Datorită războiului, în anul 1939 inginerul Marcel Violet părăsea Parisul. El s-a stabilit undeva la ţară, deşi locuise doar la oraş. Spiritul său de inginer a observat că, după ploile cu descărcări electrice, vegetaţia creştea foarte rapid. I s-a părut curios acest lucru. A mai observat că animalele de la fermă sunt atrase de această apă pe care o preferă în locul apei obişnuite din adăpători.
Făcând aceaste observaţii, el a făcut următoarele experimente. Pentru a obţine apă chimic pură, a fabricat câţiva litri de apă sintetică condensând într-o spirală răcită gazele de ardere ale unei flăcări de hidrogen. A pus apa obţinută într-un cristalizator şi a depus acolo un mormoloc de broască. Acesta a murit imediat. A agitat vasul pentru oxigenare şi a depus un al doilea mormoloc. A murit şi acesta. Văzând rezultatele, a mers mai departe. A pus apa într-un balon de sticlă pe care l-a sigilat la gură prin topirea sticlei şi l-a pus pe balconul său. Era vară şi frumos. O lună mai târziu a deschis balonul şi a repetat experienţa. Mormolocul a devenit mai vioi chiar. Apa moartă devenise vie. Ce s-a petrecut? Apa din punct de vedere chimic a rămas aceeaşi !

Inginerul Marcel Violet a tras concluzia că rolul apei în biologie este de a absorbi şi a elibera anumite radiaţii favorabile vieţii.
Într-un interviu din revista Flacăra din 1985, Gheorghe Lucaci spunea că a lucrat timp de 20 ani la „apa vie”, obţinând ulterior brevetul împreună cu Prof. Dr. Ion Mânzatu. Regretatul Valeriu Popa descria un curcubeu ridicându-se în spirală din această apă. Recent, cu aparatură japoneză, Dr. Masaru Emoto a imortalizat structura apei la anumite sugestii (pozitive sau negative). Chiar şi o etichetă scrisă cu sugestii benefice şi lipită pe sticlă, ordonează frumos structura apei şi o încarcă energetic şi benefic. Şi colecţia de fulgi de zăpada fotografiaţi a savantului Henri Coanda, evidenţiază faptul că în zone geogradice diferite, există structuri cristaline diferite.
Conţinutul de apă din corpul omenesc este de aproximativ 70 %:
· sânge – 83 %
· muşchi – 75 %
· creier – 83 %
· plămâni – 86 %
· rinichi – 83 %
· ochi – 95 %
Valori ale pH-ului pentru câteva fluide din organism:
· sânge: 7,35 – 7,45 (uşor alcalin)
· sucuri pancreatice: 7,5 – 7,8
· salivă: 6,4 – 7,5
· transpiraţie: 4,5 – 4,8
· urină: 5,5 – 6,2
· secreţie biliară: 7,5 – 8,8
· sucuri gastrice din stomac: 1,5 – 2,5 (acide)
În general este bine să ajutăm organismul pentru menţinerea unei uşoare alcalinităţi. Există sisteme complexe în organism pentru menţinerea balanţei acid/bază. Plămânii elimină dioxidul de carbon (CO2) în exces. CO2 este dizolvat şi formează acidul carbonic. Rinichii elimină acizii prin urină. Sângele are de asemenea un sistem de menţinere a pH-ului în jurul valorii de 7,35. Când pH-ul sângelui ajunge la 6,95 intrăm în comă şi putem muri. Când mecanismele homeostatice sunt incapabile să menţină un echilibru al pH-ului, el devine prea acid. Acizii se acumulează în organism cauzând îmbolnăviri. Mediul în care trăim, alimentaţia neadecvată, poluarea, stresul, ne conduc spre acidoză. Acidoza este unul din factorii multor boli: gută, arsuri la stomac, dureri musculare, gastrită, osteoporoză, boli de piele, obezitate, hipertensiune, diabet, pietre la rinichi, boli de inimă, cancer. Un corp aflat într-o stare acidă se îmbolnăveşte mai uşor şi îmbătrâneşte mai repede. Câteva simptome ale acidozei: lipsă de energie, constipaţie, probleme digestive cum ar fi indigestia şi balonările, gută, dureri ale încheieturilor, alergii, hipertensiune, urticarie, creşterea în greutate, slăbirea sistemului imunitar. Cauze care conduc la acidoză: alimentaţie neadecvată, consum insuficient de apă, stres, sedentarism. Consumul de alimente acide este principala cauză a declanşării acidozei în corp. Anumite alimente cum ar fi carnea, produsele lactate, prăjelile, conservele sau combinarea greşită a acestora (cum ar fi: carne + cartofi; brânză + pâine etc.) determină crearea condiţiilor pentru acidoză. Lichidele cum sunt: cafeaua, băuturile alcoolice sau acidulate crează de asemenea aciditate în corp. Stresul, atât cel mental cât şi cel fizic, duce la acidoză. Când suntem supuşi stresului şi sistemele corpului produc acizi ca o reacţie naturală. Glandele suprarenale măresc secreţia de hormoni de stres (cortizon şi adrenalină) ceea ce duce la accelerarea metabolismului şi creşterea nivelurilor de acid în corp. Sedentarismul contribuie de asemenea la acumularea de acizi în corp. Când facem exerciţii fizice moderate corpul este stimulat să ardă acizii graşi, creşte circulaţia sângelui şi deci eliminarea reziduurilor acide. Pe de altă parte exerciţiile fizice în exces pot avea ca rezultat creşterea nivelului de acid lactic în muşchi.
În alcătuirea unui program care să reducă aciditatea în corp vom avea în vedere îndepărtarea cauzelor directe care conduc la acidoză şi promovarea alcalinităţii. Consumaţi alimente alcaline cum ar fi legume şi fructe proaspete, salată verde şi reduceţi alimentele acide. Reduceţi stresul pe cât posibil şi faceţi exerciţii fizice moderate pentru sănătate. Cantitatea şi tipul de apă consumată poate ajuta foarte mult la eliminarea acidozei. Alcalinitatea, stilul nostru de viaţă stresant, mediul înconjurător poluat, alimentaţia nesănătoasă suprasolicită sistemul natural de apărare al organismului împotriva acidităţii. Corpul omenesc utilizează mineralele alcaline pentru a neutraliza acizii. Când corpul nu are suficiente minerale alcaline este nevoit să le extragă din organe şi ţesuturi cum ar fi oasele, inima, dinţii. Chiar şi cele mai bune diete, cele care conţin mâncare organică neprocesată, au în componenţă substante toxice naturale care trebuie neutralizate şi eliminate. Câteva exemple de astfel de toxine naturale: glicoalcaloizii în unele vegetale, mucegaiuri şi ciuperci în cereale, alune de pământ, anumite fructe.
Medicamentele pe care le folosim conţin de asemenea substanţe care trebuie neutralizate şi eliminate de organism. Anumite metale cum ar fi plumbul, arsenicul, cadmiul, aluminiul se regăsesc în mediul înconjurător şi pot fi absorbite de corpurile noastre. Sursele acestor metale includ ustensile de gătit ce conţin aluminiu, spray-uri cu pesticide, fum de ţigară, plombe dentare, spray-uri antiperspirante etc. Asimilarea acestor metale este lentă, dar ele trebuie neutralizate şi eliminate din organism. Corpul poate fi detoxifiat prin consumul zilnic de apă alcalină ionizată. Reziduurile acide acumulate în organism de-a lungul anilor pot fi neutralizate şi eliminate din corp.
În continuare vom mai rememora câteva experimente ce demonstrează că APA este mai mult decât o substanţă chimică. Nu e obligatoriu să citiţi mai departe, nici eu personal nu am nevoie de astfel de demonstraţii, credinţa este ceva personal. Dar pentru cei mai pretenţioşi, care nu se lasă convinşi cu una cu două, mai există şi altfel de argumente în favoarea a ceea ce transcede biologicul şi fără de care biologicul nu ar putea exista. Eu prefer să mă ocup de apa băută. O energizez ţinând paharul (sticla) între palme şi prin ceea ce emit centrii energetici din palme, o încărcăm cu energiile şi informaţiile la care ne gândim.

