iar a doua oară, după învierea lui Lazăr când, împreună cu Filip, au înştiinţat pe Domnul că niste evrei greci, veniţi în Ierusalim cu prilejul sărbătoririi Paştelui iudaic, voiau să-L vada (Ioan 12, 20-22).

Alături de ceilalţi ucenici, a fost trimis şi Andrei de către Mântuitorul la propovăduire (Matei 10 şi urm). L-a însoţit pe Mântuitorul pe drumurile Ţării Sfinte, a fost martor la minunile pe care le-a săvârşit, a ascultat cuvintele Sale de învăţătură şi parabolele pe care le-a rostit în fata mulţimilor, a suferit alături de ceilalţi apostoli, atunci când Domnul a fost prins, judecat, chinuit şi apoi răstignit pe cruce; s-a bucurat alături de ei când a aflat de minunea învierii din morţi şi L-a văzut pe Domnul înviat în prima zi, şi după opt zile, apoi la arătarea din Galileea, când au primit porunca predicării Evangheliei la toate neamurile (Matei 28, 19).

În urma poruncii Domnului de a vesti Evanghelia la toate neamurile, dupa pogorârea Duhului Sfînt şi întemeierea Bisericii creştine la Ierusalim, în ziua cincizecimii din anul 30, Sfinţii Apostoli şi apoi ucenicii lor, au început să predice noua învăţătură adusă în lume de Mântuitorul Iisus Hristos. Potrivit tradiţiei şi celor scrise de unii istorici şi teologi din primele veacuri creştine, Sfîntul Apostol Andrei a fost primul propovăduitor al Evangheliei la geto-daci, în teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră - cunoscut pe atunci sub numele de Sciţia (Scythia), dar şi în teritoriile de dincolo de Prut, în nordul Mării Negre. Dar până a ajunge aici, el a predicat in Asia Mica, de unde s-a îndreptat spre teritoriile de la Dunăre şi Marea Neagră, care erau parte din statul geto-dac condus de regele Burebista (sec. I, î.Hr.). În anul 46 d. Hr., întreg teritoriul dintre Dunăre si Marea Neagră a fost cucerit de romani şi anexat la provincia Moesia Inferior (în sudul Dunării), iar în anul 297, în timpul împăratului roman Diocleţian, a devenit provincie aparte, sub numele de Sciţia Mică (Scythia Minor).

Tradiţia despre predica lui Andrei în Sciţia apare în câteva lucrări scrise în primele veacuri creştine. De pildă, în lucrarea Despre apostoli a lui Hipolit Romanul, martirizat în timpul persecuţiei împăratului Decius (249-251), iar în secolui IV în Istoria bisericească a episcopului Eusebiu din Cezareea Palestinei († 339/340) care o preluase de la un alt mare teolog, Origen din Alexandria († 254). Iată ce scria Eusebiu: „Sfinţii Apostoli ai Mântuitorului, precum şi ucenicii lor, s-au împrăştiat în toata lumea locuită pe atunci. După tradiţie, lui Toma i-au căzut sorţii să meargă în Parţia, lui Andrei în Sciţia, lui Ioan în Asia...“. De altfel, din epistola Sfântului Apostol Pavel către Coloseni (3, 11), reiese că şi „sciţii“, adică triburile geţilor din acea parte, au putut auzi învăţătura lui Hristos. Tradiţia că Sfântul Apostol Andrei a predicat la sciţi se regăseşte şi la alţi scriitori bisericeşti. De pildă, călugărul Epifanie, în secolui VIII, în Viaţa Sfântului Apostol Andrei, scria că între popoarele evanghelizate de el se numărau şi sciţii.

