Exceptând dragostea, există ceva mai frumos pe acest pământ decât o floare, sau indispensabil ca plantele? Adevărata matrice a oricărei vieţi omeneşti este tocmai covorul de smarald care îmbracă pământul. Fă­ră plante nu am putea nici respira şi nici mânca. Pe dosul fiecărei frun­ze, un milion de buze în mişcare se străduiesc să devoreze gazul car­bonic şi să expire oxigen. După cum arată un calcul amănunţit, şaptezeci şi cinci de milioane de kilometri pătraţi de ţesuturi vegetale trudesc din greu ca să realizeze miracolul fotosin­tezei: producerea oxigenului şi a hranei pentru oameni şi pentru animale.

Din cele trei sute şaptezeci şi cinci de miliarde de tone de hrană care se consumă în fiecare an pe planetă, partea cea mai importantă vine de la plante, care cresc luându-şi hrana din aer şi din sol, cu ajutorul soa­re­lui. Cealaltă parte vine de la animale, care însă sunt şi ele tributare tot plantelor. Alimente­le, băuturile, inclusiv cele alcoolice, drogurile şi me­dica­mentele care îl menţin pe om în viaţă şi într-o stare bună a sănătăţii atunci când sunt administrate judicios, toate acestea le avem în primul rând datorită fotosintezei. Hidrocarbu­rile plantelor verzi ne oferă amido­nuri, grăsimi, uleiuri, diferite sortimente de ceară şi de celuloză. Din cli­pa naşterii sale şi până când intră în mormânt, omul are nevoie de celu­loză ca să se adăpostească, să se învelească şi să se încălzească; fibrele, ţesăturile, corzile, instrumentele muzicale, până şi hârtia pe care îşi mâz­găleşte gândurile, toate provin din aceeaşi sursă. O înşiruire a mulţimii de plante folosite de om cu atâta profit pentru el putem afla în cele şase sute de pagini ale excelentului Dictionary of Economic Plants al lui Uphof. Economiştii cad şi ei de acord asupra acestei chestiuni, anume că agri­cultura este cheia prosperităţii oricărei naţii.
Conştienţi în mod instinctiv de valoarea spirituală a plantelor, care le aduc şi o satisfacţie de ordin estetic, oamenii se simt fericiţi atunci când trăiesc în­con­juraţi de verdeaţă. Florile au devenit de mult timp obligatorii pentru eveni­mentele importante cum ar fi naşterea, căsătoria, moartea, ca să nu mai vorbim de obiceiul plăcut de a le folosi la mese sau la anumite ocazii festive. Le oferim din dragoste, din prietenie, în semn de omagiu sau pentru a mulţumi cuiva pentru ospitalitatea pe care ne-a acordat-o. Casele noastre se înfrumuse­ţează cu grădini, oraşele cu parcuri, ţările cu rezervaţii naturale. Cel dintâi lucru pe care îl face o femeie pentru a da unei încăperi un aer mai primitor este să aşeze în ea o plantă sau cel puţin o vază cu câteva flori. Aproape toţi bărbaţii solici­taţi să spună repede cam cum concep ei paradisul, fie pământean, fie ceresc, au răspuns că îl văd ca pe o grădină încărcată de orhidee, în care eventual să se zbenguiască şi una sau două nimfe.
Opinia lui Aristotel, care susţinea că plantele sunt înzestrate cu suflet dar nu şi cu senzaţii, a fost acceptată fără obiecţii de-a lungul întregului Ev Mediu şi chiar până mai încoace, anume până la începutul secolului al optsprezecelea, când Carl von Linne, părintele botanicii mo­der­ne, a uluit lumea decretând că plantele nu se deosebesc de oameni şi de animale decât prin faptul că nu au posibilitatea de a se mişca. Afirma­ţie contrazisă în secolul următor de celebrul naturalist Charles Darwin, care a demonstrat că fiecare cârcel este înzestrat cu puterea de a se miş­ca independent de ceilalţi. Pentru a folosi chiar termenii lui Darwin, plan­tele „nu dobândesc şi nu manifestă această însuşire decât în situaţii când ea le poate fi de folos".
La începutul secolului nostru, un biolog vienez înzestrat şi purtător al unui nume cât se poate de francez, anume Raoul France, a emis ideea, şocantă pentru naturaliştii din vremea sa, că plantele îşi mişcă şi ele corpurile, la fel de liber şi de graţios ca cele mai mlădioase animale şi ca cei mai delicaţi oameni, numai că noi nu ne dăm seama de această facultate a lor pentru simplu motiv că aceasta se petrece într-un ritm mult mai lent decât suntem noi obişnuiţi să percepem.
Rădăcinile plantelor, susţine Raoul France, se înfig în sol explorân­du-l, mugurii şi ramurile descriu cercuri precise, frunzele şi florile se îndoaie şi tremură în faţa schimbărilor de diferite naturi, cârceii formea­ză bucle delicate şi se întind ca nişte adevărate tentacule, pornind cu băgare de seamă în recunoaşterea terenului. Naturalistul vienez adăuga chiar că omul pretinde că plantele sunt nemişcate şi lipsite de simţuri tocmai pentru că el nu prea stă să-şi facă timp pentru a le observa mai cu luare-aminte.
Poeţii şi filozofii care s-au oprit şi ei asupra acestei chestiuni, ca Johann Wolfgang von Goethe sau Rudolf Steiner, au băgat de seamă că plantele cresc în două direcţii opuse, pe de o parte înfigându-se în pă­mânt, ca sub efectul propriei lor greutăţi, iar pe de alta înălţându-se către cer, ca şi cum o forţă contrară, un fel de anti-gravitaţie, le-ar atrage spre înălţimi.
Radicelele asemănătoare cu nişte viermişori, pe care Darwin le com­pară cu nişte celule nervoase cerebrale, se înfig mereu mai adânc în sol, ca nişte fire subţiri şi albe, ancorându-se cu nădejde în glie şi sugându-i sevele în drumul lor. Cavităţi minuscule, în care uneori se află impercep­tibile bule de amidon, indică vârfurilor acestor rădăcini, cu o extraordi­na­ră precizie, direcţia centrului gravitaţiei terestre.
În perioade de secetă aspră, rădăcinile în căutare de umiditate sparg reţelele de canalizare şi se înfig, cum e cazul banalei lucerne, până la doisprezece metri adâncime, găsind incredibile puteri care le ajută să străpungă până şi obstacolele de beton. Până acum nimeni n-a stat să numere cu precizie radicelele unui arbore, dar examenul atent al unei singure plante de secară a stabilit existenţa a circa treisprezece milioane de radicele, însumând mai bine de şase sute de kilometri. Şi mai trebuie socotit şi că pe aceste radicele mai este aşternut şi un strat fin de puf, care cuprinde, după unele estimări, cam paisprezece miliarde de fire ca­re, puse cap la cap, ar da şi ele cam zece mii de kilometri, adică aproxi­mativ distanţa care separă cei doi poli ai planetei noastre.
Celulele speciale, al căror rost este să asigure înfigerea tot mai a­dân­că a rădăcinilor, se uzează în contact cu pietricelele, cu rocile sau cu firele de nisip mai groase şi de o consistenţă mai dură, aşa că sunt în permanenţă înlocuite, numai că noile celule mor de îndată ce dau de o sursă de hrană şi sunt şi ele înlocuite la rândul lor de alte celule, a căror funcţie este aceea de a dizolva sărurile minerale şi de a extrage din ele elementele nutritive. Această hrană de bază trece din celulă în celulă de-a lungul întregii plante şi constituie o unitate protoplasmică, o materie apoasă sau gelatinoasă considerată ca fiind fundamentul vieţii organice.
Rădăcina slujeşte prin urmare drept pompă pentru absorbirea apei, care face oficiul de dizolvant universal, purtând elementele nutritive de la rădăcină spre frunză şi evaporându-se apoi spre a cădea din nou pe pământ, ceea ce duce la perpetuarea acestui adevărat ciclu al vieţii. Frunzele unei plante de floarea-soarelui elimină într-o zi tot atâta apă cât elimină un om prin porii pielii sale, sub formă de transpiraţie. Într-o zi fierbinte, un singur mesteacăn poate absorbi până la patru sute de litri de apă, aşa că frunzele sale îşi pot permite să ne ofere o umbră fragedă şi răcoritoare.
După opinia lui Raoul France, nici o plantă nu este cu totul lipsită de putinţa de a se mişca, întrucât creşterea însăşi se înscrie în categoria mişcărilor şi se realizează prin mişcare. Plantele se îndoaie, se răsucesc şi freamătă fără contenire. France descrie într-o frumoasă imagine miile de tentacule care într-o zi de vară pornesc din fiinţa cât se poate de li­niştită a unui arbore oarecare, şi, tremurând în căutarea lor febrilă, se grăbesc să constituie un sprijin nou pentru tulpina grea, în plină creş­tere, de care depind şi ele. Un cârcel are nevoie, în medie, de şaizeci şi şapte de minute ca să dea un ocol complet spaţiului din jurul său, iar atunci când întâlneşte în drumul acesta un suport, îi ajung douăzeci de secunde ca să înceapă să se răsucească în jurul obiectului respectiv şi după o oră s-a înfăşurat atât de temeinic încât nu mai poate fi desfăcut fără greutate. Cârcelul se înfăşoară uneori chiar în jurul său, ca un tirbuşon, determinând astfel planta să se înalţe.
O plantă agăţătoare ce are nevoie de un tutore se va îndrepta întot­deauna spre suportul cel mai apropiat. Dacă o mutăm de la locul ei, în mai puţin de o oră îşi va schimba direcţia, în funcţie de noua situaţie. Oare vede planta tutorele? Îl percepe într-un mod oarecare, necunoscut nouă? Chiar dacă în drum se află obstacole care, după părerea noastră, ar împiedica-o să sesizeze potenţialul tutore, ea tot se va îndrepta fără greş spre acesta, ferindu-se să crească spre locurile unde nu va întâlni aşa ceva.