Mediul apos intern al organismelor vii
Biostructura: termenul de biostructură a fost introdus de academicianul Eugen Macovschi şi reprezintă o componentă energetică ce dispare în corpurile vii odată cu moartea. Pentru a demonstra acest lucru, academicianul Eugen Macovschi şi F. Mosora au făcut mai multe experimente în urma cărora a tras mai multe concluzii. Vom prezenta şi noi câteva experimente în continuare datorită modului de lucru academic şi posibilităţii de reproductibilitate a acestor experimente în laborator.
Metoda rezonanţei magnetice nucleare poate furniza informaţii preţioase cu privire la libertatea de mişcare a diferitelor componente ale materiei vii. Cum integrarea în bistructură este sinonimă cu restrângerea libertăţii de mişcare a moleculelor acestor componente, iar eliberarea din biostructură este sinonimă cu creşterea acestei libertăţi, metoda rezonanţei magnetice nucleare poate arăta dacă anumite componente, de exemplu apa, sunt sau nu integrate în materia biostructurată şi permite urmărirea fenomenelor care se produc la nivelul biostructurii, atunci când aceste componente se integrează în ea sau se eliberează din ea.
În cele ce urmează ne vom referi la investigarea stării apei din materia vie. În acest caz se poate recurge la două variante ale metodei rezonanţei magnetice nucleare:
· metoda rezonanţei magnetice nucleare de înaltă rezoluţie
· metoda rezonanţei magnetice nucleare ecou de spin

Metoda rezonanţei magnetice nucleare
Principiul acestei metode se bazează pe faptul bine cunoscut că o sarcină electrică în mişcare produce un câmp magnetic. Prin urmare, dacă sarcinile electrice (pozitive) ale nucleului unui atom sunt astfel repartizate încât rotaţia nucleului in jurul axei sale determină apariţia unui câmp magnetic, atunci nucleul se va comporta ca un magnet minuscul şi poate fi numit „nucleu magnetic”. O astfel de comportare este prezentată de nucleii atomilor de hidrogen (protonii).
Mecanica cuantică arată că introducerea unui nucleu magnetic de exemplu a unui proton în câmp magnetic exterior constant, aduce la orientarea nucleului în aşa fel încât câmpul lui magnetic se orientează paralel şi în acelaşi sens cu câmpul exterior (orientarea paralelă - stabilă). Odată cu această orientare începe şi rotaţia nucleului magnetic in jurul direcţiei câmpului exterior, mişcare asemănătoare rotaţiei unui titirez care, datorită unei lovituri este scos din poziţia verticală şi se învârteşte nu numai rapid în jurul axei sale, ci şi relativ încet în jurul verticalei care trece prin punctul său de sprijin. Această a doua mişcare rotaţională se numeşte precesie, iar frecvenţa, adică numărul de rotaţii în unitatea de timp, se numeşte frecvenţa Larmor. În cazul nucleului magnetic, frecvenţa Larmor depinde de intensitatea câmpului magnetic exterior şi de o constantă caracteristică nucleului aflat în precesie, influenţată de specia atomului din care nucleul face parte, de situaţia atomului in molecula substanţei respective etc.
Din punct de vedere cuantic, în afara orientării paralele stabile există si alte posibilităţi de orientare a nucleului magnetic într-un câmp electromagnetic exterior, de exemplu când nucleul care precesionează, se orientează tot paralel, dar în sens opus faţă de acest câmp (orientare antiparalelă - puţin stabilă). Pentru ca minusculul magnet să treacă de la orientarea paralelă la cea antiparalelă sau la o altă orientare paralelă sau antiparalelă, situată însă la un alt nivel energetic decât cel iniţial, este necesar să i se imprime un anumit surplus de energie, prin aplicarea, unui câmp electromagnetic suplimentar şi variabil, perpendicular pe primul şi realizat cu ajutorul unei bobine prin care trece un curent electric variabil. În cazul când frecvenţa acestui al doilea câmp electromagnetic devine egală cu frecvenţa precesiei nucleului, se produce un schimb de energie între câmp şi nucleu, datorită căruia nucleul, absorbind energia, îşi modifică orientarea sa iniţială din paralelă stabilă, într-o orientare mai puţin stabilă, corespunzător cu cantitatea de energie care i-a fost imprimată. Fenomenul acesta se numeşte rezonanţă magnetică nucleară, prescurtat RMN.
Câmpul electromagnetic suplimentar poate fi aplicat fie continuu, fie sub forma unor impulsuri succesive, administrate la anumite intervale de timp.
În primul caz avem de-a face cu metoda RMN de înaltă rezoluţie, când nucleele magnetice sunt menţinute continuu în orientarea puţin stabilă şi anume atâta timp cât acţionează câmpul electromagnetic suplimentar. Acest fenomen se cercetează cu aşa numitele spectrometre RMN, care pe lângă spectrul RMN, dau şi integrala corespunzătoare, al cărei pas depinde de suprafaţa spectrului înregistrat.
În cazul al doilea avem de-a face cu metoda RMN ecou de spin. Fiecare întrerupere de câmp electromagnetic suplimentar este urmată de trecerea nucleelor magnetice de la orientarea mai puţin stabilă, şi deci de la starea energetică superioară, care le-a fost impusă prin rezonanţă, la orientarea stabilă, deci la starea energetică iniţială. Se înţelege că în timpul cât durează reorientarea (timpul de relaxare) nucleele eliberează sub forma unei radiaţii (radioemisie) surplusul de energie care le-a fost imprimat. Cum însă materialul cercetat constă atât din sistemul de nuclee magnetice aflate în rezonanţă (sistemul de spini), cât şi din mediul înconjurător al acestui sistem (reţea), revenirea sistemului la starea iniţială se poate face atât prin schimbul de energie numai între spini, cât şi prin schimbul de energie între spini şi reţea. De aceea se disting: timpul de relaxare spin-spin T2 (timp de relaxare transversal) şi timpul de relaxare spin-reţea (timp de relaxare longitudinal). Evaluarea acestor timpi se face, de exemplu, cu ajutorul unor aparate numite relaxometre. Cu ocazia cercetărilor în acest domeniu s-a descoperit că după încetarea aplicării impulsurilor câmpului electromagnetic suplimentar, dacă acestea sunt alese în mod corespunzător, materialul de cercetare la care a fost provocată rezonanţa nucleară începe să furnizeze spontan o serie de semnale simetrice, similare cu spectrele RMN de înaltă rezoluţie, care se sting cu timpul. Aceste semnale au fost denumite ecou de spin. Cunoscând amplitudinea lor şi intervalele de timp dintre ele se poate calcula timpul de relaxare spin-spin T2. Tot cu ajutorul acestor semnale se poate calcula si timpul de relaxare spin-reţea T1.
Spinul este o mărime cuantică (nu are echivalent clasic). Ea este bazată pe ipoteza că electronul posedă un moment cinetic propriu (spin), legat de mişcarea sa de rotaţie în jurul axei proprii. Acum noţiunea de spin s-a extins şi asupra nucleului atomic.