În aşa-numitul Sinaxar al Bisericii constantinopolitane se preciza că acest apostol „a predicat în Pont (în Dobrogea, la Marea Neagră), Tracia (sudul Dunării) şi Sciţia (la nord de marea Neagră)“. În acelaşi Sinaxar se află o altă ştire, potrivit căreia Sfîntul Andrei ar fi hirotonit ca episcop de Odyssos sau Odessos (Varna de azi, în Bulgaria), pe un ucenic al său cu numele Amplias (Ampliat), pe care Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte în fiecare an la 31octombrie. Mult mai târziu, scriitorul bizantin Nichifor Calist (secolul al XIV-lea) scria că Sfântul Apostol Andrei a trecut din provinciile Asiei Mici (Capadocia, Galatia şi Bitinia) „în pustiurile scitice“, adică în Sciţia Mare (sudul fostei Uniuni Sovietice) şi în Sciţia Mică sau Dacia Pontică, locuită de geto-daci şi greci. De altfel, la rândul lor, istoricii bisericeşti ruşi amintesc că Sfântul Apostol Andrei a predicat în nordul Mării Negre.

Învăţatul mitropolit Dosoftei al Moldovei, în cartea sa Viaţa şi petrecerea sfinţilor, scria că „Apostolului Andrei i-au revenit (prin tragere la sorţi) Bitinia, Marea Neagră şi părţile Propontului, Halcedonul şi Vizantea, unde e acum Ţarigradul (Constantinopolul n.n.), Tracia şi Macedonia, Tesalia, şi sosind la Dunăre, ce-i zic Dobrogea şi altele ce sînt pe Dunăre, şi acestea toate le-a umblat“.

Apostolul Andrei şi regii dacilor

– adaptare după un articolul din Formula As al doamnei Aurora Peţan –

Într-unul din izvoarele tradiţiei populare dobrogene despre Sfîntul Andrei (culeasă de avocatul Ion Dinu în satul Ion Corvin, aflat în apropierea peşterii Sfîntului Andrei) sînt pomeniţi regii daci sub conducerea cărora s-a petrecut marele eveniment al venirii Apostolului în Dacia. Numită impropriu de către savantlîci „legendă“, această tradiţie transmisă oral, din tată-n fiu, oferă informaţii istorice de cea mai mare importanţă.

„Ci s-a oprit măritu Andreiu în plaiul dregătorilor Cutusone şi Dura – spune povestea – unde este acum satul Ion Corvin şi pădurea cu peştera sfinţitoare, care a fost schit de odihnă sfîntului călător şi loc de închinare pentru el şi pentru sfinţii cari au fost cu el, în călătorie de propoveduire. Mulţimea de trudnici şi de daci şi geţi şi alani şi greci şi romani de pe tot plaiul au alergat la Sfîntul Apostol, iar Andreiu îi învăţa şi îi boteza în apele celor nouă izvoare sfinţitoare şi tămăduitoare, pe lângă schitul său sfînt, care izvoare se mai văd şi până acum, oglindind sfinţitul schit şi dând tămăduire şi alinare celor bolnavi şi sănătoşilor“.

Cine erau aceşti „dregători“, Dura şi Cutusone, şi care erau „plaiurile“ lor? Ştim din mai multe surse străvechi că Apostolul Andrei primise spre evanghelizare, prin tragere la sorţi, Sciţia, Tracia şi regiunile care se întind până la Dunăre, ba mai precis, „Gotia“ (Geţia) şi regiunile de răsărit ale Daciei Carpatice, până dincolo de Nistru. Deci ajunsese, fără îndoială, în ţinuturile dacilor. Aici existau numeroase nuclee de preoţi ai vechiului cult zamolxian, religie care avea multe în comun cu noua credinţă creştină. Trecuse un veac de la vremurile de glorie ale marelui rege Burebista şi începea să se simtă ameninţarea teribilă a Imperiului Roman. Cum Apostolul Andrei a murit în anul 60, vremea în care acesta a ajuns pe pământul dacic trebuie să fi fost cu câţiva ani mai înainte. Nu cu mulţi, spun cercetătorii. Dar nici un autor antic, nici un izvor cunoscut nu ne spune cine era pe tronul Sarmisegetuzei în acel moment. Ştim numai de la un istoric grec că, mai târziu, în preajma anului 87, bătrânul rege Duras îi va ceda tronul tânărului Decebal, mult mai energic şi mai priceput în fata ameninţării romane. Este, oare, vorba despre acelaşi Dura, pomenit de legenda dobrogeană? Fără nici o îndoială.