Plantele, spune France, sunt capabile de intenţii: ele se pot orienta şi întinde spre ceea ce caută şi trebuie să recunoaştem că misterioasele instrumente de care se servesc pentru aşa ceva pot da naştere interpretărilor celor mai bogate în fantezie.
Departe de a duce o existenţă inertă, plantele care alcătuiesc covo­rul unei pajişti - numită de greci, în antichitate, botane - par în stare să perceapă ceea ce se petrece în jurul lor şi să acţioneze cu o subtilitate care, să ne fie îngăduit s-o spunem, depăşeşte fără drept de apel posibi­lităţile speciei omeneşti.
Roua-cerului sau Drosera rotundifolia, o plantă carnivoră, îşi va înşfăca prada, micile insecte imprudente, cu o precizie de invidiat, întorcându-se exact în direcţia cerută. Anumite plante parazite îşi simt viitoarele victime după cea mai slabă urmă de miros şi înving orice obstacole ca să se poată îndrepta spre ele.
Plantele par a-şi da seama care furnici anume vor să le fure necta­rul, aşa că florile lor se închid de îndată ce simt în preajmă prezenţa nedoritului musafir şi nu se vor deschide decât atunci când tulpina va fi destul de încărcată de rouă pentru ca furnicile, oricât de hotărâte ar fi, să se vadă silite să se dea bătute. Salcâmul a ajuns să-şi perfecţioneze într-atât sistemul de apărare, încât se foloseşte de anumite furnici, pe care le găzduieşte primitoare şi le ospătează cu nectar tocmai pentru ca acestea să o apere de alte insecte şi chiar de ierbivore.
Să fie chiar pură întâmplare faptul că plantele iau forme anume, tocmai spre a se adapta obiceiurilor insectelor care le asigură poleni­zarea, atrăgându-le prin miresme şi prin colorit specific, răsplătindu-le cu nectarul preferat, construind canale şi mecanisme florale incredibile, în unicul scop de a captura o albină care nu este lăsată să iasă dintre petale decât după ce fecundarea pistilelor s-a săvârşit?
Să fie oare vorba de un reflex sau de o simplă coincidenţă în faptul că o orhidee ca Trichoceros parviflorus are petale ce imită perfect aspec­tul femelei unei anumite varietăţi de insecte, cu atâta incredibilă fidelita­te încât masculul insistă şi se sileşte din răsputeri să se împerecheze cu femela asta vegetală şi astfel polenizează floarea?
Să fie un accident oarecare faptul că florile nocturne sunt în general albe ca să atragă mai bine fluturii, şi se umplu de nectar abia la apusul soarelui? Sau că floarea de crin, încărcată de polen, degajă un miros de carne uşor intrată în putrefacţie, ca să atragă muştele care roiesc prin preajmă, în timp ce plantele care nu se bizuie decât pe vânt ca să se vadă fecundate au flori care nu caută să fie frumoase, mirositoare şi atrăgă­toa­re pentru insecte, aşa că rămân nebăgate în seamă?
Plantele ştiu să facă multe ca să se apere. Se acoperă cu spini, capătă un gust amar sau secretă lichide vâscoase care năclăiesc şi ucid insectele indezirabile. Temătoarea Mimosa pudica este înzestrata, de exemplu, cu un mecanism care intră în acţiune de fiecare dată când un gândăcel, o furnică sau o omidă încep să se caţere pe tulpina ei, luând-o în direcţia frunzişului ei delicat. De îndată ce intrusul atinge unul din pintenii de pe tulpină, aceasta se îndreaptă numaidecât, frunzele se agită şi musafirul nepoftit fie că e aruncat la pământ de aceste mişcări la care nu se aşteaptă, fie că e intimidat şi silit să bată în retragere.
Există plante care, nefiind în stare să găsească azot în terenurile mlăştinoase în care trăiesc, şi-l procură devorând organisme vii. Există mai bine de cinci sute de varietăţi de plante carnivore care consumă orice fel de carne, de la cea a insectelor până la muşchiul de vacă, uzând de viclenii de neînchipuit ca să-şi înhaţe prada, de la tentacule şi firişoa­re lipicioase şi până la capcanele în formă de pâlnie. Tentaculele unor asemenea plante nu sunt numai guri pur şi simplu, ci şi adevărate sto­ma­curi, situate în imediata apropiere tocmai pentru a putea primi cât mai rapid prada, pe care o devorează şi o digeră la iuţeală, consumând în întregime tot ce e ţesut cărnos şi sânge şi nelăsând decât eventualele schelete.
Roua-cerului şi celelalte drosere care se hrănesc cu insecte nu se lasă niciodată păcălite de pietricele, bucăţele de metal sau de alte materii aşezate pe frunzele lor, dar nu rămân deloc indiferente în faţa valorii nutritive a unei bucăţele de carne. Darwin a descoperit că aceste plante pot intra în acţiune chiar şi atunci când li se oferă o fărâmiţă de carne cântărind a treizecea parte dintr-un miligram. Un cârcel, partea cea mai sensibilă a unei plante după rădăcină, se mlădiază imediat sub greutatea unui fir de mătase de un sfert de miligram.
Când e nevoie să alcătuiască anumite construcţii, plantele vădesc o ingeniozitate care o depăşeşte net pe aceea a inginerilor noştri. Lungile tuburi goale ale unor tulpini, în stare să suporte greutăţi de neînchipuit şi să reziste la furtuni ucigătoare, sfidează cele mai perfecţionate realizări umane în materie de structuri de rezistenţă. Plantele cunosc foarte bine metoda fabricării de fibre răsucite în spirală, care rezistă mult mai bine la rupere, în timp ce oamenii sunt deocamdată departe de a putea realiza aşa ceva. Celulele vegetale se pot lungi, luând forma unui cârnat sau a unei panglici plate şi, o dată împletite, formează funii mai solide decât am fi tentaţi să credem văzându-le. Pe măsură ce un arbore creşte, trunchiul lui îşi modifică în mod constant structura, care devine din ce în ce mai densă, tocmai în scopul de a putea susţine greutatea crescândă a întregului ansamblu.
Astfel, eucaliptul australian se poate ţine drept pe un trunchi subţi­re şi aparent fragil, înalt de mai bine de o sută cincizeci de metri de la sol, deci cât marea piramidă a lui Keops, iar anumite specii de nuc pot purta pe crengile lor până la o sută de mii de fructe, în Virginia creşte o varietate de troscot care îşi strânge tulpinile în nişte noduri marinăreşti ce sunt supuse unor asemenea solicitări când se usucă, încât şocul pro­vocat de ruptură face seminţele să zboare în toate părţile, tocmai pentru ca să poată încolţi la distanţe cât mai mari de planta-mamă.
Plantele s-au dovedit sensibile la orientarea faţă de punctele cardi­na­le şi chiar la anumite evenimente ce sunt pe cale să se întâmple. Pio­nierii şi vânătorii au descoperit în preriile din valea fluviului Mississippi o varietate de floarea-soarelui, Silphium laciniaţum, ale cărei frunze indică foarte precis cele patru puncte cardinale. În India creşte o specie numită Arbrus precatorius, care e atât de sensibilă la orice influenţe electrice şi magnetice încât e consultată cu încredere nedezminţită în vederea pre­vizi­unilor meteorologice. Botaniştii de la Kew Gardens din Londra, primii care au cercetat acest aspect, au descoperit că Arbrus precatorius poate fi folosit cu netăgăduit succes la previziuni corecte în privinţa cicloanelor, a uraganelor şi a tornadelor, precum şi a cutremurelor de pământ şi a erupţiilor vulcanice.
Florile alpine au ajuns la o cunoaştere atât de precisă a anotimpu­rilor încât ştiu exact când se apropie primăvara, îşi croiesc drum prin straturile de zăpadă de deasupra lor şi, dacă acestea persistă, ştiu să le ajute să se topească datorită căldurii pe care o degajă tocmai în acest scop.
Pentru ca plantele să poată reacţiona cu atâta siguranţă şi precizie şi în moduri atât de diferite la semnalele lumii exterioare, fără îndoială că dispun de mijloace de comunicare cu aceasta, mijloace comparabile sau chiar superioare faţă de simţurile cu care suntem înzestraţi noi, conchide Raoul France. El consideră de asemenea că plantele se află într-un per­manent proces de observare şi de înregistrare a unor evenimente şi feno­mene de care oamenii n-au habar, fiind prizonieri ai viziunii antropocen­trice asupra lumii pe care o cunosc în mod subiectiv, aşa cum le-o relevă cele cinci simţuri ale lor.
După ce mult timp a fost considerată universal valabilă opinia con­form căreia plantele n-ar fi decât nişte automate lipsite de simţuri, s-a descoperit că ele sunt de fapt în măsură să distingă sunete pe care ure­chea omenească nu le poate percepe şi unde luminoase invizibile pentru om, ca de exemplu razele infraroşii şi ultraviolete. Plantele sunt sensibile în special la razele X şi la frecvenţa înaltă folosită în transmisiile televi­zate.
Tot regnul vegetal, mai susţine acelaşi France, reacţionează la miş­că­rile pământului şi ale satelitului acestuia, luna, şi s-ar putea ca într-o zi să se demonstreze că suportă influenţe din partea stelelor şi a altor corpuri cereşti din univers.
Plecând de la faptul cert că forma exterioară a unei plante constituie o unitate care se reface de fiecare dată când o componentă a sa este distrusă, France trage concluzia plină de îndrăzneală că trebuie să fie vorba aici de intervenţia unei entităţi conştiente care supervizează tot ce înseamnă formă, o inteligenţă care conduce viaţa plantelor, aflându-se fie în interiorul, fie în exteriorul acestora.