Metoda RMN de înaltă rezoluţie
Procedeul experimental. Materialul biologic de cercetat se introduce în tubul de probă al unui spectrometru RMN de înaltă rezoluţie. Apoi tubul se fixează în cavitatea de rezonanţă a spectrometrului şi prin manipularea acestui aparat se monitorizează atât spectrul RMN de înaltă rezoluţie, cât şi integrala lui.

Fig. 1 Spectrul RMN de înaltă rezoluţie al protonilor apei nervilor sciatici vii de broască şi integrala lui asociată. (Lăţimea la jumătatea înălţimii: 12 cps; „pasul" integralei: 41 mm). Baleiajul: 500 cps.
În figura 1 sunt prezentate un spectru RMN de înaltă rezoluţie şi integrala lui, în cazul protonilor apei conţinute de un grup de nervi sciatici vii de broască. Lăţimea spectrului RMN la jumătatea înălţimii informează despre libertatea de mişcare a moleculelor de apă: cu cât mobilitatea moleculelor de apă din probă este mai mare, cu atât lăţimea spectrului este mai mică. Integrala asociată a spectrului RMN („pasul" integralei) indică mărimea suprafeţei spectrului RMN de înaltă rezoluţie, adică totalitatea protonilor apei care au suferit fenomenul de rezonanţă, deci cantitatea totală de apă din proba examinată: cu cât această cantitate este mai mare, cu atât integrala creşte.
Spre exemplificarea rezultatelor pe care le dă metoda rezonanţei magnetice nucleare de înaltă rezoluţie pot fi prezentate următoarele date experimentale:
Un grup de 10 nervi sciatici de broască, ţinut 15 minute în soluţie Ringer, dă după scoaterea din această soluţie spectrul RMN (a) iar apoi, după omorâre prin îngheţare cu zăpadă carbonică si o nouă menţinere timp de 15 minute în soluţia Ringer, dă spectrul RMN (b) (fig. 2). Se constată că după moarte, lăţimea la jumătatea înălţimii spectrului a crescut, iar integrala a scăzut, înseamnă că în nervii omorâţi proporţia apei legate a crescut faţă de aceea a apei libere, iar cantitatea totală de apă din nervi s-a micşorat.

Fig. 2. a) Spectrele RMN de înaltă rezoluţie ale protonilor apei unui grup de nervi sciatici de broască şi integralele lor asociate, după menţinerea timp de 15 minute în soluţia Ringer. Înainte de omorâre (lăţimea la jumătatea înălţimii: 14 cps; "pasul" integralei: 39 mm);

Fig. 2. b) După omorâre prin îngheţare cu zăpadă carbonică şi o nouă menţinere timp de 15 minute în soluţia Ringer (lăţimea la jumătatea înălţimii: 21 cps; "pasul" integralei: 25 mm). Baleiajul: 500 cps.
După concepţia biostructurală, aceste fapte se explică in felul următor:
Odată cu moartea, biostructura nervilor se destramă, cu punerea în libertate a apei care era cuprinsă în materia lor biostructurată. Astfel, mediul intern al nervilor devine hipotonic faţă de soluţia Ringer în care ei au fost imersaţi, iar din această cauză o bună parte din apa lor liberă îi părăseşte, trecând în soluţia Ringer înconjurătoare, pe care o diluează. Astfel, cantitatea totală de apă aflată iniţial în nervi se micşorează, iar consecinţa este scăderea integralei spectrului RMN.
Tot datorită ieşirii unei bune părţi din apa liberă a nervilor, proporţia apei legate rămase în aceştia creşte în raport cu aceea a apei libere care încă nu i-a părăsit, iar consecinţa este că lăţimea spectrului RMN de înaltă rezoluţie, măsurată la jumătatea înălţimii acestuia, creşte.
Din bibliografia metodei RMN de înaltă rezoluţie vom menţiona numai unele dintre acele lucrări care au dus la constatarea că spectrele RMN ale apei ţesuturilor vii sunt lărgite în comparaţie cu spectrele RMN ale apei obişnuite.
Este semnificativ faptul că, pentru caracterizarea apei din celulele vii diferiţi cercetători întrebuinţează termeni diferiţi ca „adsorbţie”, „legată”, „ordonată”, „organizată”, „polarizată”. Toţi aceşti termeni au fost utilizaţi pentru a arăta că libertatea de mişcare a moleculelor de apă este redusă, prin interrelaţia cu macromoleculele celulare. Deci, starea fizico-chimică a apei tisulare este diferită de aceea a apei pure, sau a apei din soluţiile apoase saline diluate.
Se constată, deci, că până acum cercetătorii nu au ajuns la o unitate de vederi cu privire la starea apei în materialul biologic viu.

METODA REZONANŢEI MAGNETICE NUCLEARE ECOU DE SPIN
Procedeul experimental. Pentru determinarea timpilor T2 şi T1 s-a ales procedeul următor. Materialul biologic de cercetat se introduce in tubul de probă al unui relaxometru RMN, apoi tubul se fixează în cavitatea de rezonanţă a relaxometrului şi, prin manipularea aparatului, se obţin pe ecranul oscilografului semnale de ecou de spin. Apoi se manipulează din nou aparatul, căutându-se acel timp T, între impulsurile câmpului electromagnetic, care face ca după ultimul impuls să nu mai apară semnale de ecou de spin. Aceasta permite citirea directă pe ecran a timpului T.
Fotografia semnalelor de ecou de spin se măreşte convenabil (fig. 3) şi pe ea se citesc atât amplitudinile A1, A2, A3, ale semnalelor de ecou de spin, cit şi diferenţele de timpi t2 - t1, t3 - t1, t3 - t2 la care aceste semnale apar.