Iată cum memoria colectivă a păstrat şi transmis prin tradiţie numele unui rege dac, timp de două mii de ani!

Nu ştim dacă Andrei a ajuns până la Sarmisegetuza. Ţinutul cel mai accesibil şi direct vizat era cel al Daciei Mici, adică Dobrogea. Putem însă adăuga că, în conformitate cu una dintre viziunile celebrului vizionar „moş Ilie“ de la Bucium, Apostolul Andrei a urcat Făgăraşii şi a fost primit cu mare dragoste de localnicii daci, care au îmbrăţişat fără mari cazne noua lege a creştinismului. Moş Ilie susţinea chiar că sacerdoţii bărboşi care slujeau într-o biserică de pământ, cu turle şi altar, îmbrăcaţi în pânză ca de sac, ca şi întregul lor ritual religios, nu erau prea deosebiţi de ceea ce vedem astăzi în vechile mănăstiri româneşti.

Evenimentul venirii Apostolului Andrei a avut un ecou puternic în conştiinţa dacilor din toate ţinuturile, de la mare până la munte. Acesta este motivul pentru care numele regelui Duras a rămas în tradiţia populară ca fiind „dregătorul“ în vremea căruia Apostolul Andrei a ajuns în Dacia.

În mod fericit, o informaţie ignorată de istoricii „oficiali“ vine să confirme că acest înţelept rege Duras, cu o domnie atât de lungă, în vremea căruia dacii au primit Vestea cea Bună, a putut fi contemporan cu Sfîntul Andrei. Este vorba de textul uneia dintre tăbliţele de plumb de la Sinaia, în care numele regelui Duras apare alături de cel al lui Fonteius Agrippa. Acesta era un guvernator roman al provinciei Moesia, despre care ştim sigur, dintr-un document latinesc, că a murit în anul 69, în timpul unui atac al dacilor în sudul Dunării. Autorul latin care ne povesteşte aceasta întâmplare nu ne spune ce căpetenie a fost în fruntea dacilor, dar textul plăcii de plumb ne spune clar: regele Dura. Aşadar, Dura (poate pronunţat Dură sau Durău, nume de familie frecvent încă astăzi) era „dregător“ în anul 69, la câţiva ani după moartea apostolului Andrei. Asta înseamnă că, mai mult decât probabil, era rege şi în vremea lui Andrei.
Cutusone poate părea un nume ciudat, la prima vedere. Dar nu este aşa. În Dacia Mică au existat multe generaţii de căpetenii din stirpea Cotizo. Un Cotizo a domnit şi în Banat, spun scrierile latineşti, alţi prinţi cu numele Cotizo întâlnim în regiunea Tracia. Cu siguranţă în Dobrogea exista, la vremea aceea, un „dregător“ cu acest nume, dar dacii din acele locuri ştiau că în munţi mai exista un rege mai mare, mai puternic, pe nume Dura. De aceea i-au pomenit pe amândoi: Dura şi Cutusone. E admirabil faptul că tradiţia populară a reţinut numele Cutusone, iar nu Cotizo, cum îl pronunţau grecii şi romanii. Şi în cazul acesta, una din plăcile de la Sinaia ne aduce o confirmare: într-una din cetăţile dacice dobrogene domnea un prinţ pe nume Cutezonio! Era prinţul „cel viteaz“, căci „a cuteza“ este un străvechi cuvânt românesc, despre a cărui origine din „latina populară“?!?, unii lingvişti bâlbâie ceva ridicol, legat de cuvîntul „cotizzare“.