France cunoştea deja, acum aproape trei sferturi de secol, suficiente lucruri pentru a fi putut scrie o Viaţă secretă a plantelor. Era convins că plantele sunt înzestrate cu toate atributele fiinţelor vii şi că se dovedesc capabile „de cele mai violente reacţii când sunt maltratate şi de cea mai vie recunoştinţă faţă de cineva care le înconjoară cu dragoste şi le îngrijeşte din suflet". Numai că la vremea aceea studiile publicate de el au fost fie ignorate de specialişti, fie considerate pure elucubraţii lipsite de bun-simţ. Se pare că impresia cea mai puternică pe care a reuşit s-o provoace contemporanilor săi a fost oroarea în faţa simplei idei că plantele ar putea proveni dintr-o lume supramaterială populată de fiinţe cosmice cărora, cu mult înainte de naşterea lui Isus Christos, vechii indieni le dăduseră numele de deva, şi că acestea, sub chipul zânelor şi spiriduşilor, al gnomilor şi al silfidelor, ca să nu mai vorbim de atâtea şi atâtea alte fiinţe de aceeaşi natură, constituiau o sursă de viziune directă şi de experienţă pentru preoţii celţi şi pentru alţi oameni înzestraţi cu calităţi de medium. Analizând noutăţile propuse de France, până şi cei mai indulgenţi dintre botaniştii timpului au considerat că viziunea lui este cel mult încântătoare prin romantismul ei, numai că este dezolant de neproductivă.
Era deci nevoie de surprinzătoarele descoperiri la care au ajuns oamenii de ştiinţă din anii '60 pentru a aminti fără menajamente omenirii de existenţa unei lumi vegetale pe care nu mai avea voie s-o ignore. Şi cu toate acestea, mai găsim şi astăzi destule minţi din lumea ştiinţei care refuză cu tărie să creadă că plantele vor fi în curând domnişoare de onoare la inevitabila cununie a fizicii cu metafizica.
Viziunea poetului şi a filozofului, care vedea în plante nişte fiinţe vii, ce respiră şi comunică, înzestrate cu personalitate şi cu însuşirile specifice sufletului, se vede susţinută azi de fapte reale, stabilite fără dubii. Dacă nu vedem în plante altceva decât existenţe mecanice şi impersonale, de vină suntem numai noi, cei ce persistăm în orbirea noastră încăpăţânată. Fiindcă lucrul cel mai uluitor din toate este tocmai acela că plantele par a fi gata, ba chiar dornice şi în stare să coopereze cu omenirea în ducerea la bun sfârşit a imensei sarcini care-i stă în faţă: să transforme din nou într-un rai biata noastră planetă năclăită de murdărie şi degradată într-o asemenea măsură încât i se potriveşte foarte bine denumirea dată de englezul William Cobbett, deschizătorul de drumuri în ecologie: „un neg urât şi scârbos".


Partea întâi
CERCETĂRI ACTUALE

2. PLANTELE Şl PERCEPŢIA EXTRASENZORIALĂ

Fereastra prăfuită a biroului care dădea spre Times Square din New York răsfrangea ca o oglindă o imagine vrednică mai curând de o ţară a minunilor. Nu una cu iepuraşi albi, îmbrăcaţi în jiletci şi cu lanţ de ceas lăfăindu-li-se pe burtică, ci priveliştea unui omuleţ cu urechi de spiriduş, numit Backster, care se afla în faţa unui galvanometru şi a unei plante de apartament, Dracaena massangeana. Incursiunea în ţara minunilor despre care vorbim începuse în 1966, când Cleve Backster, cel mai competent specialist american în detectarea minciunilor, lucrase o noapte întreagă cu o clasă de şcolari care nu erau altceva decât poliţişti şi agenţi de securitate sosiţi din toată lumea ca să înveţe secretele tehnicii lui. Lovit de o inspiraţie subită, Backster se hotărî acum să conecteze unul din electrozii poligrafului său, aparatul de detectare a minciunilor, de una din frunzele Dracaenei, plantă tropicală cu frunze late şi cu o inflorescenţă bogată şi deasă, numită în chip obişnuit dragonier, din pricina unei legende care spunea că răşina acestei plante ar da în realitate sânge de dragon. Backster era curios să vadă dacă, turnând apă la rădăcină, asta influenţează planta şi, dacă da, atunci când şi mai ales cum.
Numai că îl aştepta o surpriză. În timp ce planta sorbea cu lăcomie apa prin tulpina ei lungă, galvanometrul nu indica o rezistenţă mai mică, aşa cum ar fi fost de aşteptat de la conductibilitatea mai ridicată a plantei îmbibate de apă. Pe banda înregistratoare, acul avea dimpotrivă tendinţa să coboare în loc de a urca, trasând tot felul de urme în formă de dinţi de ferăstrău. Fapt era că aceste urme indicau mai curând o reacţie similară cu aceea a unei fiinţe umane supuse unui stimul emoţional scurt.
Un galvanometru este o componentă a poligrafului, detectorul de minciuni, care, atunci când un curent slab parcurge corpul unui om, răspunde imaginilor sale mintale sau celui mai mic semn de emoţie făcând să oscileze un ac sau o peniţă pe un tambur care se învârteşte încet. Acest aparat a fost inventat la sfârşitul secolului al optsprezecelea de un iezuit din Viena, părintele Maximilian Hell, astrolog oficial la curtea împărătesei Maria-Theresa, dar mai târziu paternitatea sa a fost atribuită, prin nu se ştie ce eroare capricioasă, lui Luigi Galvani, fizician şi fiziolog italian, căruia i se atribuie de o lume întreagă meritele legate de descoperirea electricităţii animale. Astăzi, galvanometrul este folosit conectat la un circuit electric ce poartă numele de Puntea lui Wheatstone, în onoarea fizicianului englez care a inventat telegrafia fără fir, sir Charles Wheatstone.
În termeni simpli, puntea echilibrează rezistenţa în aşa fel încât energia potenţială a corpului uman să poată fi măsurată atunci când este supusă unor fluctuaţii provocate de anumite gânduri sau de emoţii. Procedura obişnuită a anchetatorilor constă în a adresa suspecţilor interogaţi întrebări formulate atent şi de a ţine o evidenţă a acelora dintre ele care provoacă mişcări bruşte ale acului. Anchetatori experimentaţi, de talia lui Backster, susţin că sunt în stare să detecteze minciunile după urmele lăsate de ac. Metoda cea mai eficace de a declanşa la o fiinţă omenească o reacţie suficient de puternică pentru a obţine oscilaţii specifice ale acului este aceea de a-i ameninţa starea de siguranţă. Drept care Backster se hotărî să procedeze în acelaşi fel şi cu planta despre care vorbeam, Dracaena massangeana. Duse ceaşca cu cafea fierbinte până la plantă şi înmuie în ea una din frunze, urmărind reacţia acului. Decepţie totală: expresia grafică a reacţiei era abia perceptibilă, la drept vorbind nesemnificativă.
După câteva minute de reflecţie, îşi închipui o tortură mai sofisticată şi mai crudă: va arde frunza legând-o de electrozi sau în alt mod. Exact în clipa când în minte i se desfăşura imaginea frunzei arse şi înainte ca el să fi apucat să întindă mâna după cutia de chibrituri, pe traseul ce se desena sub ochii lui interveni o schimbare spectaculoasă: peniţa desenă o curbă energică, prelungită în sus. Şi totuşi Backster nu apucase să schiţeze nici cel mai mic gest, nici în direcţia plantei şi nici în a aparatului. Înseamnă atunci că planta îi ghicise gândurile?
Ieşi din încăpere şi merse să caute chibrituri, iar la întoarcere observă o nouă oscilaţie bruscă pe grafic. Cu inima cam îndoită, se apucă să ardă frunza cu flacăra chibritului, dar fu din nou surprins să-şi vadă aşteptările înşelate: reacţia de pe traseu fu de-a dreptul neînsemnată. Mai târziu, când se prefăcu iarăşi că vrea să aprindă un chibrit şi să-l ţină sub frunză, reacţia fu nulă. Ciudat lucru, planta părea în stare să facă o diferenţă netă între intenţiile reale şi cele simulate. Vrând să vadă mai îndeaproape cum stau lucrurile, Backster hotărî să întreprindă o cercetare mai amănunţită a fenomenului la are tocmai fusese martor. Primul lucru pe care îl făcu fu să se asigure că nu neglijase nici o posibilă explicaţie logică a faptelor. Era ceva în neregulă cu planta respectivă? Sau poate cu el? Sau cu poligraful? Nu-şi putea da seama cu precizie, aşa că se hotărî la schimbări ale termenilor, recrutându-şi colaboratori de ici şi de colo, folosind alte plante şi alte instrumente şi făcându-şi experienţele în alte locuri decât biroul său. Fură supuse deci unor teste asemănătoare peste douăzeci şi cinci de specii de plante şi de fructe printre care salata verde, ceapa, portocalele şi bananele. Observaţiile efectuate prezentau toate caracteristici comune şi păreau să deschidă calea unei viziuni noi asupra lumii.
La început, Backster bănuia că această capacitate a plantelor de a citi în sufletul lui şi de a-i ghici intenţiile ţine de o formă de percepţie extrasenzorială. Numai că foarte repede această explicaţie nu i se mai păru satisfăcătoare. Percepţia extrasenzorială presupune existenţa unei percepţii care merge dincolo de de aceea care are loc prin cele cinci simţuri cunoscute: pipăitul, vederea, auzul, mirosul şi gustul. Cum plantele nu par a fi înzestrate cu ochi, urechi, nas sau gură, şi cum încă din vremea lui Darwin botaniştii nu admiteau că vegetalele ar dispune de un sistem nervos, Backster a tras concluzia că aici trebuia să fie vorba de ceva mult mai adânc. Cu alte cuvinte, nu putea fi vorba de un al şaselea simţ în lipsa primelor cinci, deci termenul de percepţie extrasenzorială trebuie abandonat. Iar asta l-a făcut pe Backster să încline spre ipoteza că cele cinci simţuri ale fiinţei umane ar constitui un factor limitativ, sub care s-ar ascunde un soi de percepţie primitivă şi incompletă, eventual comună tuturor vieţuitoarelor. „Plantele văd poate mult mai bine fără ochi decât văd oamenii cu ochii", conchise el. Prin intermediul celor cinci simţuri ale lor, oamenii pot percepe absolut tot, pot percepe parţial sau pot să nu perceapă nimic, după cum sunt sau nu interesaţi de cutare sau cutare chestiune. „Dacă ceva anume nu ne place, socotea Backster, putem întoarce privirile sau închide ochii. Dacă fiecare dintre noi ar fi prezent în spiritul celorlalţi, şi asta în permanenţă, am trăi atunci haosul absolut".