Fig. 3 Curba de descreştere a ecourilor de spin. Semnale cu ecou de spin pentru măsurarea timpilor de relaxare spin-spin.
Calculul valorii medii a timpului de relaxare spin-spin (T2) se face cu ajutorul formulei: T2 = 2 (t2 - t1) / ln (A1 / A2).
folosind toate variantele posibile privind amplitudinea semnalelor şi diferenţele respective de timp. În cazul unui număr mare de fotografii obţinute pe material similar, calculul se efectuează după un program executat la calculatorul electronic. Menţionăm că dacă ecourile de spin nu se sting în aşa fel ca vârfurile lor unite sa formeze o singură curbă de descreştere, ci formează mai multe astfel de curbe, atunci se calculează pentru ecourile de fiecare curbă câte un T2 mediu. Astfel se pune în evidenţă existenţa în materialul respectiv a mai multor fracţiuni de apă, ale căror molecule prezintă grade diferite de libertate. Timpul t, citit direct pe ecran, permite calculul timpului de relaxare spin-reţea T1 după formula: T1 = t / ln 2.
Spre exemplificarea rezultatelor pe care le dă metoda rezonanţei magnetice nucleare ecou de spin pot fi prezentate datele experimentale din figura 4.
Figura 4 reprezintă ecourile de spin obţinute atât în cazul unui grup de nervi sciatici vii de broască (a), cât şi în cazul soluţiei Ringer în care se imersau aceşti nervi (b).

Fig. 4 a) Semnale de ecou de spin pentru măsurarea timpilor de relaxare spin-spin în cazul nervilor de broască

Fig. 4 b) Semnale de ecou de spin pentru măsurarea timpilor de relaxare spin-spin în cazul soluţiei Ringer
S-au calculat valorile medii ale timpilor de relaxare spin-spin, obţinându-se în cazul nervilor T2 = 0,016 s, iar în cazul soluţiei Ringer T2 = 0,114 s. Timpii de relaxare spin-reţea, citiţi direct pe ecran, au fost în primul caz T1 = 0,12 s, iar în cazul al doilea T1 > l s. Rezultă că protonii apei în nervii vii prezintă timpi de relaxare mai scurţi decât aceia din apa soluţiei Ringer.
Faptul acesta poate servi ca dovadă că în nervii vii apa este oarecum „organizată", ceea ce concordă cu prevederile concepţiei biostructurale. De altfel, scurtarea timpilor de relaxare nu poate fi datorată nici existenţei unor neomogenităţi magnetice în nervi, deoarece conform teoriei ecourilor de spin asemenea neomogenităţi nu influenţează valorile timpilor de relaxare T1, nici prezenţei unor ioni paramagnetici, deoarece s-a demonstrat că la muşchi, care conţin asemenea ioni in proporţie mai mare decât nervii, ei nu pot constitui cauza scurtării timpilor de relaxare spin-spin T2.
După elaborarea concepţiei biostructurale (E. Macovschi, 1959, 1960), s-a pus problema verificării acestei concepţii, prin demonstrarea existenţei materiei biostructurate în materialul biologic viu. În acest scop trebuia imaginat un procedeu experimental adecvat, susceptibil să aducă dovada respectivă, iar pentru elaborarea lui era indicat să recurgem la următorul principiu folosit curent în tehnica verificării valabilităţii ipotezelor, teoriilor şi concepţiilor noi:
O concepţie nouă, dacă este justă, permite prevederea şi explicarea unor fenomene încă necunoscute, care nu pot fi prevăzute şi nici explicate de pe poziţiile altor concepţii. Dacă cercetările experimentale efectuate anume pentru căutarea acestor fenomene duc la descoperirea lor, înseamnă că noua concepţie care a permis prevederea, explicarea şi descoperirea acestor fenomene este justă şi trebuie admisă in ştiinţă.
Unul dintre fenomenele previzibile de pe poziţiile concepţiei biostructurale, care satisface condiţiile de mai sus, poate fi conturat pe baza următoarelor deducţii:
Conform concepţiei biostructurale (E.Macovschi), existenţa şi integritatea materiei biostructurate sunt posibile numai datorită unui anumit aport de energie biochimică. Se ştie însă că intensitatea cu care se produce energia în organisme depinde de intensitatea biochimismului care se desfăşoară în ţesuturile vii. Prin urmare, dacă biostructura există, orice micşorare a intensităţii biochimismului tisular şi deci a producerii de energie trebuie să ducă la labilizarea biostructurii, la destrămarea ei parţială, la eliberarea din ea a apei şi a altor substanţe aflate în alcătuirea ei, aceasta adăugându-se la apa existentă în ţesut şi la substanţe dizolvate în ea. Prin urmare, micşorarea intensităţii biochimismului tisular ar trebui să fie urmată atât de sporirea cantităţii de apă liberă în ţesut, cât şi a cantităţii substanţelor hidrosolubile dizolvate în această apă.
O micşorare a intensităţii biochimismului tisular poate fi provocată cu ajutorul unor substanţe ca 2,4-dinitrofenolul, azida de sodiu.