Decebal şi Traian la peştera Sfîntului Andrei

Apostolul a găsit, în peştera care astăzi îi poartă numele, o comunitate de preoţi daci. Legendele spun că era o peşteră sfinţită, iar preoţii daci sunt numiţi „sfinţi“. Era firesc ca Andrei să apeleze la preoţii locali care, la rândul lor, să răspandească învăţătura cea nouă în rândul oamenilor. Legenda spune mai departe că cei doi regi, Dura şi Cutusone, s-au mirat când au aflat că preoţii daci au căzut în genunchi în fata apostolului. Dar nu i-au pedepsit, ci i-au lăsat „să înveţe şi să boteze“. Vremea a trecut, Duras a cedat tronul tânărului Decebal, se apropia pentru daci înfruntarea cu romanii şi sfârşitul unei lumi. O baladă dobrogeană spune că însuşi Decebal, urmaşul lui Duras, ar fi venit la peştera Sfîntului Andrei:

„La schitul din tei,/ Crucea lui Andrei,/ Cine că-mi venea,/ Şi descăleca?/ Venea Decebal,/ Călare pe-un cal,/ Sfinţii că-mi găsea,/ Cu ei că-mi vorbea,/ Dar nu se-nchina/ Nici cruce-şi făcea. / La schitul din tei, / Crucea lui Andrei,/ Traian că venea,/ La slujba şedea,/ Slujba asculta, / Şi îngenunchea,/ şi nu se-nchina.../ Pe murg călărea,/ Şi calea-şi lua,/ La cetatea lui,/ A Trofeului...“

Decebal era neîndoielnic bine informat cu privire la venirea apostolului şi la lucrarea lui în Dacia Mică şi poate şi în alte părţi ale Daciei, aşa încât este chiar de crezut că s-a dus să viziteze acel loc. Memoria populară a reţinut imaginea unui rege distant faţă de noua religie. Atitudinea lui Decebal este, de fapt, nu atât una de respingere a credinţei în Hristos, cât una de ataşament la vechile tradiţii. În ce-l priveşte pe Traian, cum cetatea sa Tropaeum Traiani, pomenită şi în versuri, era aproape de renumita peşteră, nu ar trebui să ne îndoim de spusele baladei.

Au fost vremuri şi oameni care au pus la îndoială, mai mult sau mai puţin interesat, prezenţa Apostolului Andrei pe pământul nostru. Mai sunt şi astăzi destui sceptici. Dar dacă documentele istorice sunt sărace în privinţa acestui eveniment, în schimb tradiţia populară este formidabil de puternică. Oamenii au imortalizat acest eveniment crucial în poveştile lor, l-au povestit cu sfinţenie şi l-au cântat cu credinţă, timp de două mii de ani, din generaţie în generaţie, până astăzi. Ce ne învaţă aceste legende? Că în loc să căutam informaţii despre istoria noastră în cărţile citite şi răscitite din biblioteci, în care autorii, din lene intelectuală, rareori citează sursele antice, de cele mai multe ori citându-se unii pe alţii, într-un cerc vicios şi în conformitate cu versiunile agreate de diferitele stăpâniri vremelnice, am face mai bine să întrebăm omul de la sat: el ştie, uneori, mai bine decât orice savant. Istoria este vie, trăieşte prin noi, trebuie doar să o lăsăm să vorbească. Nu au reuşit să afle nici cei mai vajnici cercetători cine era rege al dacilor pe vremea Apostolului Andrei. Daca i-ar fi întrebat pe sătenii din satul Ion Corvin, ar fi aflat. Memoria locală, ca şi memoria unui neam întreg, este teribil de puternică.

Cât despre prezenţa apostolului nostru, al românilor, nu avem nevoie de alte documente. Trei versuri de colindă despre Sfîntul Andrei, din aceasta „carte“ minunată a tradiţiei populare, spun aşa: „Trece-mă şi Dunărea,/ Ca să afle Dacia,/ Că s-a născut Mesia“.

La mulţi ani Sîntandreiu!