Încercând să descopere ce pot percepe sau simţi plantele, Backster se apucă să-şi instaleze aparatură ştiinţifică corespunzătoare şi montă astfel un laborator în toată regula. În lunile ce urmară, grafice după grafice înregistrau tot ce părea important şi toate felurile şi varietăţile de plante erau aduse să contribuie la bunul mers al cercetărilor. Fenomenul iniţial părea să persiste, inclusiv dacă frunza era ruptă de pe plantă. Şi mai surprinzătoare a fost constatarea că graficul înregistra aceeaşi reacţie chiar atunci când frunza era ruptă în bucăţele mici, risipite pe un electrod. Plantele reacţionau nu numai la ameninţările venite din partea cercetătorilor, ci şi în faţa unor pericole potenţiale, ca de exemplu apariţia bruscă a unui câine în încăpere sau sosirea unei persoane percepute ca ostilă. Backster fu în măsură să demonstreze că mişcările unui păianjen, împiedicat deliberat de cineva să se apropie de o plantă aflată în aceeaşi încăpere şi conectată la aparatele de înregistrat, provocau schimbări spectaculoase pe grafic încă înainte ca păianjenul să reuşească să scape vigilenţei paznicului său. „Am putea crede - afirmă Backster - că de fiecare dată când păianjenul se hotăra să încerce să scape, planta îl simţea şi reacţiona imediat la nivelul frunzei".
El observă în felul acesta că atunci când o plantă e ameninţată cu distrugerea şi simte acest pericol sau iminenţa unei agresiuni exterioare, se apără... „leşinând", întocmai cum ar face o fiinţă omenească. Acest fapt a fost dovedit într-un chip de-a dreptul spectaculos atunci când o cercetătoare din Canada, specialistă în fiziologie, a venit să-l vadă şi să asiste la experienţele din laboratorul lui. Prima plantă nu a manifestat nici o reacţie a doua la fel şi nici a treia. Backster, intrigat, şi-a verificat instrumentele, şi, neconstatând nici un defect, a continuat cu a patra, cu a cincea... Abia cea de-a şasea plantă a avut o reacţie suficient de puternică spre a-i dovedi vizitatoarei fenomenul.
Curios să afle motivele care influenţaseră primii subiecţi, Backster a întrebat-o pe vizitatoare: „Munca dumneavoastră vă obligă să faceţi rău plantelor?". „Da, i-a răspuns aceasta. Lichidez întotdeauna plantele cu care lucrez, le incinerez, ca să le pot cântări în stare de deshidratare absolută, la sfârşitul analizelor".
Trei sferturi de oră după ce vizitatoarea plecase spre aeroport, toate plantele lui Backster îşi recăpătaseră capacitatea de a reacţiona prompt la stimuli. Episodul acesta i-a permis să constate că plantele pot ajunge în stare de letargie şi pot fi chiar hipnotizate de anumiţi oameni. După părerea lui, de un fenomen oarecum asemănător ar putea fi vorba şi în cazul sacrificiilor rituale practicate la evrei: hahamul tranchilizează animalul ce urmează să fie sacrificat, în primul rând pentru a-i da acestuia o moarte fără dureri, iar mai apoi evitând ca ţesuturile organismului acestuia să se îmbibe cu toxinele degajate instantaneu din cauza spaimei, ceea ce le dă de regulă un gust neplăcut şi chiar, după mulţi cercetători, le face dăunătoare pentru sănătatea consumatorilor. S-ar putea chiar, adaugă Backster, „ca unei plante să-i placă mai mult să pătrundă într-o formă superioară de viaţă decât să rămână să putrezească pe suprafaţa solului".
Într-o zi, vrând să demonstreze că nu numai plantele, ci chiar şi celulele izolate sunt capabile să capteze semnale printr-un sistem de comunicaţii necunoscute, Backster a organizat un experiment pentru autorul unui articol apărut în Baltimore Sun şi a reluat după aceea, cu unele prescurtări, în Reader's Digest. A conectat la galvanometrul T un filodendron şi, adresându-se ziaristului ca şi cum acesta ar fi fost conectat el însuşi la aparat, începu să-l chestioneze în scopul de a afla anul naşterii acestuia, precizându-i în prealabil că trebuia să răspundă negativ la fiecare întrebare. Backster rosti pe rând toţi anii dintre 1925 şi 1932, primind de fiecare dată răspuns negativ. La sfârşitul scurtei experienţe, examinând traseul acului, observă abaterea aşteptată în dreptul anului în care era născut ziaristul.
Încercând să vadă dacă plantele sunt înzestrate cu memorie, Backster puse la punct un scenariu care trebuia să-i permită demascarea răufăcătorului necunoscut. Era vorba de distrugerea uneia din cele două plante aflate în încăpere, în timp ce cealaltă avea să rămână „martor", încercându-se identificarea făptaşului cu ajutorul ei. Şase din cursanţii lui Backster în mânuirea poligrafului, toţi poliţişti capabili şi cu experienţă, se oferiră voluntari pentru acest experiment. Legaţi la ochi, traseră câte un bileţel dintr-o pălărie. Pe unul dintre bileţelele acestea erau scrise instrucţiunile: cel în cauză trebuia să smulgă din rădăcină, să rupă şi să mărunţească una din cele două plante aflate în încăpere. Agentul trebuia să comită fapta în cel mai mare secret: nici Backster şi nici vreunul din camarazii săi nu trebuiau să aibă nici măcar cel mai mic indiciu asupra identităţii sale. Singurul martor al crimei trebuia să rămână cea de-a doua plantă, cea care avea să rămână în viaţă. Backster spera să poată stabili identitatea vinovatului conectând planta-martor la poligraf şi punându-i pe urmă pe toţi cei şase suspecţi să defileze prin faţa ei. Incredibil, dar planta-martor nu a avut nici o reacţie la trecerea celor cinci nevinovaţi, dar la apropierea făptaşului acul a început să oscileze de-a dreptul nebuneşte.
Backster s-a gândit la început că exista şi posibilitatea ca planta să fi perceput şi reflectat sentimentele de vinovăţie ale agresorului. După o matură chibzuinţă şi-a dat seama că acesta nu numai că acţionase în interesul ştiinţei, dar nici măcar nu se simţea în vreun fel vinovat pentru ceea ce făcuse, aşa că ipoteza că planta îl recunoscuse ca pe un potenţial pericol pentru ea şi pentru semenele ei căpăta astfel argumente serioase.
Semnalăm o altă întâmplare extrem de interesantă, mai potrivită parcă cu lumea plină de misterioase tenebre a lui Sax Rohmer şi Bulwer Lytton. Când o tânără a fost găsită asasinată într-o mare fabrică din New Jersey, Backster fu însărcinat de poliţie să investigheze pe principalii suspecţi cu ajutorul detecto­rului de minciuni convenţional. Cum în seara crimei în fabrică se aflaseră numeroşi salariaţi, interogatoriile tuturor acestora ar fi durat mult şi ar fi fost destul de nesigure. Backster se gândi să conecteze la un poligraf fiecare din cele două plante ornamentale care se aflau în biroul unde fusese descoperit cada­vrul tinerei. Urma ca toţi suspecţii să vină pe rând în încăperea adiacentă şi numai dacă plantele aveau să reacţioneze în prezenţa unuia urma să fie folosit detectorul de minciuni. În felul acesta ancheta avea să se încheie în scurt timp şi avea şanse serioase de succes.
Toţi muncitorii fură invitaţi să treacă pe rând prin încăperea alăturată, fără a provoca însă reacţii notabile ale plantelor. Acestea nu intrară în alertă decât atunci când Backster ordonă subordonaţilor săi să le pună pe amândouă la adăpost pe timpul nopţii într-o altă încăpere, mai sigură, dată fiind calitatea lor de martori atât de preţioşi. A doua zi experimentul fu reluat, dar rezultatele rămaseră aceleaşi. Numai că nereuşita nu era imputabilă nici plantelor şi nici lui Backster: când asasinul a fost prins, cu alte mijloace, s-a văzut că era un individ din afara uzinei.
Într-o altă serie de observaţii minuţioase, Backster a notat că între o plantă şi stăpânul ei pare a se stabili o relaţie oarecum privilegiată, întemeiată pe afecţiune, care rezistă chiar în cazul despărţirii. Folosind cronometre perfect sincronizate, a constatat că plantele lui continuau să reacţioneze la gândurile care-i treceau prin minte în timp ce se afla în altă încăpere, pe culoar sau chiar pe stradă, la o depărtare considerabilă.
Reuşi chiar să demonstreze că plantele lui au reacţionat pozitiv în clipa când el s-a hotărât să se întoarcă acasă la New York, atunci când se găsea cam la douăzeci de kilometri, la New Jersey. Că era vorba de o senzaţie de uşurare din partea lor sau de un fel de urare de bun-sosit, Backster n-a putut să-şi dea seama. Un alt amănunt nu lipsit de importanţă: Dracaena, planta care stătea la originea tuturor acestor experienţe, a reacţionat emoţionată în biroul lui în cli­pa când el, aflat într-un turneu de conferinţe, tocmai proiecta în faţa asistenţei o fotografie a ei.