CERCETĂRI EFECTUATE PE NERVII VII
Nervii au fost imersaţi în soluţii izotonice (Ringer) care conţineau inhibitori. Inhibitorii pătrundeau în nervi şi provocau fenomene capabile să determine un schimb de apă şi de alte substanţe între nervi şi mediul de imersie.
Se poate intui că dacă surplusul de apă liberă, apărut in nervi datorită acţiunii inhibitorilor metabolici, ar depăşi surplusul de substanţe hidrosolubile, concentraţia soluţiei intracelulare ar urma să scadă, iar în acest caz mediul intern al nervului devenind hipotonic în raport cu mediul extern, o parte din apa liberă ar ieşi din nerv, până la restabilirea echilibrului osmotic; deci, cantitatea totală de apă din nervi ar scădea.
Dacă însă, datorită acţiunii inhibitorilor metabolici, cantitatea de substanţe hidrosolubile libere ar creşte în măsură mai mare decât cea de apă liberă, concentraţia soluţiei intracelulare ar creşte, iar mediul intern al nervilor devenind hipertonic în raport cu mediul exterior, o parte din apa soluţiei în care nervii sunt imersaţi ar pătrunde în nervi, până la restabilirea echilibrului osmotic; deci cantitatea totală de apă din nervi ar creşte.
Bineînţeles, în cazul când între cantitatea suplimentară de apă liberă şi cea de substanţe hidrosolubile eliberate sub influenţa inhibitorilor metabolici ar exista acelaşi raport ca între apa liberă şi substanţele hidrosolubile aflate iniţial in soluţia intracelulară, cantitatea de apă totală din nervi nu s-ar modifica.
Pentru simplificarea acestor deducţii s-a insistat numai asupra schimburilor de apă, neglijându-se schimburile altor substanţe între nervi şi mediul de imersie.
Or, dacă inhibitorii metabolici pătrunşi în nervii vii provoacă sporirea cantităţii de apă liberă şi de substanţe hidrosolubile libere urmată de un schimb de apă intre nervi şi mediul în care ei sunt imersaţi, atunci:
La nervii trataţi cu inhibitori metabolici spectrele RMN de înaltă rezoluţie ale apei ar urma să prezinte deosebiri faţă de spectrele corespunzătoare obţinute la nervii martor sau trataţi cu substanţe care nu au însuşirile acestor inhibitori; o modificare a lăţimii acestor spectre ar corespunde unei schimbări a raportului dintre apa „organizată" şi apa liberă a nervilor, iar modificarea suprafeţei lor şi deci, a integralei asociate ar indica schimbarea conţinutului de apă totală al acestora.
La nervii trataţi cu inhibitori metabolici timpii de relaxare RMN ai protonilor apei ar urma să difere de cei înregistraţi atât la nervii martor, cît si la cei trataţi cu substanţe care nu se comportă ca inhibitorii metabolici; aceste modificări ale timpilor de relaxare pot indica şi ele schimbările care survin în starea apei din nervi, aducând eventual unele informaţii suplimentare.
În consecinţă, s-au efectuat două serii de cercetări, folosind procedee de investigaţie diferite, şi anume:
· determinări de rezonanţă magnetică nucleară de înaltă rezoluţie
· determinări de rezonanţă magnetică nucleară ecou de spin.
În cele ce urmează vom prezenta, pe rând şi pe scurt, modul de desfăşurare a acestor cercetări, principalele rezultate obţinute şi concluziile care s-au desprins din ele.
Nervii sciatici prelevaţi de la broaşte, s-au imersat, după disecţie, în soluţie Ringer cu pH = 7,3 ÷ 7,4, timp de 20 de minute. Fiecare nerv era apoi tamponat cu hârtie de filtru pentru îndepărtarea soluţiei Ringer de pe suprafaţa lui şi montat în poziţia longitudinal-centrală in tubul de probă al unui spectrometru RMN Varian A-60A. Odată nervul montat, tubul de probă era umplut cu hexametil-disiloxan (silicon lichid vâscos care nu conţine apă şi al cărui spectru RMN este mult depărtat, pe linia frecvenţelor, de cel al apei), pentru crearea omogenităţii mediului din tub, şi introdus în cavitatea de rezonanţă a spectrometrului RMN. Prin manipularea spectrometrului se obţinea pe hârtia înregistratoare atât spectrul RMN al protonilor apei din nerv, cât şi integrala asociată.
După trasarea spectrului, nervul se scotea din tubul de probă şi se imersa timp de aproape 10 minute intr-o soluţie Ringer care conţinea 2,4-dinitrofenol în concentraţie de 5 mM (pH = 7,3 ÷ 7,4). Apoi, nervul scos din soluţie se remonta în tubul de probă, procedându-se la fel ca mai înainte. Astfel se obţinea spectrul RMN al apei nervului tratat cu 2,4-dinitrofenol).
Măsurând lăţimea la jumătatea înălţimii celor două spectre RMN obţinute pe nervul sciatic al broaştei nr. l se constată că ea este aceeaşi. Prin urmare, în acest caz tratamentul nervului cu 2,4-dinitrofenol nu a modificat raportul dintre apa „organizată" şi apa liberă a nervului, în schimb, evaluarea integralelor celor două spectre arată că după tratarea nervului cu 2,4-dinitrofenol, integrala spectrului RMN scade cu 35 % faţă de valoarea iniţială. Cum mărimea integralei oglindeşte apa totală aflata în nerv, înseamnă că sub influenţa 2,4-dinitrofenolului aceasta din urmă a scăzut cu 35 %, adică 35 % din apa totală a ieşit din nerv în mediul de îmbăiere, în timpul cât nervul a fost imersat în soluţia Ringer cu 2,4-dinitrofenol. Cum din nerv poate ieşi numai apa liberă şi cum după tratarea cu 2,4-dinitrofenol raportul dintre apa „organizată" şi apa libera din nerv au rămas acelaşi, rezultă că in prezenţa acestui inhibitor o parte din apa „organizată" a fost eliberată.
Concluzia: nervii sciatici vii de broască trataţi cu inhibitorul metabolic 2,4-dinitrofenol eliberează o parte din apa lor „organizată”.
Proporţia apei eliberate poate fi calculată pe baza următorului raţionament: scăderea integralei cu 35 % arată că în urma tratării cu 2,4-dinitrofenol, conţinutul total de apă al nervului a scăzut la 65 % din valoarea sa iniţială. Or, din moment ce, cu toată această scădere, raportul dintre apa „organizată" şi apa liberă care a mai rămas în nerv nu s-a schimbat, înseamnă că valoarea finală n, a conţinutului de apă "organizată" din nervul tratat cu 2,4-dinitrofenol trebuie să fie egală cu 65 % din valoarea iniţială a acestui conţinut. Prin urmare, sub influenţa inhibitorului metabolic 2,4-dinitrofenol conţinutul de apă "organizată" al nervului a scăzut cu 35 %.
Măsurând lăţimea celor două spectre RMN obţinute cu nervul sciatic al broaştei nr. 2, la jumătatea înălţimii lor se constată că ea nu este aceeaşi şi anume: după tratare cu 2,4-dinitrofenol ea este mai mică decât la nervul netratat. Aceasta înseamnă că sub acţiunea 2,4-dinitrofenolului proporţia apei libere din nerv a crescut. Dar şi în acest caz o parte din apa liberă a ieşit din nerv atunci când acesta a fost imersat în soluţia Ringer care conţinea 2,4-dinitrofenol. Dovada: suprafaţa spectrului RMN al nervului tratat cu 2,4-dinitrofenol este mai mică decât înainte de tratament. Aici diferenţa este atât de vizibilă, încât nici nu era nevoie să se trateze integralele asociate spectrelor. Prin urmare, rezultatele obţinute duc la aceeaşi concluzie ca şi în cazul determinărilor efectuate cu nervul sciatic al broaştei nr. 1.
Pentru a verifica dacă modificarea traseului spectrelor RMN ale protonilor apei la nervii trataţi cu 2,4-dinitrofenol se datorează efectiv acestui inhibitor metabolic, au fost efectuate unele cercetări în cadrul cărora in locul 2,4-dinitrofenolului s-au folosit zaharoza şi d,l-alanina. Experienţele s-au făcut însă nu pe câte un singur nerv, ci pe grupuri de câte 10 nervi, aşezaţi ghemuit in tubul de probă al spectrometrului, pentru ca, prin mărirea masei de material supus cercetării, să se surprindă mai lesne eventualele modificări în starea apei nervilor, provocate de cele două substanţe. Tot în acelaşi scop, durata imersiunii nervilor in soluţiile Ringer care conţineau fie zaharoza, fie d,l-alanină în concentraţie de 5 linii (deci în aceeaşi concentraţie molară ca şi 2,4-dinitrofcnolul) a fost mărită la 180 de minute. Cu toate acestea s-a constatat că, spre deosebire de 2,4-dinitrofenol, nici una dintre aceste două substanţe nu exercită vreun efect asupra spectrelor RMN de înaltă rezoluţie, date de protonii apei nervilor sciatici vii.
Imediat după disecţie, 10 nervi de broască au fost imersaţi timp de 180 de minute în soluţie Ringer cu pH 7,3 ÷ 7,4 iar după tamponare cu hârtie de filtru, pentru îndepărtarea resturilor de soluţie Ringer de pe suprafaţa lor, au fost introduşi în poziţia ghemuită, în tubul de probă al relaxometrului ecou de spin construit la Facultatea de fizică a Universităţii din Bucureşti de S. Levai şi D. Borşan. După introducerea acestui tub în cavitatea de rezonanţă a relaxometrului, prin manipularea aparatului se vizualizau pe ecranul osciloscopului ecourile de spin, care se fotografiau. Manipulând din nou aparatul, se realiza pe ecranul osciloscopului vizualizarea semnalului de stingere a precesiei libere, citindu-se direct la aparat valoarea timpului t la care semnalul de ecou de spin nu mai apărea.
După aceea nervii erau scoşi din tubul de probă şi imersaţi într-o soluţie Ringer care conţinea 2,4-dinitrofenol în concentraţia 5 mM, timp de aproximativ 15 minute. După tamponarea cu hârtie de filtru erau reintroduşi în tubul de probă ca mai înainte. Se fotografia din nou stingerea ecourilor de spin şi din nou se citea la aparat valoarea timpului t la care semnalul ecou de spin nu mai apărea.
Ca şi in cercetările referitoare la spectrele RMN de înaltă rezoluţie, s-au făcut şi aici determinări de control, înlocuindu-se soluţia Ringer care conţinea 2,4-dinitrofenol, cu soluţia Ringer conţinind fie zaharoză, fie d,l-alanină în concentraţia 5 mM. Pentru aceste determinări, timpul de imersie a fost prelungit la 180 de minute.