Odată ce s-au obişnuit cu o persoană, plantele par să ţină legătura cu aceasta oriunde s-ar afla şi chiar dacă obiectul simpatiei lor este înconjurat de mii de alte fiinţe omeneşti. Acest lucru s-a văzut într-o seară de 31 decembrie când Backster, aflat la New York, s-a amestecat în vălmăşagul mulţimii care forfotea în Times Square, înarmat numai cu un carneţel şi cu un cronometru. Pierdut în înghesuială, şi-a notat toate faptele şi gesturile; momentele când a mers la pas sau a alergat, când a traversat pasaje subterane, trecând practic pe sub vehiculele grele de pe stradă, şi, în sfârşit, momentul când s-a luat la harţă cu un vânzător de ziare. La întoarcerea în apartament a constatat că fiecare dintre cele trei plante ţinute sub observatie reacţionase în acelaşi mod la emoţiile prin care trecuse el.
Backster nu reuşea însă să-şi facă nici cea mai mică idee asupra energiei prin care se transmit gândurile sau sentimentele de la el la plantă. Încercă o experienţă nouă, izolând o plantă într-o cuşcă Faraday, închisă şi aceasta la rândul ei într-un recipient de plumb. Nici unul dintre aceste două ecrane nu păru să întrerupă sau măcar să tulbure comunicarea dintre plantă şi stăpânul ei. Backster trase de aici concluzia că, indiferent de natura acestei energii, ea operează neinfluenţată de câmpurile magnetice şi că chestiunea se cerea privită trecând de la macrocosmos la microcosmos.
Într-o zi, când Backster se tăiase la un deget şi îşi tampona rana cu tinctură de iod, poligraful conectat la plantă înregistra o reacţie promptă, pricinuită după toate aparenţele de moartea câtorva celule ale organismului stăpânului. Această reacţie a plantei ar fi putut fi provocată şi de emoţia lui Backster la vederea propriului său sânge, ca şi de usturimea provocată de tinctură de iod. Totuşi, Backster începea să sesizeze reacţii identice la toate plantele, de fiecare dată când una din ele era martoră a distrugerii vreunui ţesut vital. Începea să se pună deci întrebarea dacă planta este sensibilă la moartea celulelor izolatele unui organism.
Într-o altă ocazie, aceleaşi urme tipice apărură pe traseul poligrafului în clipa când Backster se pregătea să înceapă un borcan de iaurt. Acest lucru îl intrigă şi îl făcu să cerceteze lucrurile mai amănunţit, ajungând la o concluzie dintre cele mai neaşteptate: dulceaţa pe care tocmai o amesteca în borcanul de iaurt conţinea un conservant chimic ucigător pentru fermenţii naturali folosiţi la acidularea lactatelor. O altă deviaţie bizară a acului poligrafului se lămuri până la urmă ca fiind cauzată de moartea bacteriilor din interiorul ţevii de scurgere de la chiuvetă, opărite de apa fierbinte.
Vrând să aprofundeze ipoteza că toate formele de viaţă au ca punct comun ceea ce el a numit conştiinţa celulară, Backster a reuşit să conecteze electrozi la diferite specii de organisme unicelulare ca amoeba, diferite drojdii, mucegaiuri, prelevări bucale, celule sanguine şi chiar spermatozoizi. Urmele obţinute la poligraf au fost la fel de interesante ca cele provocate de plantele evoluate. În special spermatozoizii s-au dovedit extrem de sensibili, reuşind să-l identifice fără greş pe părintele lor şi rămânând absolut inerţi în prezenţa altor reprezentanţi ai sexului masculin. Asemenea observaţii pot constitui un indiciu că fiinţele unicelulare ar dispune de o memorie globală, în care caz s-ar ajunge la concluzia stupefiantă că sediul memoriei nu e creierul, cum se crede deocamdată cu toată tăria, şi că acesta n-ar fi decât o simplă gară de triaj. „Sensibilitatea perceptivă - susţine Backster - nu pare să se oprească la nivelul celular. Ea ar putea chiar să fie localizată la nivelul moleculei, ceea ce ar implica reevaluarea a tot ceea ce până acum a fost considerat ca inanimat."
Convins că se află pe drumul unei descoperiri capitale pentru ştiinţă, Backster era foarte dornic să publice rezultatele cercetărilor sale într-o revistă ştiinţifică, pentru ca alţii să le poată verifica. Numai că implicarea lui personală în lucrările întreprinse, mergând până la cunoaşterea dinainte a orei hotărâte pentru un experiment sau altul, era de multe ori de natură să-i alerteze plantele şi să le determine să refuze orice cooperare. Asta îl făcu să se gândească la un sistem de lucru din care orice intervenţie omenească în manipulările cerute să fie eliminată. După doi ani şi jumătate de tatonări, ajunse să determine modalităţile unui test ce consta în distrugerea celulelor vii prin mijloace mecanice şi în momente neştiute dinainte de plante, în absenţa oricărei fiinţe omeneşti în laborator sau în apropierea acestuia. Îşi opri alegerea asupra micilor creveţi cu care se hrănesc peştii tropicali şi puse la punct un ingenios sistem mecanic de basculare, cu ajutorul căruia un bol cu apă în care se aflau creveţii era răsturnat într-o oală mare ce clocotea pe foc. Un programator automat declanşa întregul dispozitiv în momente imprevizibile, astfel încât nici Backster şi nici colaboratorii săi nu aveau de unde să cunoască dinainte momentul producerii evenimentului. Mai mult decât atât, în oala care clocotea aveau să fie răsturnate şi alte boluri, însă fără creveţi, tocmai pentru a se putea compara ulterior reacţiile plantelor la aceste acţiuni. Trei plante erau conectate la trei galvanometre, în trei camere diferite, iar un al patrulea galvanometru, conectat la o rezistenţă fixă, trebuia să înregistreze eventualele variaţii datorate fluctuaţiilor de curent electric din reţea sau altor fenomene electromagnetice neprevăzute care ar fi putut perturba buna funcţionare a galvanometrelor. Temperatura din încăperi era menţinută la un nivel constant iar plantele, ca o precauţie suplimentară, fuseseră aduse din timp înăuntru, pentru aclimatizare, evitându-se pe cât posibil orice contact cu ele înainte de începerea experimentului.
Plantele selecţionate pentru aceasta erau din specia Philodendron cordatum, întrucât frunzele lor robuste pot suporta fără nici un impediment greutatea electrozilor. Era de asemenea prevăzută folosirea şi a altor exemplare din aceeaşi specie, într-o serie ulterioară de teste. În termeni ştiinţifici, Backster ţinea să demonstreze că „există la vegetale o percepţie primară care încă nu este definită; distrugerea vieţii animale poate fi utilizată ca stimul de la distanţa pentru a demonstra această percepţie şi ea pare să funcţioneze la plante în mod independent de prezenţa omului".
Experienţa aceasta a reuşit să demonstreze că toate cele trei plante au reacţionat în acelaşi moment şi cu maximă violenţă la moartea creveţilor aruncaţi în apa în clocot, rămânând inerte în momentele cand în oală erau vărsate bolurile fără creveţi. Aparatura automată, verificată ulterior de experţi, a pus în evidenţă constanţa cu care plantele au reacţionat la moartea creveţilor, coeficientul de hazard fiind redus la douăzeci la sută. Această experienţă şi rezultatele au fost consemnate în iarna lui 1968 în articolul Dovezi ale unei percepţii primare la vegetale, publicat în cel de-al zecelea tom al ei publicaţii The International Journal of Parapsychology.
Peste şapte mii de oameni de ştiinţă solicitară atunci un tiraj aparte al raportului asupra primelor cercetări ale lui Backster. Studenţi şi profesori din aproximativ douăzeci şi patru de universităţi americane se arătau dornici să reia aceste experienţe de îndată ce aveau să dispună de echipamentul necesar. Mai multe fundaţii oferiră subsidii pentru continuarea cercetărilor. În februarie 1969 National Wildlife îi consacră lui Backster un articol de fond şi, ca la un semnal, toată presa, care până atunci nu dăduse prea mare importanţă lucrărilor lui Backster, se dezlănţui într-o campanie de slăvire a lui, stârnind o vâlvă la care nimeni nu s-ar fi aşteptat. Uluitoarele dezvăluiri ale lui Backster suscitară un asemenea interes încât în întreaga lume secretarele şi menajerele începură să discute tot felul de intimităţi cu plantele lor şi numele de Dracaena massangeana ajunse pe toate buzele, intrând în vocabularul curent a milioane de oameni.
În timp ce cititorii lor erau fascinaţi mai ales de gândul că un stejar s-ar putea să tremure la apropierea tăietorului de lemne sau că un morcov trece prin spaime de moarte la vederea iepurelui, redactorii de la National Wildlife erau deja preocupaţi de posibilităţile de aplicare a descoperirilor lui Backster la diagnosticarea medicală, în investigaţia criminalistică sau în domeniul spionajului. Unele rezultate se arătară atât de stupefiante încât nu se încumetară să le dea publicităţii. Medical World News din 21 martie 1969 scria că cercetările asupra percepţiei extrasenzoriale erau „pe punctul de a dobândi respectabilitatea ştiinţifică pe care savanţii care s-au aplecat asupra fenomenelor oculte încercaseră zadarnic s-o obţină din 1882, dată la care a fost fondată la Cambridge Societatea britanică pentru cercetări în domeniul fizicii".
Subvenţiile care începuseră să curgă din toate părţile îi îngăduiră lui Back­ster să-şi procure echipamentele cele mai scumpe, printre care electrocar­dio­grafe ultramoderne. Această aparatură, utilizată de regulă pentru măsurarea emisiilor electrice ale inimii şi ale creierului, permiseră să se măsoare cu maximă precizie diferenţele de potenţial ale plantelor, fără ca ele să mai fie supuse unui curent electric exterior, care comporta în permanenţă un anumit risc de hazard sau de eroare. Electrocardiograful se dovedi infinit mai sensibil şi mai sigur decât modestul detector de minciuni cu care începuse Backster, iar electroencefalograful reuşi să realizeze trasee de o precizie de zece ori mai mare.