După vizualizarea stingerii ecourilor de spin, se calcula cu ajutorul calculatorului timpul de relaxare spin-spin T2, după formula:
T2 = 2 (t2 - t1) / ln (A1 / A2)
În această formulă A1 şi A2 sunt amplitudini a două semnale de ecou de spin, iar t2, t1 sunt diferenţe de timp între apariţia semnalelor respective. Pentru calculul valorii T2 se foloseau toate variantele posibile privind amplitudinea semnalelor şi diferenţele de timp între ele de pe o fotografie. Timpul de relaxare spin-reţea T1 se calculează pe baza timpului t după formula: T1 = t / ln 2
Valorile medii obţinute pentru T2 şi T1 din mai multe experienţe similare sunt prezentate în tabelul următor:

Substanţa aplicată	Martor	Spin-spin T2 (sec) Tratat	Martor	Spin-reţea T2 (sec) Tratat
2,4-dinitrofenol	0,0212	0,0500	0,0218	0,0235
zaharoză	0,0154	0,0160	0,0194	0,0177
d,l-alanină	0,0228	0,0221	0,0264	0,0279

Tab. 1 Timpii de relaxare spin-spin (T2) şi spin-reţea (T1) ai protonilor apei din nervii sciatici vii de broască imersaţi mai întâi în soluţie Ringer (martor), apoi în soluţie Ringer conţinând fie 2,4-dinitrofenol în concentraţia 5 mM (imersare timp de 15 minute), fie zaharoză sau d,l-alanină în concentraţia 5mM (imersare timp de 180 de minute). Valori medii din mai multe experienţe.
Se constată că timpul de relaxare spin-spin T2 a protonilor apei din nervii trataţi cu 2,4-dinitrofenol prezintă valori crescute faţă de timpul de relaxare T2 al protonilor apei aceloraşi nervi netrataţi cu acest inhibitor sau ai apei nervilor trataţi cu soluţia Ringer conţinând zaharoză sau d,l-alanină.
În schimb, chiar la nervii trataţi cu 2,4-dinitrofenol, timpul de relaxare spin-reţea T1 rămâne în limitele valorilor obţinute pentru nervii trataţi numai cu soluţia Ringer (martor) sau cu soluţia Ringer conţinând şi zaharoză sau d,l-alanină.
Creşterea timpului de relaxare T2 în cazul acţiunii 2,4-dinitrofenolului, ca şi invarianţa timpului de relaxare T1 pot fi explicate cu ajutorul modelului bifazic (J. R. Zimermann, W. E. Brittin, 1957). Acest model, aplicat la celulele vii, presupune prezenţa atât a unei fracţiuni de apă protoplasmatică într-o fază oarecum „solidă" (organizată), în care mişcarea rotaţională a moleculelor apei este restrânsă, cât şi a unei fracţiuni de apă aflată in stare lichidă. Dacă faza "solidă" contribuie în cea mai mare măsură la viteza de relaxare transversală şi dacă faza lichidă a apei tinde să domine viteza de relaxare longitudinală, atunci este explicabilă atât variaţia timpului T2 cât şi invariaţia timpului T1 la nervii sciatici de broască supuşi acţiunii 2,4-dinitrofenolului. Într-adevăr: creşterea timpului T2 demonstrează scăderea fazei „solide” a apei, adică eliberarea unei părţi din apa aflată în această fază, pe când timpul T1, aparţinând în cea mai mare parte apei în faza lichidă, rămâne practic neschimbat (F. Mosora. 1971 b).
Concluzia: 2,4-dinitrofenolul pătruns în nervii sciatici vii de broască provoacă eliberarea unei părţi din apa aflată în starea „solidă” (organizată). Aspectul acesta e foarte important, întrucât demonstrează că apa în organism se apropie prin proprietăţi de structura unui CRISTAL.

TEORIA BIOSTRUCTURALĂ
Postulate: În conformitate cu o serie de experimente de acest tip, academicianul Eugen Macovschi a fondat TEORIA BIOSTRUCTURALĂ A MATERIEI VII, bazată pe următoarele postulate:
Postulatul 1
Protoplasma este un ansamblu alcătuit din biostructură şi soluţia intracelulară adică din materia biostructurată şi materia nevie, moleculară.
Prin urmare, se poate admite că protoplasma este formată din două forme distincte de materie: materia biostructurată datorită căreia protoplasma prezintă proprietăţile şi stările specific biologice amintite, şi materia nevie, alcătuită din diferiţi compuşi organici şi anorganici obişnuiţi, care împreună cu materia biostructurată condiţionează viaţa protoplasmei.
Postulatul 2
Apa protoplasmei (ansamblului protoplasmatic) se prezintă sub trei forme principale: o parte este integrată în biostructură şi nu are însuşiri de solvent, o altă parte este cuprinsă în coloizi şi structuri (apa legată şi apa de imbibiţie); în fine, o parte se află în materia nevie a protoplasmei, formând soluţia intracelulară (apa liberă).
Postulatul 3
Electroliţii protoplasmei (ansamblului protoplasmatic) în parte sunt integraţi în biostructură în parte sunt adsorbiţi la nivelul biostructurii şi pe coloizi şi numai în parte sunt dizolvaţi în apa liberă a soluţiei intracelulare precum şi în apa de imbibiţie a biostructurii şi coloizilor, fiind în stare disociată ca ioni liberi.
Postulatul 4
Factorul principal care determină asimetria distribuţiei electroliţilor între protoplasmă (ansamblul protoplasmatic) şi lichidul insterstiţial (extracelular) este materia biostructurată.
Concluzii
Pentru a explica distribuţia asimetrică a sodiului şi potasiului între protoplasma şi lichidul interstiţial, teoria biostructurală a permeabilităţii celulare admite că protoplasma este un ansamblu alcătuit din materia biostructurată şi materia nevie moleculară (postulatul 1), fiecare ocupând câte o parte din volumul celular; că numai apa liberă a soluţiei intracelulare şi într-o măsură mai mică, apa de imbibiţie a biostructurii şi poate a unor coloizi au însuşiri de solvent, apa integrată in biostructură neavând această însuşire (postulatul 2) şi că numai o parte a sodiului şi potasiului din protoplasmă este dizolvată sub formă de ioni liberi atât în apa soluţiei intracelulare, cât şi în apa de imbibiţie a materiei biostructurate, restul acestor elemente fiind integrat în biostructură şi adsorbit la nivelul materiei biostructurate şi coloizilor aflaţi in celule (postulatul 3).
În aceste condiţii, concentraţiile ionilor liberi de sodiu şi de potasiu din soluţia intracelulară [Na+] şi [K+] sunt reprezentate prin raporturile dintre cantităţile acestor ioni cuprinse în această soluţie, [Na+] şi [K+] şi cantitatea de apă A, respectiv:
[Na+] = Na+ / A
[K+] = K+ / A
După teoria biostructurală a permeabilităţii celulare distribuţia asimetrică a sodiului şi potasiului între protoplasma şi lichidul interstiţial se datorează mai ales participării lor inegale la alcătuirea materiei biostructurate. În acelaşi sens mai contribuie şi adsorbţia diferită a ionilor la nivelul materiei biostructurate şi al coloizilor din protoplasmă, precum şi diferenţele de concentraţie a electroliţilor respectivi în mediile intra- şi extracelular.
Se înţelege că distribuţia asimetrică a sodiului şi potasiului astfel realizată se menţine atâta timp cât se menţine integritatea biostructurii din protoplasmă, adică în tot timpul vieţii celulelor, fapt constatat experimental.
În conformitate cu experimentele efectuate, academicianul Eugen Macovschi desprinde următoarele concluzii ale teoriei biostructurale:
Concluzia 1
Concentraţiile ionilor de sodiu şi de potasiu în soluţia intracelulară a protoplasmei sunt principial egale cu acelea din lichidul interstiţial (extracelular), iar cele din apa de imbibiţie a mateiriei biostructurate diferă de cele din soluţia intracelulară şi din lichidul interstiţial, fiind mai mici, corespunzător solubilităţilor diferite ale electroliţilor în mediile respective.
Concluzia 2
Trecerea ionilor de sodiu şi potasiu din lichidul interstiţial (extracelular) în soluţia intracelulară şi invers se face ca între două soluţii apoase separate printr-o membrană permeabilă, materia biostructurată fiind şi ea permeabilă pentru aceşti ioni. În schimb, trecerea aceloraşi ioni din soluţia intracelulară şi din lichidul interstiţial în apa de imbibiţie a materiei biostructurate şi invers se face ca între două faze lichide nemiscibile în care electroliţii au solubilităţi diferite.
Concluzia 3
Raportul dintre concentraţiile ionilor de sodiu şi de potasiu din soluţia intracelulară şi din lichidul interstiţial corespunde unei stări de echilibru de difuziune; ci poate să corespunda, însă şi altor echilibre ca de exemplu echilibrului Donnan, când, datorită impermeabilizării membranelor celulare pentru coloizi şi încărcării soluţiei intracelulare cu proteine, concentraţiile ionilor menţionaţi devin inegale, în acelaşi timp raportul dintre concentraţiile inegale ale aceloraşi ioni în apa de imbibiţie a materiei biostructurate şi în soluţia intracelulară, precum şi în lichidul interstiţial corespunde, în general, unei stări de echilibru Henry.
Concluzia 4
Distribuţia asimetrică a sodiului şi potasiului între protoplasmă (ansamblul protoplasmatic) şi lichidul interstiţial (extracelular) se realizează şi se menţine datorită includerii majorităţii ionilor de potasiu şi unei cantităţi relativ mici de ioni de sodiu in biostructură, ca componente ale acesteia, adsorbţiei ionilor de sodiu şi potasiu la nivelul materiei biostructurate şi al coloizilor celulari şi solubilităţii diferite a electroliţilor cu sodiu şi potasiu în apa de imbibiţie a materiei biostructurate, comparativ cu solubilitatea în apa liberă a soluţiei intracelulare şi a lichidului interstiţial.
În privinţa rolului membranelor celulare în distribuţia ionilor de sodiu şi potasiu între protoplasmă şi lichidul interstiţial (extracelular), teoria biostructurală ia în considerare postulatul conform căruia factorul principal care condiţionează această distribuţie este biostructura (postulatul 4), precum şi faptul cunoscut că ionii de sodiu şi potasiu trec mai mult sau mai puţin uşor din celule în lichidul interstiţial şi invers (fapt experimental). Se admite că trecerea menţionată se face ca între două soluţii apoase separate printr-o membrană permeabilă, materia biostructurată fiind considerată şi ea ca permeabilă pentru ioni (concluzia 2). Dar, spre deosebire de alte teorii, teoria biostructurală priveşte membranele celulare ca formaţii în continuă evoluţie şi transformare, dependente de metabolism fără a exclude posibilitatea apariţiei mecanismelor de transport activ (pompele active de transport a ionilor prin membrană), acolo unde aceste mecanisme se impun datorită condiţiilor fiziologice.