Un incident surprinzător îl incită pe Backster să întreprindă cercetări şi într-un domeniu absolut diferit. Într-o seară, în timp ce se pregătea să-şi trateze câinele cu un ou crud, observă că una din plantele conectate la poligraf reacţiona violent. În seara următoare fenomenul se repetă, în aceleaşi împrejurări. Curios să afle cam care ar putea fi sentimentele oului, îl conectă la galvanometru şi iată-l pe expertul nostru cufundat până la gât în noi cercetări, într-un domeniu la care nu s-ar fi gândit niciodată.
Timp de nouă ore, Backster observă cu atenţie oscilaţiile neîntrerupte ale acului care înregistra reacţiile oului şi ajunse la concluzia că acestea corespundeau ritmului cardiac al embrionului puiului. Totuşi oul fusese cumpărat de la o băcănie absolut respectabilă şi nu era fecundat. Mai târziu, în timp ce diseca oul, fu surprins să constate absenţa structurii circulare anatomice care ar fi putut explica pulsaţiile înregistrate mai înainte. Trase de aici concluzia că, după toate probabilităţile, nimerise din întâmplare peste un câmp de forţe care încă nu avea un loc cunoscut în activitatea de cercetare ştiinţifică.
Backster duse mai departe această experienţă conectând un ou la electrocardiograf şi observându-i reacţiile în timp ce, la celălalt capăt al mesei, arunca alt ou într-un ibric cu apă fiartă. Oul ţinut sub observaţie reacţionă violent la moartea semenului său. Implicaţiile acestei ultimei descoperiri s-ar putea să fie fundamentale pentru studiul originii vieţii şi ar putea oferi suficient material pentru o carte separată. În faţa imensului câmp care i se deschidea acum înainte, Backster se hotărî să renunţe pentru un timp la experienţele cu plante.
Întâmplarea a vrut ca Pierre Paul Sauvin, un specialist în electronică din West Petterson, statul New Jersey, să audă la radio un interviu luat lui Backster de Long John Nebel, aşa că iată-l devenit a doua persoană pornită pe calea explorării misterelor comunicării la plante.
Sauvin era interesat de mult timp de problema percepţiei senzoriale şi de fenomenele de hipnoză de la distanţă şi poseda totodată serioase cunoştinţe tehnice, ca inginer la ale cărui servicii de înaltă competenţă recurgeau mai multe întreprinderi importante, în primul rând Aerospace şi International Telephone and Telegraph.
Când Long John Nebel, un sceptic incorigibil, încercă să-l încolţească pe Backster insistând ca acesta să numească măcar câteva aplicaţii practice ale descoperirii sale privitoare la percepţia primară la plante, acesta sugeră în primul rând o utilizare în domeniul militar: soldaţii aflaţi într-un teritoriu ostil, în junglă de exemplu, ar putea evita ambuscadele slujindu-se de vegetaţia din jurul lor, conectată la aparate speciale şi folosită astfel drept „semnal de alarmă". După care Backster adăugă: „Dar dacă doriţi cu adevărat să stârniţi interesul unui psiholog, v-aţi putea servi de o plantă ca să acţionaţi un mic tren electric, determinându-l să facă manevre în funcţie de emoţiile umane". Această explicaţie, deşi dezolant de nepractică, ar fi putut totuşi să capete, în jargonul de electronist al lui Sauvin, numele de „sistem de răspuns la un semnal de alarmă". Şi tocmai acesta a fost faptul care l-a hotărât să întreprindă propriile lui experienţe într-un domeniu care până atunci nu-l interesase deloc.
Vorbind mai târziu despre invenţiile sale, Sauvin avea să susţină în mai multe rânduri că cele mai multe idei i-au venit printr-o intuiţie fulgerătoare, ca şi cum el însuşi n-ar fi jucat decât rolul unui simplu medium. Astfel el declară că în multe cazuri a obţinut datele necesare unei invenţii fără să înţeleagă cu adevărat principiul pe care se baza aceasta sau modul în care ea se integra într-un ansamblu, ci recurgând la „sfere extraterestre" în vederea obţinerii de date suplimentare. Folosind generatoare de înaltă tensiune, Sauvin şi-a putut supune corpul unor descărcări de 27 000 de volţi fără să i se întâmple nimic şi a reuşit să acţioneze de la distanţă un bec umplut cu heliu care i-a servit drept receptor electronic pentru mesaje spiritiste, inelele întunecate ale acestuia curgând într-o direcţie sau în alta, în funcţie de răspunsurile care trebuiau date la întrebările puse. Sauvin a mai reuşit şi punerea la punct a unui sistem absolut sigur, în stare să hipnotizeze până şi persoanele cele mai refractare la hipnoză, constând într-o platformă instabilă instalată într-o încăpere întunecoasă străbătută de un fascicol de lumini în culorile curcubeului, ale căror mişcări de du-te-vino produc rapid şi sigur adormirea subiectului.
Spirit dinamic şi întreprinzător, Sauvin reuşi în scurt timp să pună în practică cele auzite la radio, instalând un mic trenuleţ electric şi reuşind să-i schimbe sensul de deplasare pe şine în funcţie de gândurile şi de emoţiile pe care i le transmitea prin conectare la o plantă. Peste scurt timp era în măsură nu numai să repete cu succes această experienţă în faţa publicului de la Madison din New Jersey, ci chiar să facă trenuleţul să meargă, să se oprească şi s-o ia înapoi sub reflectoarele puternice ale televiziunii. Circulând, trenuleţul declanşa la un moment dat un comutator, ceea ce avea drept consecinţă faptul că-i provoca lui Sauvin un puternic şoc electric. Ceva mai încolo, pe şină, se afla un alt comutator, branşat la un galvanometru, care era la rândul lui conectat la un filodendron obişnuit. Înregistrând reacţia emoţională a lui Sauvin sub şocul electric, planta imprima acului trasor o tresărire puternică, acţionând totodată şi comutatorul şi inversând în felul acesta sensul de deplasare a trenuleţului. După mai multe experienţe repetate, lui Sauvin îi era suficient să-şi amintească senzaţiile provocate de şoc şi să insiste asupra acestora pentru ca planta să acţioneze comutatorul.
Sauvin era de mult timp preocupat de parapsihologie, simţindu-se fascinat de ramificaţiile psihologice pe care le implică faptul că o plantă e capabilă să răspundă emoţiilor şi gândurilor omului, dar cu toate acestea ambiţia lui era să pună la punct un dispozitiv vegetal sigur, care să poată fi folosit de orice om fără contacte prealabile care să-i asigure o comunicare sufletească cu planta. Sauvin era ferm convins că plantele, „conştiente" sau nu, dispun de un câmp electric similar celui degajat de om şi că interacţiunea între aceste două câmpuri putea fi folosită. Era vorba de punerea la punct a unor instrumente suficient de sensibile pentru a putea valorifica acest fenomen în mod sigur şi cu randament maxim. Parcurgând publicaţiile de specialitate care soseau fără încetare pe masa lui de lucru, în calitatea lui de redactor tehnic al agenţiei I.T.T., Sauvin fu frapat de o serie de articole apărute în Popular Electronics, semnate L. George Lawrence, în legătură cu circuitele electronice neobişnuite şi cu armele exotice. Autorul, impresionat de ideea ruşilor de a folosi pisici special dresate pentru dirijarea spre ţintă a rachetelor aer-aer, se gândea dacă n-ar fi fost posibilă educarea plantelor în aşa fel încât acestea să reacţioneze în prezenţa unor anumite obiecte sau imagini selecţionate, bineînţeles în scopuri de aceeaşi natură. După eforturi îndelungate, Sauvin a reuşit să pună la punct un aparat cu care să poată aprecia cele mai mici variaţii de curent posibile la vegetale. Sensibilitatea acestuia era de o sută de ori mai ridicată decât a galvanometrului lui Backster, iar paraziţii erau considerabil reduşi.
În stadiul acesta al cercetărilor, Sauvin ajunsese să nu mai măsoare amplitudinea voltajului, ci numai marjele minime care separă doi curenţi paraleli. Confecţionă un instrument mai mult sau mai puţin comparabil cu aparatul folosit de obicei pentru scăderea intensităţii luminii, folosind însă pe post de comutator o plantă. Variaţiile de rezistenţă care apăreau la nivelul frunzelor intensificau sau scădeau lumina, în funcţie de reacţiile plantei la stimulii exteriori.
Îndată ce şi-a pus la punct instrumentul, Sauvin conectă la el plantele şi le lăsă astfel zi şi noapte. Urmărind să înregistreze cele mai mici variaţii de curent, branşă de asemenea la plante un osciloscop, avand un ecran electronic de dimensiuni mari, cuprinzând un 8 luminos ale cărui bucle îşi schimbau forma în funcţie de intensitatea curentului provenit de la plante, astfel încât volutele schiţate de el semănau cu bătăile din aripi ale unui fluture.
Un sunet nuanţat era produs simultan de un curent care traversa un amplificator acustic ce îi permitea lui Sauvin să perceapă cele mai mici oscilaţii şi să urmărească astfel în cele mai bune condiţii reacţiile plantelor sale. O serie de aparate de înregistrat imprima în permanenţă pe bandă aceste modulaţii, în timp ce aceeaşi operaţiune era efectuată, în fiecare secundă, de un bip monoton provenind de la un orologiu vorbitor universal. Înarmat cu un cronometru, Sauvin era acum în măsură să urmărească efectul pe care îl producea asupra plantelor sale din orice punct în care s-ar fi aflat.