Concluzia 5
În general, membranele celulare nu intervin activ în fenomenele de schimb ale ionilor de sodiu şi potasiu între protoplasma şi lichidul interstiţial, dar pot influenţa distribuţia acestor ioni între mediile intra- şi extra-celular funcţie de natura lor şi dependente de metabolismul celular.
Să trecem acum la examinarea rolului energiei metabolice în menţinerea distribuţiei asimetrice a electroliţilor între protoplasmă si lichidul interstiţial (extracelular). Teoria biostructurală admite că în protoplasmă există două medii deosebite care conţin ionii de sodiu şi de potasiu în concentraţii diferite: apa liberă a soluţiei intracelulare, în care concentraţiile ionilor menţionaţi sunt principial aceleaşi ca în lichidul interstiţiu (extracelular), şi apa de imbibiţie a materiei biostructurate, în care concentraţiile acestor ioni diferă de acelea din lichidul interstiţial şi din soluţia intracelulară (concluzia 1). Această repartiţie a concentraţiilor ionilor de sodiu şi potasiu corespunde unor stări de echilibru, între concentraţiile ionilor în apa liberă a soluţiei intracelulare şi apa liberă a lichidului interstiţial se realizează, principial, echilibrul de difuziune, iar între concentraţiile din apa de imbibiţie a materiei biostructurate şi apa lichidului interstiţial, respectiv a soluţiei intracelulare, se realizează, principial, echilibrul Henry (concluzia 3). Dar menţinerea unei stări de echilibru în repartiţia unor componente atât între două soluţii apoase separate printr-o membrană permeabilă (cazul soluţiei intracelulare şi lichidului interstiţial), cât şi între două faze nemiscibile aflate în contact (cazul apei de imbibiţie a materiei biostructurate şi a lichidului interstiţial, respectiv soluţiei intracelulare) (a se vedea postulatul 2) nu necesită un consum de energie. Cum însă experimental se constată că distribuţia sodiului şi potasiului între protoplasma şi lichidul interstiţial este influenţată de metabolism şi variază în funcţie de intensitatea acestuia, înseamnă că activitatea factorilor care condiţionează asimetria acestei distribuţii depinde de energia provenită din metabolism şi variază în funcţie de aportul acesteia. Or, după teoria biostructurală a permeabilităţii celulare, factorul principal care determină asimetria distribuţiei electroliţilor între protoplasma şi lichidul interstiţial este materia biostructurată (postulatul 4). De aici se desprinde:
Concluzia 6
Energia provenită din desfăşurarea metabolismului menţine integritatea biostructurii în care este integrată o bună parte a potasiului celular precum şi o mică parte a sodiului, ceea ce asigură asimetria distribuţiei electroliţilor între protoplasmă şi lichidul interstiţial.
Bazată pe concluzia 6, teoria biostructurală admite că metabolismul scăzut ca intensitate furnizează mai puţin din energia necesară menţinerii integrităţii şi stabilităţii biostructurii, iar biostructura, devenind mai puţin stabilă, eliberează o parte din potasiul şi apa pe care o conţine; potasiul eliberat difuzează din protoplasma în lichidul interstiţial, pe când apa eliberată diluează soluţia intracelulară şi face ca ionii de sodiu din lichidul interstiţial să pătrundă în celule. De aici:
Concluzia 7
Inhibarea metabolismului duce la scăderea stabilităţii biostructurii şi la eliberarea parţială a potasiului şi apei din această structură, ceea ce face să scadă asimetria distribuţiei sodiului şi potasiului între protoplasmă (ansamblul protoplasmatic) şi lichidul interstiţial (extracelular).
În fine, putem lua în considerare problema repercusiunii excitării şi morţii celulelor asupra distribuţiei sodiului şi potasiului între protoplasmă şi lichidul interstiţial (extracelular). Teoria biostructurală admite că factorul principal care condiţionează distribuţia asimetrică a electroliţilor între protoplasmă (ansamblul protoplasmatic) şi lichidul interstiţial (extracelular) este materia biostructurată (postulatul 4) şi că această distribuţie inegală a sodiului şi potasiului se realizează şi se menţine datorită includerii unei părţi însemnate a potasiului celular şi a apei precum şi a unei părţi a sodiului celular) în această materie (concluzia 4). Or, din moment ce în excitare sau lezare reversibilă ionii de sodiu pătrund în celule, iar cei de potasiu ies din celule (fapt experimental), înseamnă că în aceste împrejurări se produc modificări reversibile la nivelul factorilor de care depinde repartiţia electroliţilor în celule. De aici se desprind două concluzii:
Concluzia 8
Formaţia celulară ale cărei însuşiri se modifică sub acţiunea diferiţilor factori şi astfel influenţează repartiţia sodiului şi potasiului în celule este materia biostructurată din protoplasmă (adică o parte a masei celulare).
Să luăm întâi în considerare că numai protoplasma vie prezintă însuşirea excitabilităţii, deoarece numai ea răspunde într-un mod cu totul caracteristic la acţiunea agenţilor excitanţi; după moartea protoplasmei, ea, ca orice formaţie alcătuită numai din materie nevie este indiferentă la acţiunea acestor agenţi. Cum în conformitate cu ipoteza noastră, protoplasma vie este alcătuită atât din materie biostructurată cât şi din materie nevie, şi cum materia nevie ca atare nu răspunde la acţiunea agenţilor excitanţi, înseamnă că însuşirea specifică a protoplasmei de a răspunde în mod caracteristic la acţiunea agenţilor excitanţi se datorează materiei biostructurate pe care o conţine.
Concluzia 9
Excitarea şi lezarea reversibilă a celulei determină o destrămare parţială a biostructurii cu punerea în libertate a unei părţi din potasiu si din apa ei ceea ce duce la pătrunderea ionilor de sodiu în celulă şi la ieşirea ionilor de potasiu din ea condiţionând astfel micşorarea asimetriei distribuţiei sodiului şi potasiului între celulă şi mediul ei extern.
În cazul morţii celulei, asimetria distribuţiei sodiului şi potasiului încetează (fapt experimental), adică distribuţia ionilor acestor elemente între celulă şi mediu se egalează. Aceasta înseamnă că odată cu moartea celulei, factorii care determină asimetria distribuţiei menţionate încetează să funcţioneze. Astfel, ţinând seama de postulatul 4 şi de concluzia 4, se ajunge la:
Concluzia 10
După moartea celulei asimetria distribuţiei sodiului şi potasiului între celulă şi lichidul interstiţial (extracelular) încetează datorită destrămării biostructurii din protoplasma. Moartea depinde de destrămarea biostructurii, cu care ocazie din această structură se eliberează compuşii chimici din care a fost alcătuită. Se înţelege că explicaţiile sunt cu atât mai juste cu cât postulatele teoriei pe care o acceptăm sunt mai apropiate de realitate.

preluat după http://www.telecomed.ro/apa.html