Unele din bizarele instrumente electronice concepute de Sauvin îşi găsiră o întrebuinţare în industrie, cum s-a întâmplat mai ales cu complexul aparat telefonic cu memorie şi cu înregistrare automată a răspunsurilor, care s-a răspândit foarte repede în lumea întreagă. Sauvin, care de ani de zile colabora, sub diferite pseudonime, la mai multe publicaţii specializate, se dovedise totuşi un om prudent şi avusese grijă să-şi menţină în permanenţă şi un loc de muncă stabil. Pusese la punct un sistem extrem de ingenios care-i permitea să discute la telefon cu redactorii tehnici chiar şi atunci când se găsea la serviciu. Cu ajutorul unui mic emiţător radio pe care şi-l fixa la picior şi cu o serie de benzi înregistrate lăsate acasă, putea să comunice cu aceştia prin intermediul telefonului de la domiciliul său, primind mesaje, răspunzând la întrebări, şi toate acestea în timp ce se găsea instalat la biroul său de lucru. Un simplu gest, cum ar fi trecerea unghiei peste dinţii unui pieptene, în apropierea telefonului, îi îngăduia să-şi identifice fără greşeală interlocutorul, pe baza modulaţiilor undelor sonore emise. Pentru a păstra secretul asupra conversaţiilor pe care le avea în timp ce alţii îl credeau ocupat cu altceva, luase obiceiul să mârâie mereu printre dinţi câte un cântecel în timp ce se afla la birou.
Acest echipament tehnic realizat de Heath Robinson îi servi admirabil lui Sauvin în comunicarea de la distanţă cu plantele sale. Putea forma la telefon numărul lui de acasă şi să discute astfel cu ele în mod direct, prin intermediul unui amplificator audiometric, şi acest fapt îi dădea posibilitatea să verifice luminozitatea şi temperatura din locuinţa lui şi materialul de înregistrare lăsat acolo. Spera să poată perfecţiona sistemul de declanşare a comutatorului, făcându-l mult mai sensibil, aşa că avea nevoie de un dispozitiv care să permită plantelor să aprindă singure lumina, iar aceasta, la rândul ei, făcea instanta­neu să avanseze într-un vas de sticlă o cultură de microorganisme, ceea ce acţiona astfel un al doilea comutator.
În timp ce-şi manipula plantele spre a le conecta la electrozi Sauvin începu să se gândească la posibilitatea obţinerii unor rezultate mai bune dacă s-ar afla cu plantele sale în relaţii mai strânse. Deja lucra intrând într-o stare de transă moderată, formând astfel cadrul necesar pentru ca planta să se simtă mai bine, o atingea drăgăstos şi îi spăla frunzele până când începea să simtă o interpenetraţie şi o interacţiune între propriile lui emanaţii energetice şi cele ale plantei. Ca şi Backster, observă şi el că plantele reacţionau cu mai mare promptitudine la moartea unor celule vii din apropierea lor şi în special în cazul unor celule umane.
În cursul diverselor sale experienţe, descoperi de asemenea că cel mai simplu semnal extrasenzorial căruia plantele îi puteau răspunde printr-o reacţie suficient de vioaie era un uşor şoc electric pe care şi-l administra el însuşi. Reuşea acest lucru făcând să pivoteze scaunul din biroul lui şi descărcând energia statică astfel acumulată prin simpla atingere cu degetul a mesei metalice. La kilometri distanţă, plantele reacţionau fără greş printr-o tresărire instantanee. Ca şi în cazul experienţei cu trenuleţul, Sauvin descoperi mai apoi că era suficient să-şi amintească şi să retrăiască clipa unui asemenea neînsemnat şoc electric pentru ca plantele să tresară, chiar dacă el se afla în aceste momente în casa lui de vacanţă situată la aproximativ o sută de kilometri.
Una din dificultăţile de care se izbea Sauvin de fiecare dată când lipsea de acasă mai multe zile era aceea de a păstra pentru plantele lui aceeaşi lungime de undă cu a propriului său sistem, fără ca aceasta să fie influenţată de mediul apropiat lor. Avea prin urmare nevoie să pună la punct un sistem mai eficace decât acela folosit în telecomunicaţiile interurbane pentru a le atrage atenţia. Având în vedere agitaţia care le cuprindea atunci când el era atins în integritatea lui fizică sau când câmpul lui energetic era ameninţat, se gândi să vadă ce s-ar întâmpla în cazul îndepărtării câtorva celule ale corpului său în prezenţa plantelor. Concluzia fu revelatoare. Singura dificultate era acum obţinerea de celule capabile să rămână în viaţă un interval de timp ceva mai îndelungat. Cu sângele nu era nici o dificultate. Firele de păr, dimpotrivă, mor mult mai greu. Aşa că cea mai convenabilă materie era sperma, întrucât, după propria formulare a lui Sauvin, obţinerea ei este mult mai uşoară decât a sângelui şi deloc dureroasă.
Aceste experienţe repetate îl făcură de la un timp pe Sauvin să se întrebe dacă plantele n-ar fi sensibile şi la bucurii şi la senzaţii de plăcere, nu numai la dureri şi la şocuri electrice, mai ales că se cam plictisise să-şi tot administreze aşa ceva. Ajunse în curând la concluzia că plantele reacţionau efectiv la bucuriile şi la plăcerile lui, însă undele telemagnetice în asemenea situaţii nu mai erau suficient de puternice pentru a declanşa un comutator. Fără să se dea bătut, se lansă într-o experienţă şi mai îndrăzneaţă. Aflat în vacanţă cu o tânără simpatică la casa de vacanţă de la circa o sută de kilometri depărtare, fu în măsură să se convingă că plantele rămase acasă se manifestau prin vibbraţii puternice, retransmise prin audio-oscilator, la senzaţiile lui de plăcere aparatele înregistrând vârfuri ascuţite în momentele de orgasm. Toate acestea erau lucruri foarte interesante şi ar fi putut fi valorificate în modul cel mai sigur, umplându-l pe Sauvin de bani. Ar fi putut lansa o adevărată bombă, de exemplu, oferindu-le soţiilor geloase mijloacele cele mai sigure de a-şi ţine sub observaţie soţii berbanţi cu ajutorul unei simple begonii nebăgate în seamă, numai că Sauvin era mai puţin preocupat de asemenea aspecte cât de ambiţia lui de a pune la punct un sistem simplu şi fără greş de acţionare a unui comutator prin intermediul unei plante. Nu putea ignora eventualitatea de a-şi vedea planta reacţionând la apariţia cine ştie cărui stimul neaşteptat, bunăoară apariţia bruscă a unei pisici sau moartea unei gâze înşfăcate în dreptul ferestrei de o păsărică înfometată. Hotărî atunci să conecteze la acelaşi circuit electric trei plante aşezate în trei încăperi diferite, deci în medii supuse unor stimuli diferiţi, instalând şi un dispozitiv care să nu permită închiderea circuitului decât în cazul când toate cele trei plante reacţionau sincronic. Spera ca stimulii diferiţi care aveau să acţioneze fără îndoială asupra plantelor să nu se manifeste tot sincronic, cu excepţia celor care ar fi emanat de la el, indiferent de locul unde s-ar fi aflat. Numai că nici acest procedeu nu se dovedi infailibil, existând posibilitatea ca una sau alta din plante să reacţioneze la stimulii oferiţi de el cu mai puţină fermitate decât celelalte două, astfel încât circuitul să nu se închidă. Totuşi, un pas important fusese făcut, măcar prin aceea că acum era prea puţin probabil ca un stimul neprevăzut să afecteze exact în aceeaşi clipă toate cele trei plante.
Ajuns în stadiul acesta, Sauvin consideră că sosise timpul să publice rezultatele cercetărilor sale, care constituiau o confirmare a descoperirilor lui Backster şi urmau să facă cunoscută propria lui contribuţie la progresul unei ştiinţe care părea să cuprindă tot atâtea posibilităţi pentru omenire cât utilizarea de către Marconi a undelor hertziene. Primele demersuri se soldară însă cu un eşec total, întrucât presa de largă răspândire sau publicaţii pretenţioase ca Science sau Scientific America nu se arătară deloc interesate de oferta lui. Se hotărî atunci să se adreseze unor publicaţii gen magazin, specializate în geniu civil sau militar, cărora le fusese ani în şir colaborator statornic. Ca să trezească interesul redactorului unei reviste automobilistice, fu nevoit să recurgă la o trăsnaie: îi prezentă acestuia un mic dispozitiv cu ajutorul căruia un automobil putea fi pus în mişcare de la distanţă, prin înregistrarea de către o plantă a undelor gândurilor proprietarului .Operaţiunea în sine nu era dificilă, exista însă impedimentul că nu dispunea de un aparat care să acţioneze asupra cheii de contact exact cu forţa cerută, să reia operaţiunea în caz de eşec al primei încercări şi să înceteze acţionarea îndată după reuşită. Acest mic moft ar fi putut interesa pe cei care s-ar fi gândit ce bine e să-şi poată încălzi motorul într-o dimineaţă geroasă fără să se urnească din casă şi luându-şi tacticos micul dejun, ieşind numai când maşina era gata de plecare la drum. Numai că planul prezenta un inconvenient dintre cele mai serioase: plantele nu erau deloc indispensabile pentru aşa ceva, întrucât operaţiunea putea fi realizată uşor prin telecomandă.
Atunci, vrând cu orice preţ ca dragile lui plante să poată face totuşi ceva pentru automobilişti şi pentru proprietarii de vile, Sauvin se gândi să pună la punct o altă invenţie. Era vorba acum de a oferi proprietarului unei maşini posibilitatea ca, întorcându-se acasă într-o seară rece şi cu zăpadă, să ceară iubitului său filodendron să-i deschidă uşa garajului. Cum planta nu răspundea decât la solicitările stăpânului ei, nelăsându-se niciodată păcălită de impostori, sistemul promitea să constituie un sistem antifurt perfect, în faţa căruia şi cei mai talentaţi spărgători să rămână neputincioşi.
Vrând să atragă atenţia lumii ştiinţifice de calitate şi să facă în acelaşi timp şi rost de fonduri pentru a-şi instala un laborator cu toate cele necesare, Sauvin se gândi să demonstreze că un avion poate fi pilotat prin gândire cu ajutorul plantelor care să fie conectate la instrumente de precizie. El însuşi posesor al unui brevet de pilot, Sauvin se ocupase ani de zile, pentru propria lui desfătare, cu avioane în miniatură, din care cele mai mari nu depăşeau anvergura de un metru şi optzeci de centimetri. Viraje pe aripi, loopinguri, accelerări, încetiniri şi chiar aterizări absolut reuşite, toate acestea erau comandate de la sol. Aducând unele modificări neesenţiale instrumentelor sale de transmisie, Sauvin reuşi să facă să decoleze un avion miniatural, imprimându-i toate figurile posibile în aer şi aducându-l apoi la aterizare, slujindu-se de data aceasta de o plantă ca să-i transmită gândurile.
Acestea l-au condus la ideea că sensibilitatea plantelor ar putea fi folosită şi la prevenirea actelor de piraterie aeriană, prin depistarea eventualilor piraţi încă de la sol, înainte ca aceştia să reuşească să se îmbarce. A propus o „operaţiune anti-pirat", în cadrul căreia plante conectate la galvanometre, magneţi giratorii şi alte instrumente de precizie să fie utilizate pentru înregistrarea violentelor reacţii emoţionale ale piratului în timp ce este supus controalelor de rutină ale poliţiei.
Armata americană se arată deja interesată în legătură cu mijloacele de măsurare a reacţiilor emoţionale ale oamenilor cu ajutorul plantelor, fără să fie nevoie de sensibilizarea prealabilă a acestora faţă de o persoană anumită. La Fort Belvior, în Virginia, s-au alocat fonduri speciale pentru experimente de această natură. Marina americană urmăreşte de asemenea cu viu interes această chestiune. Pklon Byrd, analist la Grupul de studii previzionale şi analitice de la laboratorul de artilerie navală din White Oak, statul Maryland, a început să refacă experienţele lui Backster şi a obţinut anumite succese. Asemenea lui, Byrd şi-a dat seama că era suficient să se gândească să facă rău frunzelor unei plante pentru ca acul poligrafului să înceapă să se mişte. Experienţele sale cuprind înregistrarea reacţiilor unei plante la stimuli ca apa, radiaţiile infraroşii şi ultraviolete, stresul fizic.
Byrd consideră că efectul produs de o plantă asupra galvanometrului se explică nu prin rezistenţa electrică a frunzei, ci printr-o schimbare a biopotenţialităţii celulelor, care se îndreaptă dinspre membrana exterioară spre cea interioară, aşa cum a constatat şi cercetătorul suedez doctor L. Karlson, care a demonstrat că o grupare de celule îşi poate schimba polaritatea, chiar dacă sursa de energie care provoacă această polarizare este necunoscută. Byrd consideră că ceea ce percepe aparatura electrică este de fapt schimbarea de potenţial şi se datorează mecanismului conştiinţei.
Cercetările lui Byrd confirmă cele observate de Backster în legătură cu conştientizarea şi cu apatia pe care le vădesc plantele în legătură cu alte organisme stimulate în prezenţa lor. Asemeni lui Backster, a ajuns şi el la concluzia că plantele au tendinţa de a „leşina" sub efectul unui stres sufocant, încetând dintr-o dată să reacţioneze până şi la stimulii cei mai obişnuiţi, cum ar fi lumina şi căldura. După Backster şi Sauvin, Byrd a fost şi el în măsură să demonstreze în faţa camerelor de televiziune că o plantă poate să reacţioneze la stimulii cei mai neaşteptaţi, inclusiv la intenţia de a o arde. Tot în faţa camerelor, Byrd a demonstrat că o plantă reacţionează cu circa o secundă întârziere când cineva agită lângă ea o cutie de chibrituri în care e închis un păianjen, emoţia prelungindu-se după aceea cu aproape un minut. Aceeaşi reacţie a manifestat-o o plantă atunci când Byrd a rupt o frunză a altei plante, aflată în imediata ei apropiere.
Lui Byrd i se pusese la dispoziţie un detector de minciuni mult mai perfecţionat, cunoscut sub numele de evaluator al stresului psihologic. Acest aparat a fost conceput pe baza teoriei că vocea omenească operează în mod normal asupra modulaţiilor de frecvenţă audibile şi inaudibile şi că acestea din urmă dispar atunci când vorbitorul se află într-o stare de tensiune. Deşi această schimbare nu poate fi percepută cu urechea liberă, inventatorul acestui aparat susţine că poate înregistra pe un grafic orice fluctuaţii ale vocii. Prin urmare, Byrd s-a străduit să adopte acest aparat perfecţionat la munca lui de cercetare asupra plantelor. În Japonia, un bărbat cu voce blândă, doctor în filozofie şi excelent electronist, locuind în Kamakura, încântătoare aglomeraţie urbană înconjurată de grădini şi situată nu departe de Yokohama, a reuşit să transforme un detector de minciuni într-un aparat care l-a condus spre cele mai fantastice rezultate atinse vreodată de cercetătorii lumii plantelor. Doctor Ken Hashimoto statornic colaborator al poliţiei japoneze pentru detectarea minciunilor auzind de experienţele lui Backster hotărî să lege la un poligraf obişnuit un cactus, proprietatea familiei sale, cu ajutorul unui ac de acupunctură.
Demersul său era mult mai revoluţionar decât cele ale lui Backster, Sauvin sau Byrd. Hashimoto spera să poată lega o conversaţie în toată regula cu o plantă şi pentru asta îşi punea mari speranţe în modificările pe care el însuşi le operase la sistemul de detectare a minciunilor folosit în Japonia. Străduindu-se să simplifice interogatoriile luate la poliţie şi să le facă în acelaşi timp mai puţin costisitoare, doctorul Hashimoto pusese la punct un sistem asemănător oarecum cu cel al lui Dektor, care nu avea nevoie decât de casete noi la fiecare interogatoriu, pentru o înregistrare perfectă a reacţiilor suspectului. Transpunând prin metode electronice modulaţiile vocii acestuia, Hashimoto a ajuns să obţină pe hârtie un traseu suficient de grăitor şi de lipsit de coeficiente de eroare pentru a fi acceptat ca probă de tribunalele japoneze.
Ajuns în stadiul acesta, el întrevăzu o altă posibilitate: să inverseze sistemul, în speranţa că astfel va putea reuşi să transforme traseul de pe grafic în sunete modulate, dând astfel plantei o voce. Primele experienţe le-a făcut cu un cactus asemănător cu cactusul columnar gigantic din California şi din deşertul Arizona, dar de proporţii mult mai mici, şi se soldară toate cu eşecuri totale. Fără să dea vina pe eventuale erori din comunicările lui Backster, Hashimoto încercă să caute cauza nereuşitei în propriul lui mod de a acţiona. Era foarte posibil ca vina să-i aparţină lui, în pofida faptului că este considerat printre cercetătorii japonezi cei mai proeminenţi în materie de cercetare psihologică.
Surpriza a venit din partea soţiei sale, reputată pentru cunoştinţele ei în domeniul plantelor, pe care le adoră. Cum doamna Hashimoto asigura întruna cactusul de sentimentele ei afectuoase, reacţia acestuia fu rapidă şi uluitoare. Transformat şi amplificat de echipamentul electronic al doctorului Hashimoto, sunetul produs de cactus aducea cu bâzâitul ascuţit al cablurilor de înaltă tensiune, aşa cum se aude de la distanţă, părând adesea un cântec cu ritm şi tonalitate variate şi plăcute, ba chiar, cel puţin în unele momente, aproape voioase şi pline de căldură.
John Francis Dougherty, un tânăr american din Marina del Rey, statul California, care a asistat la una din aceste conversaţii, povesteşte că ascultând-o pe doamna Hashimoto cum vorbea plantei cu cuvinte blând modulate în limba japoneză, îi venea a crede că acesta îi răspunde fel de afectuos, cu modulaţii asemănătoare, pe limba ei, bineînţeles. Dougherty mai povesteşte că soţii Hashimoto au reuşit să stabilească o legătură atât de strânsă cu acest cactus, încât au putut să-l înveţe să numere şi chiar să facă adunări până la douăzeci. Când i se cerea, de exemplu, să spună cât fac doi şi cu doi, planta răspundea prin sunete care, transcrise de ac pe grafic, reprezentau patru puncte, însă legate între ele.
Hashimoto, care este posesor al titlului de doctor la Universitatea din Tokyo şi îndeplineşte funcţia de şef al centrului de cercetări electronice Hashimoto şi pe aceea de director al serviciului de cercetări de la Industriile Electronice Fuji, compania care a realizat, printre altele, imensele panouri luminoase care scaldă noaptea în luminile lor întregul Tokyo, Hashimoto, deci, a demonstrat după aceea talentele de socotitor ale cactusului său şi în faţa publicului din mai multe localităţi din Japonia, deplasându-se special în acest scop.
Când a fost întrebat care ar fi explicaţia fenomenului că un cactus e în stare să vorbească şi să socotească, doctorul Hashimoto, care este de asemenea, lucru surprinzător, şi unul din autorii de mare succes din Japonia - lucrarea sa Introducere în percepţia extrasenzorială a atins şaizeci de tiraje, iar Misterele lumii quadridimensionale se află la al optzecilea - a răspuns că, în actualul stadiu de evoluţie a teoriilor fizice, numeroase fenomene rămân neelucidate şi printre ele şi cel al cactusului său. După opinia lui, dincolo de lumea tridimensională în care ne mişcăm noi, ar exista o alta şi lumea noastră nu ar fi decât umbra unei lumi quadridimensionale şi imateriale în care nu mai operează legile fizicii cunoscute de noi. El este de asemenea de părere că această lume quadridimensională controlează lumea noastră materială şi tridimensională prin ceea ce el numeşte „concentrarea spiritului", adică ceea ce e cunoscut în general sub denumirea de psihochinesie sau supremaţia spiritului asupra materiei.

fragment din cartea Viaţa secretă a plantelor, de Peter Tompkins & Christopher Bird